Retina 7 dădea știrile din sport, dar News Alertul din josul ecranului ne sfătuia să stăm pe lângă televizoare: „Cine e omul din spatele Muzeului Geologic?” Probabil că Delia își compunea strategia, de aceea nu intrase, încă, în emisie. Sau cine știe, mă așteptase pe mine să ajung în fotoliu.

Știrile din sport se întrerupseră brusc. N-am apucat să văd dacă mingea șutată de Messi intrase sau nu în plasă. Bănuiesc că da, omul ăsta nu ratează niciodată! Pe ecran defilau pomii din parc, mormanul de pământ și gura de canal. Apoi banca, filmată din spate. Cagula lui Tataia părea, deocamdată, o căciulă. Filmat din spate, Tataia părea un boschetar. Delia comenta, fără să i se vadă fața:

– Stimați telespectatori! Cred că nu vă spunem un secret: există multă nefericire și multă suferință în această țară. Ne-am aștepta, totuși, ca în seara de Sfântul Nicolae, măcar în această seară, să avem mai multă grijă de cei de lângă noi. Chiar și de năpăstuiții sorții – oamenii străzii. Aprindem milioane de beculețe, plătim artiști de renume care să ne distreze în piață, dar nu ne gândim să oferim un adăpost și o masă caldă săracilor. Conform principiilor ei, Retina 7 încearcă, pe cât poate, să le vină în ajutor. Un apel telefonic – probabil de la un om de suflet – ne-a adus aici. Într-un suflet am venit. Pe drum, ne gândeam: un om al străzii – pradă frigului. Un locuitor al canalelor. Am anunțat și Serviciul de Urgențe; ambulanța trebuie să fie pe drum.

Sigur, am aprobat-o ironic, în gând. Grija față de năpăstuiții sorții! Dacă nu pomeneam de „a treia bancă”, nu-ți deplasai fundulețul tău nostim, pe frigul ăsta, la Muzeul Geologic.

Camera de filmare focaliză, prompt, pe gura de canal. Delia făcu o pauză, apoi schimbă tonul melodramatic. Tonul deveni, brusc, inchizitor.

– Și când colo, peste ce am dat aici? N-o să vă vină să credeți!

Camera se mutase. Filma acum din fața băncii. Focaliza, pe rând, pistolul, cagula, salopeta neagră.

– Un hoț. Un borfaș. Veți fi, cu toții, martorii demascării lui. O să-i scot cagula chiar în fața dumneavoastră
Fața lui Tataia se arătă, mirată, întregii țări. Încă nu-mi dădeam seama dacă fusese prelucrat în privința rolului pe care avea să-l joace. Delia se arătă și ea, în fine, camerei. Justițiară. Nu Poliția, ci ea îl demascase.

– Cine sunteți și ce căutați aici, în parc, în plină noapte?

Pe naiba, îmi venea să strig, știi foarte bine cine e. Ai luat masa cu el, în chioșc.

– Doamna Delia, dar noi ne cunoaștem, protestă Tataia.
– Așa este, l-am cunoscut pe domnul la niște cunoștințe comune.
– Domnul colonel în retragere, o corectă Tataia. Paraschivescu Aristide. Decorat de două ori cu „Virtutea militară”.
– Dar, se scuză Delia în fața noastră, a telespectatorilor, habar n-aveam cu ce se ocupă.
– Consilier pe probleme de evadări la Direcția Generală a Penitenciarelor.
– Mai bine zis, cu ce se ocupă noaptea. Ce căutați aici, domnule colonel?
– Am prins niște hoți asupra faptului. De fapt, numai unul.
– De aceea aveați cagula pe față? Și pistolul? Și salopeta de camuflaj? Toate astea numai pentru a prinde un hoț?
– Eu credeam că sunt mai mulți, dar a fost numai unul. Zicea că i-a împușcat pe ceilalți, ca să nu împartă prada cu ei.
– Ce pradă? Care ceilalți? Unde-s complicii morți? Chiar vreți să ne prostiți? se rățoi Delia.
– 33.412 euro. Faceți și dumneavoastră socoteala. Nu se împart exact la 5. De aceea i-a omorât. N-am verificat, dar acela viu mi-a zis că i-a lăsat acolo, în canal, pe ceilalți patru.
– Și acela viu unde este? Delia își roti privirile în jur, apoi privi în cameră, spre telespectatorul presupus, de parcă ar fi vrut să-i spună: „Poate cineva să creadă o asemenea balivernă?”
– Acela s-a predat. Când a dat să iasă din canal, i-am pus pistolul la tâmplă. Aveam glonț pe țeavă.
– Pistolul acesta? i-l arătă Delia. Fără încărcător? Fără niciun glonț? Pe cine credeați că speriați cu un pistol fără muniție în el?

Manevra pistolul ca o expertă. Întreaga țară putea vedea că pistolul nu era încărcat.

Tataia privea ca prostit. Delia nu-i dădu niciun moment de respiro.

– Aveți permis pentru armă? Ați mai folosit-o și la alte spargeri?
– Un ofițer al Armatei române nu are nevoie de permis port-armă. Când se retrage, primește pistolul, așa, ca o amintire.
– Și muniția? nu-l slăbi Delia.
– Muniția e de la ultima aplicație. Din 1958. Muniție de front. Atunci am condus asaltul la baionetă, așa că am economisit un încărcător întreg.
– Unde-i încărcătorul? Unde-i hoțul care s-a predat? Delia își plimba privirile în jur, luându-ne drept martori. Că eu nu văd nimic din tot ce spuneți.
– Să mă iertați, dar nu știu unde e. L-am somat. El a zis că se predă. I-am dat o mână de ajutor, ca să iasă din groapă. Știți, un prizonier trebuie tratat cu toată considerația, așa cum cer convențiile internaționale. Dar hoțul ăsta cred că nu cunoștea convențiile acestea: m-a lovit și m-a aruncat în groapă. Ori din căzătură, ori că m-a adormit cu vreun spray, cert e că am stat mult timp inconștient. Pe la cât ați venit dumneavoastră, cu filmarea?
– La 21:15.
– Eu l-am somat pe la 20:15. Înseamnă că vreo oră n-am știut de mine. Mi-a luat muniția și a fugit. Dar de ce nu mi-a luat și pistolul? De ce mi-a pus salopeta lui sub cap? Și cagula pe față? Poate că voia să cadă totul asupra mea. Să credeți că eu am spart „a treia bancă”, raționă Tataia, ca pentru sine.

Ca pentru sine, pentru că era clar că nimeni nu putea crede o asemenea poveste. Nici mie nu-mi venea să-l cred, deși știam că spune adevărul. Adevărul – așa cum îl văzuse el.

– Ați spus „a treia bancă”? Ce legătură are furtul dumneavoastră cu furtul băncii noastre și cu furtul băncii Rapidului? Astea s-au întâmplat acum cât? Aproximativ șase luni?

Delia schimbase iarăși tonul. Devenise mai conciliantă. Acum voia să afle dar, în același timp, părea dispusă și să creadă.

Mi-am dat seama că știa de la început că stă pe aur. Știa că ajunsese prima la „a treia bancă”. Dar, ca o profesionistă ce era, picura povestea cu pipeta și ne-o servea bine presărată cu ingrediente. Așa cum faci când scrii o carte polițistă: gradezi suspansul.

– Păi, asta e „a treia bancă”, explică Tataia. De aceea pândeam aici, la gura de canal. Știam că aici vor lovi. Primele două au fost furate doar ca să ne ducă pe o pistă falsă.

– Și cum v-ați dat seama că aici va fi „a treia bancă”? Și care e ea? Banca asta pe care v-am găsit?

Ironia era ieftină, pornită din subcoștientul Deliei. Chiar dacă devansase Poliția, îi era ciudă că altul ajunsese aici înaintea ei.

– E simplu, începu să explice Tataia. Dar mi-a trebuit o lună întreagă ca să găsesc legătura dintre cele două bănci și cea de-a treia. Am repetat zile întregi: „Banca de la Retina 7 – bancă de stat”. Banca de la stadionul Giulești – bancă de rezerve”. Bancă de stat, bancă de rezerve... Ce urma? Până când m-a fulgerat gândul cu soluția: Banca de Rezerve a Statului! Ea urma să fie a treia bancă! Presupun că le-au furat pe primele două doar ca să ne dea indicii privind al treilea furt. Cel adevărat. Marea lovitură.

Brava, Tataia! Nota zece! Ai fost mai bun la logică și deducții decât toți posesorii de IQ înalt din țara asta.
Eu mă bucuram, Delia înghițise în sec.

– Mă rog, să zicem că ar fi așa. Deși, dacă stau să mă gândesc, putea fi orice bancă de stat, nu? Așa cum bănci de stat au fost și primele două.
– Nu, hoții au vrut să ne dea soluția unică. După banca de rezerve a Rapidului, nu urma logic decât banca asta: Banca de Rezerve a Statului. Nu orice bancă de stat.
– Hai să nu ne mai contrazicem, își controlă Delia furia. Vom verifica imediat la Rezervele Statului. Rog regia din studio să sune și să întrebe acolo dacă s-a furat ceva. Cât spuneați? 33.412 euro? Dar de unde știați că vor ieși pe aici, prin gura asta de canal?
– Simplu. Vă amintiți, căci ați fost în miezul primelor două „furturi”. La primul, banca a fost furată de extratereștri. Au venit, așadar, pe sus. Atac aerian.
– Și la Giulești au intrat cu o mașină de pompieri. Atac terestru, completă Delia.
– Exact. Nu rămânea decât un atac pe sub pământ la „a treia”, nu? Prin iulie, am început să patrulez în jurul Rezervelor Statului. Eram sigur că vor săpa un tunel sau că vor folosi rețeaua de salubritate.
– De ce n-ați anunțat Poliția?
– Doamna Delia, vă amintiți cum s-a distrat lumea pe seama lui Gogu? Acela care a fost martor al furtului „extratereștrilor”. Dar cum am râs cu toții de puștiul acela care ar fi vrut să participe și el, ca pompier, la furul băncii Rapidului, vă amintiți? Eu, ca ofițer al Armatei române – chiar dacă în retragere – nu am voie să-mi fac uniforma de râs. Dacă mă duceam la Poliție și le prezentam deducțiile mele, ar fi râs de mine. Așa că am hotărât să-i prind singur pe spărgători. Să-i prind asupra faptului.

Asta o înnebunea pe Delia. Fusese atât de simplu și totuși ea nu se prinsese. Dar chestia cu anunțatul Poliției era de formă: nu i-ar fi convenit să fi intrat Poliția pe fir. Ar mai fi putut ea să fie cea care dă în vileag întreaga poveste?

– Și?
– Și nimic, ridică Tataia din sprâncene. Patrulam zilnic prin zonă, pe o rază de 500 metri. Luni de zile – nicio mișcare. Nicio săpătură, nicio mișcare suspectă pe lângă vreo gură de canal. Până acum patru zile...
– Ziua Națională?
– A doua zi, preciză Tataia, cam didactic. Trec prin parc și văd gura aceasta de canal. Nu fusese aici până la 1 Decembrie. Am săltat capacul. Înauntru era un tub din acela uriaș, de magistrală de salubritate. Curat – lună. Nici gând să conțină deșeuri menajere sau ape pluviale. Am verificat: rețeaua publică trece pe sub Șosea, nu pe aici. Capacele sunt pe trotuare, grătarele de scurgere sunt la rigolă. Mi-am spus, ca Arhimede: Evrika! Pe aici vor ieși. Aici îi voi aștepta. De atunci, am stat de planton în fiecare noapte. Azi, dimineața, pe la ora 11, am văzut urme de roți în jurul capacului. Mi-a fost teamă că i-am pierdut, că au spart în zori. Dar n-a fost niciun anunț în ziare sau la TV, așa că m-am liniștit: am fost sigur că vor ataca în seara aceasta. Când s-a stins lumina în zonă, mi-am zis: ei sunt! Am pus glonț pe țeavă și am tras piedica pistolului...

Era singurul lucru pe care nu-l știam! Vasăzică, așa ajunsese Tataia să stea cu lanterna la gura canalului! Greșisem expunând gura de canal cu patru zile înaintea atacului. Cine să știe că un om bătrân, la aproape 90 de ani, n-are altceva mai bun de făcut decât să inspecteze capacele de canal?

Regia de studio sunase la Rezervele Statului. Răspunsese Șeful de tură de acolo: „Nu, nu am sesizat nicio activitate suspectă. Doar că pana de curent din zonă ne-a lăsat cam o oră în întuneric. Culmea, ne-a căzut și generatorul electric la avarie. Acum repornim calculatoarele. Vă asigurăm că rezervele statului sunt în deplină siguranță”.

La o oră și jumătate de la atac, Rezervele Statului n-aveau nici cea mai mică idee că fuseseră dijmuite de o jumătate de miliard! Era bine. Și pentru noi, și pentru Delia. Avea timp să ajungă, acolo, prima.

O ajuta și Poliția, prin faptul că întârzia să apară. Normal: întârzie ea atunci când o chemi, cum să nu întârzie atunci când n-o chemi? Deliei nici nu-i trecuse prin gând s-o cheme. Împarți gloria cu altul doar atunci când ești forțat. Deocamdată, pe Delia n-o forța nimeni.

Sosise și ambulanța. Tataia era în ordine. Puls normal, nici vorbă de hipotermie. Doar urme de gaz paralizant, decretă doctorul. Ușoară stare de confuzie, nimic grav.

În afara faptului că mă liniștise în privința stării lui Tataia, ambulanța mai făcuse un lucru bun. Adăugase urmele roților sale la urmele mașinii de reportaj a Retinei. Cu greu mai distingeai urmele camionului care făcuse ture pe acolo, cu Ianis la volan. Ce-o să-i mai boscorodească poliția pentru încurcarea urmelor astea! Și pe Delia, pentru mânuirea pistolului fără mănuși! Alterarea probelor – așa citisem că se cheamă trebușoara asta. Se poate, doamna Delia? La un detectiv de talia dumneavoastră nu mă așteptam la atâta diletantism!

– Să presupunem că tot ce ne-ați spus e adevărat...
Tataia n-o lăsă să continue.
– Un cadru al Armatei române nu minte niciodată. Spune tot timpul adevărul. Vorbele lui nu pot fi puse la îndoială...
– Avem posibilitatea să verificăm, nu se lăsă Delia. Așadar, dacă am coborî prin această gură de canal, ce am putea găsi?
– Patru hoți morți. Împușcați. Și o spărtură în subsolul Rezervelor Statului. Pe acolo au intrat și au furat banii, spuse, sigur pe el, Tataia.

Delia făcu un semn, ca un comandant de oști. Cameramanul coborî primul pe platforma motostivuitorului. Se opri acolo, filmând. Totodată o ajută pe Delia să coboare. Apoi îl ajută pe Tataia. Aceiași pași, filmați și ei, și erau toți trei pe fundul canalului de scurgere. Delia porni pe firul lui. Cameramanul mergea în spatele ei, luminând și filmând. Tataia – încheietor de pluton, luminând și el scena, cu lanterna. Telespectatorii – cu ochii cât cepele. Mă rog, mai puțin cinci dintre ei. Mi-a venit să le strig: luați și motostivuitorul cu voi! Dar m-am oprit: tot nu m-ar fi auzit.

E de prisos să spun că în canal nu era niciun mort. Dar Delia nu avea chef să-i mai facă lui Tataia un alt reproș. Camera de filmare prezenta conturul găurii în beciul Rezervelor Statului. Conturul unei himere care devenea realitate.
Cameramanul dădu fuga după motostivuitor. Delia filma, Tataia evalua situația:

– Profesioniști. Mijloace mecanizate. Trebuie că au săpat în mai multe etape. Și trebuie să fi fost mai mulți, nu doar unul. La Novosibirsk, la a cincea evadare, am săpat cu lingurițe confecționate din tabla de la conserve. A durat patru luni. Doi ofițeri superiori și cu mine. Eu eram pe atunci tânăr sublocotenent. Ne băteam care să sape mai mult. Eu am săpat cel mai puțin. Nu că nu voiam, dar nu m-au lăsat ofițerii superiori. Așa era atunci în armată. Nu cocoșai gradele inferioare, ca acum. Am ieșit prin tunelul săpat, dar ne-au prins după ce parcursesem cam 50 km. Mai aveam numai 250 km până la prima așezare omenească... Unde-or fi morții? Unde-o fi sacul cu bani?

– Domnule colonel, cât timp ați dormit, puteau să treacă pe lângă dumneavoastră cu tone de saci cu bani, îl apostrofă Delia. Sunt toți cinci în viață, bine-mersi, și râd de noi. Ne place, nu ne place, asta e.

Cam așa și era. Chiar mi se păruse că aud chicote de râs. Răzbăteau de jos, de la Vigilante.
Cameramanul sosise cu motostivuitorul. O ridică întâi pe Delia, cu aparatul de filmat. Îi urmă Tataia. Cameramanul se săltă singur în brațe.

În afară de gaura din podea, beciul arăta normal. Așa cum își închipuie oricine că arată un beci al Rezervelor Statului. Stivele de lingouri erau aliniate perfect, așa cum le lăsasem. Sigur, doar cele pe care le lăsasem. Două târnăcoape blocau ușa mare, grea, de oțel, împiedicând accesul dinspre interiorul clădirii. Sunt sigur că știți cine le proptise acolo.

Un timp, în microfon se auzi doar respirația Deliei. Cameramanul preluă aparatul. Tataia găsi cartonul, îl citi rapid, ca și cum știa ce scrie pe el, și i-l predă Deliei. Apoi, ostenit, se așeză pe marginea unei platforme de lemn.

– După cum vedeți, stimați telespectatori, nu s-a întâmplat nimic deosebit la Rezervele Statului, reluă, ironic, Delia. Doar că hoții au săpat un canal mare de poți trece prin el călare, au găurit un zid gros de aproape un metru și au plecat cu ceva mai mult de 33.412 euro.

Sfârșitul propoziției era destinat lui Tataia. Tataia ridică din umeri, ca și cum el n-avea nicio vină: dormise și, cine știe, poate că se furase ceva mai mult.

– Dar măcar pentru moment, trebuie să-l credem pe domnul colonel: aceasta pare a fi „a treia bancă”.

Delia expuse camerei cartonul. Camera focaliză inscripția compusă de Vigilante. Toată țara putea să se relaxeze, în sfârșit: nu mai urma nicio bancă. Aceasta fusese a treia. Și ultima.

– Au furat numai 33.412 euro? Eu bănuiesc că au plecat cu ceva mai mult, continuă Delia să acuze un responsabil imaginar. Poate câteva lingouri din acestea. Aparatul focaliză degetele ei fine mângâind un lingou inscripționat cu 24K. Poate, de ce nu, câteva tone de aur. Aurul țării. Oare când vom apăra ce-i al nostru? Oare până când se va scurge în pământ bogăția noastră? Ne mai mirăm că suntem săraci?

Tataia, în poziția Gânditorului de la Hamangia, părea că se chinuie să găsească răspunsul la toate aceste întrebări. Nu înțelesese că Delia se întreba doar retoric.

Regia de studio era din nou în legătură cu Rezervele Statului. „Camerele video de supraveghere sunt din nou funcționale, raporta Șeful de tură. Se pare că avem o problemă la Beciul nr. 4. Nu știm cum au pătruns acolo, dar trei intruși se plimbă printre lingourile de aur. Deocamdată nu putem ajunge la ei deoarece poarta de acces e blocată pe dinăuntru. Am chemat ajutoare, brigada specială e pe drum.”

Crainica din studio le-a răspuns: „Dați pe Retina 7 și vă veți lămuriți ce și cum. Cei trei sunt de la noi. Nu deschideți focul asupra lor. Alții v-au spart. Numărați-vă banii și lingourile. S-ar putea să aveți surprize. Iar Brigada specială poate intra, cum au intrat și oamenii noștri, prin parc. Prin spatele Muzeului Geologic.”

Aproape imediat după intervenția din studio, în beci au năvălit, amestecați, polițiștii și mascații Brigăzii speciale. Îi însoțeau trei câini polițiști. După pata neagră de pe urechea stângă l-am recunoscut pe cel care-i luase urma lui Vigilante până la stația tramvaiului 41.
Delia mai avea încă în mână pistolul lui Tataia. Zărind-o înarmată, doi mascați au trântit-o la podea. Tataia, conform Regulamentelor militare, care cer oricărui cadru al Armatei române să apere femeile și copiii, sări s-o elibereze. Alți doi mascați l-au lipit de podea. Cameramanul filma neîntrerupt, așa cum îl instruise Delia: „Mă înjură, mă scuipă, mă iau la pumni – tu filmezi totul.”
Delia, lipită de cimentul podelei, cu fața chinuită de durere, comenta înfrigurată:

– În sfârșit, forțele de ordine au ajuns și ele, stimați telespectatori. Târziu, dar au ajuns. Banii statului sunt duși, cine știe câți, cine știe unde, iar organele care trebuiau să-i apere, iată, se reped asupra oamenilor nevinovați. Domnul colonel e strivit cu brutalitate. N-a murit în lagărele rusești, ca să se sufoce aici, în țara lui. Domnu’, șopti ea gorilei care o strivea de podea, pistolul e neîncărcat. Încercați să-l luați fără să mă călăriți și fără să mă pipăiți. E al domnului colonel. Are permis. Puteți verifica: nu s-a tras cu el.

Malacul s-a ridicat. Era roșu la față și ținea pistolul în mână de parcă ar fi fost o grenadă gata-gata să explodeze.

S-a ridicat și Delia, bucuroasă că fusese agresată în direct. Tataia n-a fost atât de norocos: i-au pus cătușe.
Să fi regizat scena asta și n-ar fi ieșit mai bine. Mai bine de atât nu se putea. Așa ceva nu mai fusese pe ecran de la Revoluția din decembrie ’89. Și doar știți: atunci a fost totul bine regizat. Din timp.

Odată târnăcoapele înlăturate, cei din interiorul Rezervelor Statului au făcut joncțiunea cu cei aflați deja în beci. Așa cum ar fi făcut joncțiunea la Reichstag, în mai 1945, americanii și rușii; dacă rușii i-ar fi lăsat pe primii să se apropie de Berlin.

Cei dinăuntru au adus două scânduri și le-au sprijinit pe marginile gropii din podea. Circulația era acum liberă în ambele sensuri. Pe o scândură – dus, pe cealaltă – întors.

– Puteți să ne spuneți ce s-a furat? Cât? se înfipse Delia în singurul civil rătăcit printre atâtea organe de ordine.

Omul se prezentă ca Șef de tură, salariat al Băncii Naționale. Era cel care raportase prin telefon că totul e în ordine.

– Am verificat toate celelalte beciuri, toate seifurile, toate depozitele. Nu s-a intrat decât aici. În rest, nu există urme de infracține, nu lipsește nimic. Să vedem aici, căci e clar că aici s-a intrat. Infracțional – vreau să spun. Tipul scoase o hârtiuță din buzunarul sacoului. Aici, în Beciul nr. 4, ar trebui să fie 360 de tone de aur. Aproximativ 3,6 miliarde euro. Asta, în grămezi de lingouri, ar face 36 grămezi. Hai să le numărăm.

Greșit! mi-a venit să strig. Au fost 40, nu 36 de stive! Noi am luat 6, ar trebui să găsiți 34. Șase lipsă. Asta pentru că ați fost căscați și n-ați apărat avuția țării.
Trupele se aliniară pe margine. Șeful de tură începu să treacă în revistă stivele de lingouri. Delia, un pas în spatele lui, număra și ea. Le-a ieșit 34.

Lipseau, după socoteala lor, două stive. 200 milioane euro. 20 tone de aur.
Ca la un semn, toți cei din beci amuțiră. 200 milioane nu e o glumă!

E ciudat cum oameni cu totul diferiți, odată strânși la un loc și puși în fața aceleași situații, gândesc la fel. Simt la fel. Toți cei din beci păreau să refuze să creadă ceea ce tocmai auziseră: că s-au furat 200 milioane. Ceva ca în bancul acela cu olteanul la Grădina zoologică care privește girafa și exclamă: „Așa ceva nu există!”

Cum eu nu eram în beciul acela, am reacționat diferit. Doar 200 milioane? Păi de-aia ne cocoșasem noi cărând șase stive? Ca să vină ei și să nu ne recunoască munca? Să spună că am furat mai puțin?

Delia nu se abținu să nu-l înțepe pe Tataia:

– 33.412 euro, ha? Au furat ceva mai mult, domnule colonel. Eram sigură. Nu sapi un tunel și nu spargi Rezervele Statului ca să pleci doar cu atât. Cum i-or fi băgat în sac? I-o fi fost greu hoțului dumitale să-l care?
Ești rea, Delia. Þi-e ciudă pe Tataia că a fost primul care a fost pe fază. Parcă tu știai, până adineauri, cât s-a furat? Și, între noi fie vorba, nici acum nu știți: vă mai lipsesc 385 milioane. Total 585, doamnă reporter special!

Delia îl lăsă pe Tataia. Îl lăsă așa cum era: năucit și cu cătușele la încheieturile mâinilor. Îl interoga un comisar de poliție. Era firesc, Tataia fusese primul acolo – era primul suspect. Comisarul nu părea deranjat de faptul că acest „suspect” condusese la descoperirea furtului.

– Atât de mult? 200 de milioane euro? se adresă Delia Șefului de tură.

Atât de puțin? am gândit eu. Am fi pus noi toată lumea în mișcare doar pentru 200 milioane? Unde era jumătatea mea de miliard? Unde? Noi o furasem, iar ei ne furau meritul.
Șeful de tură nu-și revenise. Era în stare de șoc. Încă nu realizase că e responsabil nu numai pentru gaura din podeaua beciului, dar și pentru gaura din Rezervele Statului. Ia să vedem: cam câți ani ar trebui să trăiască pentru a da banii ăștia înapoi? Dacă returnează Statului 200 de euro pe lună, rezultă 8250 de ani. Mai punem vreo 15 ani, cât stă în pușcărie, fără niciun venit, și dăm de 8265 ani. La mulți ani, domnule Șef de tură!

– Vom mai verifica, dar sunt aproape sigur că lipsesc 200 milioane. 20 tone de aur.

– Și vorbiți atât de liniștit! îl apostrofă Delia. De parcă vi s-ar fi furat 10 lei din buzunar! Dar așa e la noi, stimați telespectatori. Poate că și noi, media, avem partea noastră de vină. Dăm pe post tot felul de găinării, ne ocupăm de borfașii de rând, și îi scăpăm din vedere pe marii gangsteri. Pe cei care au furat industria, au furat agricultura, au furat telefoanele, au furat tot ce se putea fura. Gândiți-vă câte pensii, câte salarii s-ar fi plătit cu acești 200 milioane? Câte spitale noi, câte școli s-ar fi putut construi cu acești bani? Noi și când avem ceva nu știm să păstrăm.

Nu numai că nu știm să păstrăm ce avem, dar nici nu știm cât avem, am completat-o, în gând. Domnule Șef de tură, verifică domnule cum stai cu lipsa! Că dacă spui că am furat numai 200...

Bingo! Dacă zic ei că s-au furat numai 200 milioane, apoi numai 200 milioane trebuie să dăm înapoi. Chiar dacă îmi strică planul cu jumătatea de miliard, mult mai sonoră, nici 200 milioane nu sună chiar rău.

Și restul? Restul de 385 milioane euro, pe care nu-l dăm înapoi. Ce facem cu el?

Eu cred că nimeni pe lumea asta nu s-a plâns că are bani, oricât de mulți, cu care să nu știe ce să facă. Ai 100 de lei, îi cheltuiești. Ai o mie – se duc pe negândite. Ai un milion – îl vânturi printre degete.

Acoperim cu ei cheltuielile pentru metrou, asta facem. Cele 300 milioane cheltuite de Papadopoli. Statul ia înapoi cei 200 milioane pe care zice că i-am furat. În lingouri. Primește și metroul, mocca. Alții ar fi cheltuit pentru așa ceva dublu și nici n-ar fi fost gata în șase luni. De fapt, metroul era prevăzut ca moneda noastră de schimb: ne iertați, vă dăm metroul. Ne răscumpărăm ieftin libertatea. Din 585 milioane, mai rămân 85 milioane. 5 milioane îi împărțim la cinci. Un milion de căciulă, pentru osteneală. Restul de 80 milioane îi iau frații Papadopol, căci banul la ban trage. Ei știu să-i înmulțească. Bagă 5.000 de euro în tipărirea cărții mele și restul în producția filmului.

Plănuisem un joc după reguli normale, în care, ca la orice joc, la sfârșit câștigă numai unul și toți ceilalți pierd. Dar, în situația de acum, noi câștigam cei 85 de milioane și, totuși, nici Statul nu pierdea nimic. Primea înapoi tot ce el confirmase că i se furase. Ca într-un joc de pocher în care unul ia toți banii celorlalți și la sfârșit, mărinimos, dă înapoi, fiecăruia, banii cu care au intrat în joc. Și culmea, când își numără banii, constată că are de două ori mai mulți decât avea înainte de joc.

Am adăugat la planul cărții capitolul „Împărțirea prăzii”. Nu-l prevăzusem de la început, pentru că având de gând să înapoiem tot ce furasem, nu aveam nimic de împărțit. Dar cum ne alesesem cu un plusprodus, trebuia să-i dăm o destinație, nu?

M-am culcat târziu. Toate televiziunile vuiau: „Furtul mileniului”. Tataia plecase să dea declarații la Poliție. După ce-și începuse somnul în parc, avea să doarmă tot pe o bancă: în arest. Detectivul – în arest, hoții – în libertate. Domnul colonel fusese reținut ca posibil complice sau, în cel mai fericit caz pentru el, ca martor. Nici măcar meritul de a fi deslușit șarada celei „de-a treia bănci” nu-i fusese recunoscut în întregime. Gloria ia uneori chipul unei fete frumoase care vine la timp la întâlnire, dar, odată ajunsă acolo, pleacă la braț cu altul.

Am completat manuscrisul cărții și scenariul. Lângă Delia, l-am adăugat în rolul detectivului și pe Tataia. De fapt, el singur descoperise totul. Dar cum Delia mi-era simpatică și, în plus, avea în spate tot arsenalul mediatic de care aveam nevoie, am păstrat-o și pe ea în schemă.

Și în fond, ce mare lucru descoperiseră? Mai nimic. Doar că ajunseseră acolo în timp record: Tataia – chiar în timp ce noi dam lovitura, Delia – la puțin timp după. Tataia – pe cont propriu, Delia – chemată de mine. Chiar și fără ei, tot s-ar fi dat alarma. Poate peste o jumătate de oră, poate peste o oră, dar tot s-ar fi constatat lipsa aurului. Nu poți să ignori ditamai gaura în beciul cu aur al rezervelor Statului.

De fapt, nimeni nu știa nimic despre făptași. Nici Delia, nici Poliția nu reușiseră să-și explice nici măcar cine dăduse telefon la Retina 7.

Purtătorul de cuvânt al Poliției apăru pe post cu întrebări, nu cu răspunsuri sau concluzii. „Cel care a sunat la Retina 7 era un simplu trecător care-l văzuse pe domnul colonel pe bancă? Atunci de ce n-a sunat la 112? Mai ales că omul de pe bancă era mascat și mai avea și un pistol alături. Era un complice? Atunci ce rost a avut să dea alarma, să pună în mișcare și să-i aducă la fața locului tocmai pe cei de care, în mod normal, trebuia să fugă? Nici măcar „când” s-a produs furtul nu este clar. Nici „câți” au fost. Este exclus ca unul singur, cel pe care l-a somat domnul colonel, să fugă cu 20 tone de aur. Ceilalți, oricâți vor fi fost, trebuie să fi fost încă în canal. Sau în beci. Operând. L-au „anesteziat” pe domnul colonel, apoi au ieșit cu aurul, l-au încărcat în cine știe ce vehicul și au plecat într-o direcție necunoscută. Au avut timp să opereze în liniște, cât timp domnul colonel a dormit. Dacă ei au sunat la Retina 7, înseamnă că au sunat abia după ce au terminat operațiunea, nu? Sau, cum?”

Recunoșteau, implicit, că n-aveau niciun indiciu care să-i aducă pe urmele noastre. Nici urmele de mașină, din parc, nu le erau de vreun folos. Urmele acelea duceau acum în toate direcțiile. Nu era de mirare: toate televiziunile, toate ziarele își trimiseseră reporterii la locul furtului.

Mi-era clar că, singuri, n-or să dea de noi. Așa cum prevăzusem în plan, trebuia să-i ajutăm.

Am adormit gândindu-mă cum să-i facem să ajungă la noi.

Ghiocel

(va urma)