Se uită din nou la ceas. Timpul trecea cu repeziciune deja. Era ora la care trebuia să se întâlnească cu Lavinia. Își spunea: „Dacă am izbuti să gândim lucrurile altfel decât anticii…” Făcu o pauză scurtă și începu să gândească: „Oamenii se armonizează între ei după legi pe care încă nu le înțeleg. Dar eu caut să mă odihnesc față de nebunia din jurul meu. Mi se oferă o alegere: de o parte minciuna, o minciună ispititoare, de cealaltă parte, adevărul.” Se simțea foarte legat de Lavinia, de aici și sentimentul puternic de viață. Sesiza din zbor mișcările ei, atitudinea, aducându-le în el într-un amestec de sobrietate și nonșalanță, până și în aerul care o înconjura, ajutându-l în a observa-o mai bine, un fel de realism savant, calculat. Punctul de privire al lui Alecsit, față de imaginea pe care o avea pe retină a Laviniei, topea, sintetiza, refăcea în mod democratic. Alecsit era interpretul întregilor sale emoții. Se îndrăgostise de Lavinia, un virus care îl infectase, și degeaba folosea antisepticele, erau prea superficiale pentru el. Era obsedat de o întrebare: „Cum să domin dragostea față de Lavinia? Pentru asta, trebuie să fac sport și să vizitez muzee de artă, ba chiar să merg și la teatru.” Credea în femei și în fericire întâmplătoare, și în încă ceva: să nu piardă niciodată ocazia, să știe să profite de ocazia care i se oferă, să nu laude niciodată femeile. Pentru nici un bărbat, femeile nu seamănă între ele, dar au un singur punct comun. Cu mâinile pe volan, își spunea: „Atunci când Adam era în Paradis, el și-a visat femeia și pentru asta, Dumnezeu i-a creat-o.” Deodată, telefonul mobil sună. Cu o oarecare agitație, îl scoase din buzunar, îl deschise. După o scurtă conversație, părea posomorât, abătut, necăjit. Lavinia îi dăduse telefon, cerându-și scuze că nu poate veni la întâlnire, avea o oarecare problemă. Nu erau importante motivele, ci faptul că îi simțea acum lipsa mai acut ca oricând. Dorința lui de a o vedea se transformase în cenușă.
„Fir-ar a dracului să fie de țigancă! Ce mama naibii a ghicit în palma mea? Văd că a început să se țină ghinionul de mine.”
Porni motorul mașinii. Cu motorul în ralanti și cu mâinile pe volan, continua să se gândească, abătut. După o lungă așteptare, nonșalantă, Lavinia îi spusese că se amână întâlnirea, ceva ce încă nu îi venea să creadă. Căuta să își facă planuri pentru restul zilei. Până la viitoarea întâlnire cu aceasta, va avea de așteptat câteva ore sau poate chiar o zi, două. Totul devenise incert. Avea atâtea să-i spună, dintr-odată se năruise totul. Cât de mult poate conta uneori un simplu telefon! Avea în memorie imaginea Laviniei care îl privea de parcă ar fi citit pentru prima oară un poem al unui poet necunoscut. Își aducea aminte cum, de mult, încă de pe băncile studenției, o femeie măritată îi spusese că ochii lui și-au pierdut copilăria. Nu îi convenise deloc, atunci, în el, a încolțit sentimentul asasinului din gelozie. Nu își putea explica modul în care se năștea în el atracția pentru Lavinia. Știa doar că dorința lui față de ea era născută printr-o lungă și obscură gestație. Mereu vedea în ea un ceva imprevizibil. O clipă, era dominat de o melancolie distilată, nu rece, de sorginte romantică, care părea să îl domine: „De multe ori, firul subțire al ironiei temperează substanța romantică”. Dar cine și ce era Lavinia? O profesoară de limba română, de fapt, o tânără capabilă să recreeze o falsă conștiință a realității. Așadar, găsise în ea poezie și existență, poezie și cunoaștere, poezie și revoltă interioară, obsedată de vasta temă a iubirii dar și de fascinanta relație idee-cuvânt. Pentru el, Lavinia rămânea o tânără vizionară, antiretorică, un constructor de metafore care își cunoaște bine prețul profesiei sale. Totuși, era cuprinsă de o doză de libertate de a fi, de a rămâne ea însăși într-o lume de falsuri și de dezordine interioară și exterioară. O tipă organizată și programatică. Pentru ea, dragostea era altceva. De multe ori, poate chiar un păcat. De câte ori erau împreună, ea avea teamă ca lumea să nu îi considere amanți. Sau teama ca unii să nu îi considere orbiți de prea multă apropiere. „Ce prostie! Ce prostie! Într-adevăr, o prostie să dai importanță lumii care te privește.”
Alecsit, la volanul mașinii, în parcare, era inexpresiv ca o cabină de lift, dezamăgit că așteptase atât de mult să o vadă pe Lavinia, iar aceasta îi dăduse „țeapă”,amânase telefonic întâlnirea. Acum, căuta să își facă un nou program pentru ziua în curs, să se relaxeze, cu grija de a nu degenera în trândăvie: „Sunt destul de matur încât să nu am nevoie de alții. Totuși, într-o lume în care frumusețea se banalizează, bărbații încă își mai întorc capul după femei. ,,Vroia să bea un pahar de whisky, pentru a face o analiză profundă a celor întâmplate, dar datele efective păreau să se piardă în ceață. Începu să râdă ușor, un râs sarcastic. Își dădea seama de o senzație nelămurită ce își croia anevoie drum prin creier până ajungea la înțelegerea lui. Căuta să se gândească la Lavinia ca la o altfel de femeie, ca la o femeie care făcea dragoste mașinal, ale cărei cuvinte și râsete îi întrerupeau viziuni, aducându-l brusc la realitate, în timp ce în inima lui izbucnea un tumult, o nevoie de a răzbuna tristețea. Vorbea cu voce tare sunând metalic ca un bidon gol, alungând prin gând cuvintele cântărite la kilogram după o prozodie pedantă și seacă. Își dorea să întâlnească o altă femeie, imaginându-și în fața sa o tânără zâmbitoare − încruntată, ospitalieră − jalnică, insipidă − sălbatică, nu prea tăcută, cu aerul acela de parcă i-ar fi șoptit: „Vino și descoperă-mă!”
Deodată, imaginația jucă un rol dublu și, în locul acestei femei apăru în fața lui Lavinia, inexpresivă, ca și cum ar fi rămas înțepenită în devenirea ei, cu o înfățișare de sălbăticie monotonă. Se gândea la ea răutăcios, răutăcios pentru că în acea zi îi dăduse „țeapă.”. Este greu să explici senzația trăită în oricare dintre momentele vieții cuiva, aceea care dă veridicitate semnificației, esența subtilă și pătrunzătoare. Alecsit închise ochii și oftă. Începu să vorbească încet, atât cât să audă doar el. „Jurnalistul de la ora dimineții și jurnalistul de la ora prânzului cât și scriitorul de la ora serii, toți trei alocați în mine, se străduiesc să nu spună niciodată același lucru. Acesta cred că sunt eu.”
Trist și dezamăgit, bătu de câteva ori ușor cu pumnul în volanul mașinii, căutând să iasă din starea meditativă. Apoi își spuse cu voce tare: „În ziua de azi nu mai există printre fragilele frumuseți blonde și maiestuoasele frumuseți brune sinceritate, dorință clară de iubire. Dacă nu toate, atunci cea mai mare parte sunt doar parvenite. Putem afirma cu certitudine că omul a făcut la rândul său opere la fel de bune ca cele ale Dumnezeului în care crede. Dar, cum întotdeauna printre lucruri bune apar și rebuturi…” Glasul său dezamăgit suna metalic ca un bidon gol, alungând cuvintele cântărite la litru după imuabila ordonare a unei prozodii pedante și seci. Pentru o clipă, avea impresia că mintea sa funcționează pe două nivele simultane: pe de o parte încercând să o sfideze pe Lavinia, cea care îl sechestrase în iubire, iar pe de alta sperând să întâlnească o altă femeie care să-i dezvăluie secretul adevărat al iubirii. Pentru o clipă, Alecsit devenise la fel de inexpresiv ca o cabină telefonică. Imaginea mentală care se înfiripa în capul său era prea nostimă ca să se simtă în largul lui, așa că încercă să și-o înlăture din minte. Aburul tristeții îl împiedica să facă o analiză profundă a celor întâmplate, ale căror date efective păreau să se piardă în ceață. Da, luase „plasă” în întâlnirea cu Lavinia și asta nu îi făcea deloc bine. „Fir-ar a dracului să fie de treabă, căci de fiecare dată, de câte ori mă întâlnesc cu Lavinia, mă simt măgulit ascultând cuvintele unei femei fermecătoare.”Alecsit începu să ofteze: „Am început a-mi da seama de o senzație nelămurită ce își croiește anevoie drum prin creierul meu amorțit până a ajuns în sfârșit la înțelegerea mea. Gata, Alecsit, gata! Cu purtarea frumoasă a femeilor trebuie să fii prevăzător, nu știi niciodată ce intenționează. Da! Și încă ceva! Îți poți amorți centrii nervoși cu sedative dar nu te poți vindeca.” Își aducea aminte cum, în anii studenției, o întrebase pe o tânără studentă, la modul ironic, cine este. Aceasta îi răspunsese: „Știi ceva, tinere, autobiografia mea nu este gata încă. Dacă afli ceva despre mine, dă-mi și mie un telefon.” Apoi, încercase să-i ceară o speranță dar ea îi răspunsese: „Regret, dar ultima am dat-o ieri.” De atunci, n-a mai văzut-o pe tânăra aceea. „Oare toate sunt la fel?” Alecsit, trezit la realitate, privea prin parbriz, pe stradă, prin fața lui trecând tot felul de rapandule. Dezamăgit, se hotărî să lase mașina în parcare și să meargă să-și cumpere un bilet la teatru. Cu pași lenți, porni spre clădirea teatrului. În drumul său, la colțul unei clădiri, observă un boschetar care stătea pe jos și își răzuia cu un ciob de sticlă picioarele. Lui Alecsit i se făcu scârbă când văzu cum din acestea curgea sânge. Dar boschetarul continua să-și răzuie picioarele fără probleme. Nu după mult timp, apăru o salvare, cineva probabil dăduse un telefon. Sosi și poliția, boschetarul fu urcat în salvare. Scârbit, Alecsit își văzu de drum. După câteva ore, se întoarse înapoi să-și ia mașina din parcare. Rămase mirat când, la același colț al clădirii, boschetarul, pansat la ambele picioare, stătea în aceeași poziție pe jos, având în urechi căștile unui MP3, ascultând muzică cu mâna întinsă la cerșit. Scârbit de cele văzute, își continuă drumul.