poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1424 .



A treia bancă - Cap. 29 – Cum facem să ne prindă
proză [ ]
fals roman polițist

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2013-07-11  |     | 



Și a fost noapte. Și a fost, iarăși, zi. Ca în fiecare noapte, cineva sărăcise pe drumul dintre o zi și alta. De data asta, chiar Statul.

Televiziunile transmiteau non-stop. Mai puțin cele pro-guvernamentale. Acestea se mulțumeau să dea pe post comunicatele oficiale primite de la Poliție și de la Banca Națională.

Ziarele și posturile de televiziune anti-guvernamentale cereau, firesc, demisia Ministrului de Finanțe, a Primului ministru și a Președintelui țării. „Academia de umor”, gazeta glumeților, se amuza pe seama ministrului, pe care îl chema Nicolae. „Sfântul Nicolae nu aduce, ci duce cu sacul.”

Poliția avea tot atât cât avusese și noaptea trecută: nimic despre spărgători. În schimb, raporta mult mai mult. Împânzise, cu filtre, toate drumurile țării. Trenurile – în gări – și avioanele – în aeroporturi – erau controlate la sânge. Toți spărgătorii de elită ai țării fuseseră cercetați la domiciliu. Niciunul nu fusese găsit acasă, dar toți fuseseră în stare să furnizeze alibiuri puternice, verificabile: toți fuseseră la lucru, dând spargeri mult mai mici. Bancomate, case de schimb, case de amanet, vile de lux. Dezamăgită, Poliția îi eliberase pe toți.

Interogatoriul domnului colonel Paraschivescu Aristide se desfășura normal, conform procedurilor legale. Domnul colonel, ca fost cadru al Armatei române, era tratat cu toată considerația – ne asigura comunicatul Poliției. Doar că, avându-se în vedere trecutul dumnealui, cu 14 de încercări de evadare la activ, trei luptători din Brigăzile Speciale împărțeau celula cu domnul colonel. Pentru orice eventualitate, masa, bogată în vitamine și în calorii, îi era servită cu tacâmuri din plastic.

Printr-un comunicat al Guvernatorului, Banca Națională anunța dispariția a 20 tone de aur din Rezervele Þării. 20 tone, echivalate la aproximativ 200 milioane de euro. „Regretăm nespus pierderea suferită. Dar asigurăm populația că rezervele statului, în aur sau în valută, sunt bine păzite. În cinci ani le-am adus de la 25 miliarde, la 32 de miliarde euro. Din păcate, toate sistemele noastre de securitate, toate de ultimă generație, n-au folosit la nimic. Spărgătorii, avizați, bine organizați și dotați, au acționat pe acolo pe unde nu ne așteptam. Prin subsol. Clădirea fiind veche, zidul de cărămidă, deși gros de un metru, a cedat relativ ușor. În lipsa curentului electric, niciun sistem de alarmă nu a funcționat. S-au luat măsuri astfel ca un astfel de atac să nu se repete: pentru neglijență în serviciu, Șeful de tură a fost pedepsit cu desfacerea contractului de muncă.”

100 de mii de euro era recompensa promisă celui care va conduce la prinderea făptașilor și la recuperarea aurului țării.

Așadar, Șeful de tură nu greșise la socoteală. Ne alegeam cu un „ciubuc” de 85 de milioane. Nu era rău deloc! Era ca o recompensă, ceva mai mare decât a Băncii Naționale, pentru faptul că urma să ne predăm.

Printr-un comunicat difuzat mass-mediei, Asociația Veteranilor de Război protesta împotriva arestării nejustificate a vice-președintelui ei, onorabilul colonel în retragere Aristide Paraschivescu. „Comportamentul exemplar al domnului colonel, înalta sa ținută morală îl feresc de orice bănuială infamă. Încă odată, viața sa e pusă în pericol de o detenție nejustificată. Ne este clar că este făcut țap ispășitor pentru greșelile altora: în timpul războiului, greșeala Mareșalului de a se aventura dincolo de Nistru. Acum, neglijența Statului, care depozitează averea sa între ziduri șubrede. Am angajat un avocat care să-l ajute pe vice-președintele nostru să iasă cât mai repede din întunecatul arest. Adevărul va ieși, în curând, la lumină.”

Înviorat de veștile bune și de o cafea marca „Bună dimineața”, am ieșit în curte. Vigilante trepida, în chioșc. Avea în față un teanc gros de ziare.

– Ãștia n-au nicio rușine! se plânse Vigilante. Auzi, domnule, 200 milioane!?! Păi ne puneam noi în mișcare doar pentru atât?
– Ușurel, nea Vasile. Matale știi, în orice moment, câte cutii de râme ai în butic? Ai intrări, ai vânzări zilnice. Așa și la ei: chiar dacă au calculatoare, tot omul e cel care introduce datele în ele. O fi uitat „omul” să treacă una sau mai multe intrări. Mai greșește omul, nu? S-au ales cu plusuri de care habar nu au. Sunt scuzabili, zău...
– Dacă zici mata... Dar, măiculiță, eu nu aș lăsa lucrurile așa, în coadă de pește...
– Cum, nea Vasile, ai fi în stare să dai înapoi mai mult decât spun ei că s-a furat? Ne-ar râde și curcile. Uite cum stă treaba...

I-am povestit planul de „repartiție” a surplusului. Fața i-a explodat într-un zâmbet. Un zâmbet ca acela din poza cu Sebi și cu somnul. Poza din „Vânătorul și pescarul”.

– Un milion numai pentru mine? Gata cu datoriile la bănci!
– Alo, domnu’! Vezi să nu te apuci să arunci cu banii în stânga și-n dreapta! Dai de bănuit și te iau „băieții” la întrebări.
– Bine zici, domnu’ Laur. La toate te gândești. O să mă pupe Mica. Mă iartă de toate păcatele. Pentru un milion e în stare să mă aștepte și zece ani; până ies din pușcărie.
– Ei, nu chiar atât, nea Vasile. V-am spus că facem Crăciunul la Snagov, nu? În libertate și cu sarmale făcute de tanti Mica.
– Cele mai bune sarmale din lume, decretă Vigilante. Dar cu Tataia ce facem?
– Cum ce facem? Poate-l găsim încă în pușcărie. Când ne predăm, ai grijă să iei cu matale tablele.
– Nu asta voiam să zic. Nu putem să-i facem și lui parte? Și-a pus mintea la contribuție, a înghețat pe bancă în parc. Ba l-ați mai și paralizat...
– Nu eu, Hakita, m-am scuzat.
– Oricum, bine că n-a dat colțul. Ei, ce facem? Că bani sunt destui...

Vigilante avea dreptate. Nu mă gândisem la partea lui Tataia. În gândul meu, el se alegea doar cu gloria de a ne fi descoperit. Dar și noi ne alegeam cu ceva pe lângă gloria de a fi furat. Cu câte un milion. Normal era ca și el să capete ceva mai consistent decât glorie.

– Ai dreptate, nea Vasile. Vom ciupi un milion de la frați și îi facem și lui Tataia parte. Frații se vor mulțumi și cu 79 milioane de euro. Fii atent aici: Poliția nu știe și nu trebuie să știe nimic despre intrarea și ieșirea noastră prin metrou. Ãsta să fie consemnul nostru. Frații au plătit metroul ca să-l aibă pregătit ca monedă de schimb. Altceva: am furat numai două stive. 200 milioane. Atât, nimic mai mult. Clar?

Vigilante făcu un semn de aprobare. Era cât se poate de clar, chiar și pentru el.

– Când o fi să ne predăm, trebuie să spunem fiecare aceeași poveste. De fapt, chiar povestea pe care o au ei acum. Cu Tataia cu tot. Nimic mai mult. Am lăsat camionul prin apropiere. Să zicem, în parcarea de la Institutul „Nicolae Iorga”. Cel de pe Aviatorilor. Am intrat prin canalul de scurgere, am spart „a treia bancă” și ne pregăteam să ieșim cu prada. Atunci a apărut Tataia. L-am anihilat, i-am luat gloanțele și l-am pus pe bancă. Apoi am ieșit cu aurul și l-am încărcat în camion. Și duși am fost. Pe Hakita l-am lăsat la metrou. Noi doi am coborât la stop, la Băneasa. Eu am dat telefon la Retina 7, de frică să nu pățească Tataia ceva. Frații au dus aurul la Snagov și l-au ascuns în cramă. Da, cele 20 de tone. 200 milioane. Bineînțeles că nu mutăm nimic, acolo, la Snagov. Când ne predăm și predăm și cele 20 de tone de aur, le încărcăm din buncărul din Dămăroaia. Nimeni nu trebuie să știe de buncăr. În el va rămâne restul de lingouri: celelalte patru stive. Spre înțeleapta folosință a noastră, a spărgătorilor. Vor fi știind frații Papadopol cum să transforme aurul în bani hârtie, nu? Cum ți se pare, nea Vasile? Þine?

– Þine. Þine și un somn de 20 de tone. Când ne predăm?

– Asta ne-a rămas de planificat. Stau și mă gândesc așa...

– Mă gândesc și eu, se arătă Vigilante, participativ. Dar când îmi pun în gând să mă gândesc, mie nu-mi vine nicio idee. Mie ideile îmi vin atunci când nu mă gândesc.
Era sincer. Așa era Vigilante: sincer. Nu-mi dădea speranțe deșarte: dacă era de plănuit și de gândit, să nu contez pe el.

L-am liniștit.

– Așa și la mine. Mă așez în fața laptopului, cu gândul să scriu o poezie. Stau acolo o oră, două – nimic. Niciun vers. Nicio metaforă. Și în schimb, îmi vin idei când nu mă gândesc la nimic sau când mă gândesc la cu totul altceva. La volan, de exemplu...
– Eu n-am mașină, oftă Vigilante.
– Sau, când sunt în baie. Cele mai reușite metafore mi-au „venit” în baie.
– Planul ăsta, cu cele trei bănci, cum l-ai copt?
– M-am gândit la Simona, am mințit eu. Stăteam cu caietul în mână, mă gândeam la ea și ideile mi-au venit repede: cuminți, una după alta.
– Să vă dea Dumnezeu sănătate. Aoleo, Mica, avem milionul! Mamă-mamă!

Era clar că milionul acela acționa asupra lui Vigilante ca un blocaj mintal. Dincolo de el nu putea să gândească. Trebuia să mă descurc, din nou, singur.

– Uite ce mă gândesc, nea Vasile. Dar să-mi spui dacă greșesc. Inițial, plănuisem ca Delia să primească de la noi indicații prin care să ne dăm în vileag: prin telefoane sau note anonime. Dar, telefonând la Retina 7, i-am dat deja destul. A avut parte de glorie. Aseară. Transmisia de la fața locului a fost bombă. Nu poate să-i scape titlul de „Cel mai bun reporter al anului” la „10 pentru România”. Să-i mai dăm acum, câte puțin, gradat, tot felul de indicii, ar fi poate riscant și ar lua, în mod cert, foarte mult timp. Zic să facem așa: așteptăm o săptămână. Până duminica viitoare. Nu le dăm niciun indiciu: nici Deliei, nici Poliției. Duminica viitoare, nu vor ști cu nimic mai mult decât știu astăzi. Chestiunea va fi încă fierbinte. Asta e important: să nu se răcească. Ne predăm de bună voie duminica viitoare. Le spunem că am furat numai de dragul de a fura. Nu pomenim nimic de cartea mea, cum că am furat ca să avem succes cu scenariul și cu cartea.
În răstimpul ăsta, frații angajează un avocat de încredere, căruia îi spun că ne vom preda, cu pradă cu tot. Avocatul va fi martorul nostru. Va confirma că aveam de gând să ne predăm încă de la început și că n-o facem pentru că ne simțim înghesuiți de potere. Ne pregătim pijamale, schimburi, haine groase. Matale iei și tablele: cu puțină șansă, îl găsim și pe Tataia în arest.
După ce am încărcat aurul în camion și am pornit spre Poliție, dăm un telefon la Retina 7. Delia va avea încă un moment de glorie: va relata, în direct, returnarea celor 20 de tone de aur și predarea făptașilor. Încerc să nu mă gândesc la ce va fi la gura ei când ne va vedea. Abia atunci vom trece prin clipe grele. A, să nu uit: avocatul va fi și el acolo, la sediul Poliției Capitalei. Ca să nu riscăm să ne alegem cu niscaiva bastoane după ceafă. Nimic nu e mai periculos decât un polițist frustrat... Încă un lucru: în afară de avocat, nu spunem nimănui, bine? Nici eu – Simonei, nici matale lui tanti Mica, nici Hakita – Claudiei. Despre Ianis nici nu mai vorbesc. Nu-i va șopti nimic Deliei. Doar șoapte de dragoste.

– Așa facem. Vezi ce părere au și frații. Și Hakita. Se predă și el, nu?

– Ne predăm cu toții. Toți am păcătuit, toți vom plăti. De fapt, nota la Capșa o vor plăti numai frații. Trei mese calde pe zi, pentru cinci deținuți din arestul Poliției. Livrare la domiciliu!

– Or fi făcând și scovergi, la Capșa? Că eu mor dacă nu mănânc scovergi cel puțin o dată pe săptămână!

– Cerem și scovergi, nea Vasile. Merg cu șampania, de minune! Mai vine și tanti Mica, mai vin și „fetele” cu câte ceva. Că doar au urmat cursul de bucătărie. O să fie fain. Ca-n tabără.

I-am sunat pe frați. Au fost de acord cu planul de autopredare. Au fost de acord cu planul de repartiție. Au fost de acord ca, din meniul comandat la Capșa, să nu lipsească scovergile. „Până duminică, transferați metroul pe numele vostru. Urmați drumul în sens invers, de la Sim-Plon-Buc la voi, prin aceleași off-shore-uri. Antedatați actele, ca să nu se creadă, cumva, că l-ați cumpărat din „câștiguri” recente. Actele le aduce avocatul, ca monedă de schimb. Metroul contra libertate.”

Pe partea lor, ce aveau de făcut – făcuseră. Astupaseră, la capătul dinspre stația de metru Victoriei 3, tunelul „secundar”. După ce-l cimentaseră, mascaseră locul cu un panou mare: „Accesul interzis persoanelor neautorizate!” Chiar atunci, când vorbeam la telefon, în Băneasa se lucra la închiderea pantei de acces. De mâine urma să înceapă probele cu garnituri încărcate cu saci de nisip. Sento și Shinto promiseseră că, până duminică, vor fi gata să predea metroul. La cheie. Exacți – ca niște japonezi.

„Bun. Pe partea mea, sper să fiu aproape gata cu manuscrisul cărții și cu scenariul. Până transformați aurul în bani, mai aveți la „pușculiță”? „Mai avem”, râse Ianis în receptor. Atunci să vă gândiți la ce regizor putem să ne ridicăm.” „Cel mai bun”, hotărî Ianis. Român sau străin?” „Mă gândesc să lovim tare, încă de la început. Mai întâi cu versiunea americană. De acolo iese banul. Dacă-l bagi.” „Sigur că-l băgăm, m-a asigurat Ianis. Nu ne-am înțeles așa? Mai ales că, practic, nici nu-l băgăm din portofelul nostru. Fără să știe, Statul va finanța și cartea și filmul.”

L-am sunat pe Hakita. Când am terminat, i-am urat: „See you in jail!” Știți ce mi-a răspuns: „Ne vedem la mititica”. Îmi dovedea că intrase temeinic în vocabularul de bază al limbii române.

Cât timp am vorbit la telefon cu complicii, Vigilante a îndoit, nervos, colțul unui ziar. Când am terminat, l-am întrebat:

– Ce-i, nea Vasile? Ce te roade? Tot milionul acela?
– Nu. Dă-l încolo de milion. Mă gândesc că ne vor interoga. Ne vor lua interviuri. Și eu n-o să știu ce să le spun. Adică o să știu, că doar mi-ați spus ce să spun. Dar aș vrea să le spun niște vorbe mai de duh, mai adânci. Ca niște metafore de-ale dumitale. Ca să mă dea și pe mine pe post. Să mă vadă și pe mine lumea la televizor. Uite, când m-a filmat doamna Delia, cu șantierul din curte, am vorbit ca o cizmă. E normal că m-a tăiat. De data asta n-aș vrea să mă „taie”.
– Hm, ia să vedem. Să zicem că te întreabă de ce am furat banca de la Retina 7. Știi ce le spui? „Din răzbunare pe salariații Retinei. Ne ocupau locurile de parcare din fața curții.” Răspuns banal. Așa a și fost. De ce banca de rezerve a Rapidului? „Pentru că sunt stelist. Doar nu era să fur banca Stelei!” Vezi diferența? Răspunsul nu mai e banal. E în doi peri. Își vor ciuli urechile. Dar aurul din Rezervele Statului, de ce l-ați furat? Aici schimbi registrul, dai un răspuns absurd: „Pentru că era acolo. Dacă nu era acolo, îl furam?” Înțelegi? Îi surprinzi: nu se gândiseră la așa ceva. Dacă răspunzi în felul ăsta, fii sigur că nu te mai taie nimeni din reportaj. Doar polițaii or să se cam supere: lor nu le place să fie luați peste picior. Te alegi cu ceva scatoalce, dar apari pe post. Nu-i așa că merită?

Fața lui Vigilante se lumină, de parcă un milion de sori sau 50 de lingouri de aur își trimiseseră razele înspre ea...

Aveam un plan, am stat lipiți de el. E drept că nu ne-a împiedicat nimeni. Poliția era în impas. Îl ținea pe Tataia doar așa, ca să nu se spună că n-are nimic. Comisarul-șef al Poliției Capitalei fusese schimbat. Noul Comisar-șef dăduse ordin să fie pedepsită drastic orice tâlhărie. Hoții erau disperați. După ce acționaseră nestingheriți, ani de zile, uneori chiar sub ochii îngăduitori ai polițiștilor, ajungeau acum după gratii pentru cea mai mică găinărie.
Mass-media, împreună cu opoziția, lucra temeinic la doborârea guvernului. Președintele își amânase vizita într-o țară sud-americană, invocând problemele interne, grave, cu care se confrunta în țară.

Duminică, la ora 11:45 avocatul nostru suna la Poliția Capitalei. „Autorii furtului de la Rezervele Statului se vor preda, cu aur cu tot, la sediul dumneavoastră. Pe la ora 12, 12:30.”

Tot la 11:45, eu sunam la Retina 7. De pe telefonul codat.
Mi-a răspuns aceeași operatoare. Am recunoscut-o după voce. M-a recunoscut și ea:

– A, dumneavoastră sunteți? Fluturașul meu de salariu, nu? Mă bucur că am ocazia să vă mulțumesc. Doamna Delia m-a felicitat și m-a propus la primă. Ce pot face pentru dumneavoastră? Puteți să-mi cereți orice...

– Orice e cam vag, domnișoară.
– Pot face și ceva foarte concret, se alintă ea.
– Atunci uite ce te rog: ia legătură cu doamna Delia și spune-i să dea fuga la sediul Poliției Capitalei. Pentru a treia bancă. Ai înțeles?
– Mai repede decât prima dată, râse operatoarea.

Am închis repede, căci vocea i se cam încinsese. Suna ca la liniile acelea fierbinți.

La 12 fix ne-am postat aproape de intersecția bulevardului Ion Ionescu de la Brad cu DN1. Vigilante și cu mine. Cu bocceluțele cu schimburi. Eu aveam cu mine și laptopul cu manuscrisul cărții și cu scenariul. Vigilante ținea într-o mână cutia de table.

Era o vreme admirabilă. Senină, numai bună pentru a te plimba cu iubita pe malul Herăstrăului înghețat. Sau pentru a preda o parte din aurul furat Statului. Cu părere de rău, a trebuit să optez pentru a doua alternativă.

A apărut și Hakita. 131 îl adusese la timp. Am așteptat, toți trei, în stația lui 205. Frații au sosit și ei la timp. Cu un camion prevăzut cu o macara. Cred că știți ce era în el: două stive cu lingouri de aur.

Până să ne îmbarcăm, s-a apropiat de noi agentul de circulație din intersecție. „De ce staționați în stația de autobuz?” „Pentru că am greșit”, exersă Vigilante instrucțiunile mele. „Ați greșit, plătiți. 150 amendă. Plătiți pe loc?” „Pe loc, zise Petras. O vreme o să fim cam ocupați.”

În timp ce a scris chitanța, agentul s-a interesat așa, ca într-o doară. De conversație.

– Ce-aveți în camion? Borduri?
– Borduri. Din import, preciză Ianis.
– Nu mai produce țara asta nimic! Importăm și pietre, se revoltă agentul. De ce sunt galbene?
– Le punem numai în locurile în care e interzisă staționarea. Ca să nu le mai vopsim de două ori pe an. Dacă, să zicem, în stația asta de autobuz erau borduri din acestea, galbene, mai staționam noi aici? Ne mai amendai dumneata? continuă Ianis.

Agentul aprobă. Rupse chitanța, îi dădu lui Petras restul la 200 și ne recomandă să circulăm cu prudență:

– Toată capitala e împânzită de polițiști și agenți de circulație. Cred că ați auzit de aurul furat. Încercăm să dăm de urma hoților.

După plecarea agentului, Papadopolii au trecut pe locurile din dreapta, lăsându-mi plăcerea de a conduce. Hakita și Vigilante s-au cocoțat, neregulamentar, pe câte o stivă cu lingouri. Înainte de a demara spre sediul Poliției Capitalei, ne-am pozat. Când am trecut prin intersecție, Hakita și Vigilante l-au salutat pe agent, ca pe o veche cunoștință.

Delia ne aștepta la sediul poliției, cu un car de reportaj. Erau acolo și vreo 50 polițiști și vreo 20 de mascați. Pe avocatul nostru l-am recunoscut după robă. I se vedea pe sub pardesiu. Când am apărut, Delia a făcut semn cameramanului. Să filmeze. Tot atunci, noul Comisar-șef al poliției a ordonat „Mâinile sus! Predați-vă! Altfel deschidem focul” De parcă el ne prinsese, nu noi ne dădusem prinși.

Am coborât, cu mâinile la ceafă. Văzându-ne, Delia a leșinat. Cameramanul, conform consemnului, a filmat-o în prim plan. Două asistente din echipa de filmare au luat-o la palme. Se părea că abia așteptau momentul ăsta. Nu toți subalternii își iubesc șefii.

Ne-au percheziționat. Ne-au luat hainele de schimb. Ne-au luat telefoanele mobile, acelea codate. Ne-au luat centurile de la pantaloni și șireturile de la pantofi. Mie mi-au luat pixul. Lui Vigilante i-au luat cravata, căci se pusese la costum. Nu dai ochii cu șeful Poliției Capitalei, în fiecare zi, nu? I-au luat și tablele.

Delia ne privea, dar, de fapt, ochii îi rătăceau în gol. Tocmai iubitul ei! Omul cu care împărțise patul! Și ceilalți, cu care stătuse la masă! Nu putea fi adevărat! Fusese dusă de nas! O lovitură după alta. Mai întâi, bătrânul colonel Paraschivescu îi furase gloria de a descoperi șarada celor trei bănci. Iar acum se dovedea că făptașii nu erau extratereștri, nu erau pompieri, ci pur și simplu niște „oameni de lângă ea”.

Dar, meseria e meserie, datoria e datoria. Datoria de reporter special al Retinei 7 îi impunea să iasă cât mai repede din starea de șoc. Își șterse lacrimile, își aranjă părul, își netezi fusta și se înfipse în microfon:

– Desigur că ne-am întrebat cu toții: cine pot fi autorii furului de la Rezervele Statului? Ne-am tot întrebat asta toată săptămâna. Și iată că postul nostru de televiziune este în măsură să dea răspunsul la această întrebare. Chiar înainte ca poliția să-i identifice, putem să vă spunem că aurul statului a fost furat de doi frați gemeni, oameni de afaceri de succes, super bogați, de un poet în plină afirmare și de un onorabil cap de familie. Pe toți i-am cunoscut personal, fără ca să bănuiesc că ei stăteau în spatele „celor trei bănci”.

Ne prezentă pe rând, spunându-ne numele, de parcă am fi avut vreun merit. De parcă ne întorceam, victorioși, dintr-o expediție pe Marte.

– Al cincilea membru al grupului îmi este necunoscut. Cine-i japonezul?

Deși întrebarea nu i se adresase lui, Vigilante se simți dator să exersese din nou răspunsurile în doi peri:

– Că doar n-oi fi eu; Hakita e japonezul!

– Starea generală a acestei țări deprimă pe oricine, perora Delia. Și pe cei bogați, care-și investesc milioanele câștigate prin eforturi cinstite, pentru a construi ceva. Și pe cei săraci, plini de datorii la băncile care îi împrumută ca, apoi, să le ia și pielea de pe ei. Și pe omul care vrea să trăiască poetic în vâltoarea aceasta mercantilă. Deocamdată nu știm de ce au acționat în felul acesta, de ce s-au asociat cei patru și de ce un japonez, care pare și el un om cumsecade, face parte din această grupare. Dar bănuim aici un strigăt de disperare, un protest împotriva Statului, a guvernului care nu face nimic pentru a pune capăt haosului general.

Deșteaptă fată, Delia! Nu numai că-și revenise rapid din starea de șoc, dar adoptase și tonul cel mai potrivit. Noi eram o grupare, nu o bandă de hoți. Eram niște oameni onorabili, chiar dacă dădusem o lovitură de 200 de milioane. Statul, doar statul era vinovat de toate cele!
Tonul ei deschidea o cale. Încă de pe acum, înainte de a cunoaște amănuntele, era dispusă să ne ierte. Era dispusă să-l ierte pe Ianis. Era cea mai bună dovadă că îl iubea.

Polițiștii întârziau să ne pună cătușele. Așteptau să sosească și celelalte televiziuni. La anunțaseră pe toate.
Carele de reportaj soseau rând pe rând. Cum ajungeau în fața intrării Poliției Capitalei, începeau să transmită în direct. Reporterii aruncau priviri pline de ură spre carul Retinei 7. Delia le luase caimacul. Din nou.

Așa cum ne înțeleseserăm, noi cinci nu spuneam nimic. Nu răspundeam la nicio întrebare. Avocatul nostru declară în fața șefului poliției și a camerelor de filmare că ne predăm, că am furat în glumă, de plictiseală, și că, deși premeditată, fapta noastră se încadrează la „circumstanțe”; pentru că, uite, predăm și prada.

– Clienții mei se declară vinovați. Cer să fie judecați în stare de arest. Ei sunt gata să probeze – dacă mai e cazul – că ei și nimeni altcineva sunt autorii celor trei furturi. Clienții mei nu cer niciun tratament special.

Cred că știți că avocații, mai mult ca noi toți ceilalți, spun una și gândesc alta. Auzi: „nu ceream niciun tratament special!” Când el avea în mapă contractul de livrare de la „Capșa”!

În sfârșit, după vreo oră, ne-au pus cătușele.

Avocatul a rămas afară ca să semneze procesul verbal de predare-primire a 20 de tone de aur. Reprezentantul Băncii Naționale a contrasemnat: acela era aurul furat din Rezervele Statului.

Deși am cerut haine vărgate, ne-au refuzat. Ba ne-au și privit cu ură. Vigilante s-a arătat revoltat. Hakita jubila. Era primul hacker japonez care intra într-un arest din România.

În lipsa pixului, eu notam în gând tot ce ni se întâmpla, ca să completez cartea și scenariul.

(va urma)

Ghiocel

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!