agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3405 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 45 g
proză [ ]
plecari, repartitii

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Almalo ]

2011-06-03  |     | 



Repartiția era un prag în viața dintre o graniță și alta, previzibilă, monitorizată. Unii mergeau în armată și apoi mergeau „la post”, acolo unde fuseseră repartizați. Aceia aveau dintr-o dată două praguri într-un singur an.

Absolventele nu plecau în armată. După repartiție se hotărau, dacă merg „la post” sau se căsătoresc. Tot o formă de repartiție, scăpare din „lumea veche” sau cum zicea bunica „fete serioase și la locul lor”.

Poate că nu era chiar locul pe care și-l doreau, dar multe se căsătoreau, de ziceai că este Exodul din 36 spre Palestina. În câteva luni de vară până în toamnă toată lumea era căsătorită, însărcinată sau cei care mai aveau și alte resurse de supraviețuire reușiseră să fuga în străinătate.

Ah, am uitat: mai erau cei care și-au putut anula repartiția și au fost re-repartizați cu ajutorul mai multor plicuri ce au circulat de la o instituție la alta. Nu prin poșta română, nu! Unde credeți că au ajuns într-un mod miraculos în acele vremuri cenușii și sobre? Direct la București!

Important era să ai plic, ce să pui în el și câteva mâini importante, decise, hotărâte și fără urmă de ezitare. (Cine dorește mai multe pe această temă poate asculta scenete de Toma Caragiu, actor, dispărut la cutremurul din 1977).

Din momentul repartiției începea o viață pe scena centrală a „Metamorfozei” lui Kafka. Absolvenții de facultate sperau că vor trai „scăparea” din menghina socială, ce acționa ca un foarfece de pomi, uniformizând întregul sub cuțitele-i neiertătoare.

Ceea ce nu știam noi, cei repartizați, era schimbul din rău în mai rău. (Unii o duceau ceva mai bine, în caz că erau repartizați într-o zonă pe care o cunoșteau sau aveau rude.)
Despre „Daciada” nu mai am multe amintiri.

Știu că am pierdut lunar câteva sute din salariu, pentru că această „festivitate culturală unanimă”, ce avea să tulbure multe colțuri ale țării, se petrecea ca prin minune numai sâmbata și duminica.

Crosul satului se făcea sâmbăta, când navetiștii, printre care și eu eram la București, astfel mi se tăia un colț din salariu. Ședințele se puneau vineri seară după orele de școală și iar se tăia din salariu. Ce primeam ca salariu era un fel de bonificație pentru marele curaj de a mă scula cu noaptea-n cap, de a ajunge teafără în satele județului cartelat și însărăcit prin experimentele partidului, și curajul de a mă reîntoarce seara în oraș, cu toate sacrificiile de atunci.

Diversele concursuri la care participau câțiva profesori și câțiva elevi, probabil din jurul școlii, erau programate tot duminica sau sâmbăta.

Eu încercam să prind ultimul autobuz, ultimul tren, și dacă nu reușeam, precum mulți alții, făceam autostopul întâi până la Pitești apoi direcția București.

Despre autostop nu se vorbea, o altă temă tabu, însă toată lumea îl practica.

La cât de rare erau trenurile și autobuzele trebuia să circulăm într-un fel sau rămâneam cu săptămânile departe de oraș.

- Haide domna, veniți cu mine, striga câte un șofer, ținându-se de volan și de țigară......nu te uita că n-am pe nimeni, nu-ți fac nimic...
„A nu face nimic” însemna că nu te dă jos din mașină, nu îți fură ce ai la tine sau pe tine sau nu te violează.
Aveai de ales. Alegeam cam toți care stăteam pe marginea drumului. Uneori urcam, uneori nu. Instinctiv.

Am auzit de câte cineva care nu a sfârșit bine. Ne înspăimântam vreo două săptămâni și apoi uitam. Viața își urma cursul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar autostopul devenise un mod firesc de a circula.

Despre cele întâmplate persoanei „ghinioniste” se vorbea în șoaptă câteva zile. Era dată uitării însă repede și premeditat, să nu ne întristeze prea tare.

Nu aveam de ales: trenurile erau rare sau nu erau, pe jos nu ajungeai departe și poate nu erau toți atât de răi, iar mai tot timpul auzeai: „soarta e cu tine”.

Cred că soarta a fost cu noi. Împotriva mea nu se pare că a fost. Am rămas profesoară la țară până când nu s-a mai putut.

- De ce nu te urci, he? Că n-am pantofi sau că am părul lung....?! Ehh, dar miros bine, hai, am parfum unguresc…uite….! Și bărbatul pletos scoase de sub scaun o sticlă cu pompiță și stropi grandoman în toate punctele cardinale.

Oprise o mașină în care șoferul avea părul foarte lung, un Christos-breloc agățat de oglindă, de un lanț și el foarte lung, de se clătina bietul răstignit în aurul crucii și se lovea la fiecare hârtoapă de parbriz!

Și da, n-avea pantofi, avea șlapi și o pereche de blugi noi, iar muzica vibra între aerul stătut, Christosul ce părea să se dea uța, risipind parcă în jurul lui energii mirifice, dacă era să te iei după privirea preafericitului șofer pletos.

Pe acesta nu-l deranja nimic. M-am urcat, dar cu teamă. N-am pus geanta în spate, am păstrat-o pe picioare. Îl priveam probabil atât de suspicios, încât șoferul care fuma cu dezinvoltură țigări de contrabandă, cu șlapi în picioare, cu ghiuluri peste ghiuluri, a început să râdă tare și să zică că el da, va opri „uite acolo pe dreapta” și mă va lăsa așa în bătaia sorții și să vezi atunci probleme cu șoferii de tir!

Eh, tocmai acest șofer a reușit să mă sperie, încât am hotărât la km 35, unde era singura parcare și un restaurant să cobor și să iau altă mașină cu un șofer mai întreg la minte, cu o privire de om muncit pe înserat sau cel puțin care nu râdea atât de tare.

N-am găsit. Am stat, am așteptat, am întrebat și până la urmă tot la pletosul în șlapi am ajuns.
- Eh, vezi cuconiță, soarta e cu tine, te duc pân-acas și îi spun și maică-ti ce prostii faci, asta e mareee prostie ....mai bine îți lua casă la Pitești și mai dă-l dracu de teatru.

Mă întrebase în timpul călătoriei de ce vreau la București.
- Vreau la teatru, să mă întâlnesc cu prietenii...

- Nu există prieteni, există muncă și familie, în ziua de azi nu ai nimic fără bani și fără mamă.
Și a început să-mi povestească cât de grea e viața, cum trebuie să fii „spirt” să te descurci „ca să ai”, că n-ai voie să te lași călcat în picioare de turnători și hoți. Nu i-a tăcut gura o clipă.
- Și dvs. ce faceți de meserie, că vorbiți așa frumos, aveți bani de țigări și parfum, și mașină și aveți voie să aveți plete….

- Eu cuconiță am fost la pușcărie, uite, ți-arăt adeverința și acu stau de pază la hoteluri din București și număr oameni….mai târziu nu știu.

Răspunsul m-a năucit, m-a amețit. Nu credeam că voi cunoaște niciodată un pușcariaș, un om care toarnă, un om care ia bani pentru că numără oameni pe stradă. Doream să sar din mașină direct în pădure și direct de acolo să uit tot, tot. Dar nu s-a putut, l-am ascultat încă multe ore.

El chiar așa a și făcut, m-a dus până acasă, unde mama stropea liniștită florile, tata citea ziarul.

- Vai ce ne bucurăm că ați adus-o acasă, sunteți un coleg de la catedră sau?
- Nu doamnă, da, într-un fel, altă catedră..fiica dumneavoastră tocmai făcea …și văd că pletosul tace și se lasă îmbrățișat și tratat din toate părțile de părinții mei.

- Fiica noastră face multe... Și ce făcea acum?..Auzi Willi ce face aia mică....hai și tu aici cu noi Willi!
- Se facche ce vre, e bine oricum, dar se nu mai citeasche ziarul, e cel mai reu lucru...

Tatăl meu combăteau răul indirect. El îl făcea, alții nu aveau dreptul să-l facă. Ziarul era oricum un rău mare, după părerea lui. Nu credea în nimic ce citea, dar îl citea cu stoicism.
- Singurele știri adeverate sunt golurile la fotbal...
Tata era rapidist și argumenta că el s-a hotarât să țină cu Rapidul pentru că merge mult cu trenul. Singurele dăți când l-am văzut plângând adevărat, a fost când pierdea Rapidul.
- Nu merite se plingi pentru nimic....o deviză demnă de urmat. Probabil că doar așa poți supraviețui două războaie mondiale.

Am plecat în acea seară la teatru, dar multă vreme n-am făcut autostopul.

va urma

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!