agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2009 .



Parcul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [danutza ]

2015-05-13  |     | 



Păși ușurel pe treptele care-l duceau direct pe trotuar și se opri. Era mult prea liniște și mult prea gol chiar și pentru ora șase dimineața. De fiecare dată când pleca la muncă auzea pașii pierduți ai trecătorilor pe stradă, ascunși în fularele lor groase și tocăind cu flecurile lor de metal. Copii de liceu ascultând muzică la ipod atât de tare încât putea desluși cu ușurință linia melodică a fiecărui cântec. Putea simți începutul de zi în oraș. Dar acum totul era rece și mort, de parcă el ar fi fost singura ființă trezită și aruncată în haosul cotidian. Numai că haosul lipsea, așa cum lipsea fiecare lucru atât de monoton și de obișnuit pe care trebuia să îl vadă, să-l audă,să-l simtă sau să-l miroasă.
Se hotărî totuși să-și vadă de drum. Trecu pe lângă banca din fier forjat de lângă scara C și își aminti de Mădălina, păși pe sub Cireșul care începuse să se golească și să devină pudic, iar o frunză se desprinse protocolar și îi ateriză pe umăr. O aruncă indiferent pe jos, gândindu-se la iubita lui, la cum numărau norii și le dădeau nume, la mâna ei atât de micuță și albă pe care se odihnea cuminte un inel cu piatră. Ea era prea dulce, prea frumoasă, perfectă cu zâmbetul ei din ochi, prea... Uit-o. Nu mai trebuie să-ți aduci aminte, își spuse.
La colțul străzii se răsuci și făcu dreapta, așteptând la semafor culoarea verde. Mijlocul bulevardului, atât de aglomerat de obicei, era pustiu. Câteva pungi zburau nestingherite pe șosea, ca niște dansatoare de cabaret la începutul carierei, când nimeni nu pare să le observe mișcările lascive. Așteptă un minut, două, trei, dar semaforul se încăpățâna să fie tot roșu. Într-un final încălcă legea și traversă.
Intră în parc și își aminti iar cum sufla în păpădii, iar puful i se încurca ei în păr, în părul ei drept și lucios, de culoarea nopții, mâinile lui căutând să o atingă cât mai mult, dar tremurând cu stângăcie.
Parcul îl cuprinse cu crengile lui dese care nu lăsau să se vadă nimic. Îi dădeau impresia că era undeva într-o pădure și îi plăcea. Inspiră puternic și simți cum începe să bată vântul. Ei bine, s-a trezit orașul ăsta, în sfârșit. Zâmbi și merse mai departe, dar vântul porni și mai aprig să îl împungă din toate direcțiile, iar norii începură să se adune prevestind furtună. Își ridică gulerul nepăsător și își îndesă mâinile în buzunare. Urmări aleea galbenă în timp ce se întuneca. Totul se întuneca și devenea gri. Mă prinde ploaia, mă fac ciuciulete până la birou, își spuse și grăbi pasul.
Dar ploaia nu avea să vină. În schimb, totul se întunecă apoi puternic, felinarele se aprinseră, iar copacii păreau că se strâng deasupra aleii. Se lăsă o ceață grea ca o pătură, prin care nu putea să vadă aproape nimic. Nu distingea drumul în nici o direcție - stânga, dreapta, înapoi de unde a venit sau înainte. Se blestemă în gând pentru că și-a ales o astfel de zi pentru a merge prin parc. Dacă l-ar fi ocolit, acum nu s-ar fi pierdut.
Știu că trebuie să țin aleea principală și apoi dreapta pe prima alee cu pomi în cerc de lângă fântână și stânga la capătul ei. Dar cum o să văd eu fântâna?Sau pomii? Sau drumul? Ceața devenea din ce în ce mai grea și mai apăsătoare, ajunse să nu mai vadă nici la un metru în față. Ușor, începu să i se facă frică. Hai, că ești ditamai bărbatul, nu te sperie puțină ceață. Ai mai fost de două ori pe aici, hai că ieșim acum la stradă și de acolo îți va fi mai ușor să găsești drumul.

*

Mergea deja de aproape o oră și nu găsise drumul către dreapta, pe lângă fântâna cu copii sculptați. Se și întorsese și căutase să găsească orice drum, chiar și unul în stânga care să îl aducă la bulevradul principal. Dar rămăsese fără succes. Peste tot erau aceiași copaci, aceeași ceață covârșitoare, de parcă ar fi mers în cerc sau, și mai rău, de parcă ar fi stat pe loc, deși picioarele lui făcuseră câțiva km buni.
Încetul cu încetul frigul începu să pună stăpânire pe el, îi intra în oase cu o grație deosebită și îl făcea să tremure. Se hotărî să se așeze un pic pe o bancă și să se gândească. Dacă intri în panică, își spunea, nu faci altceva decât să te sperii și să nu iei nici o decizie. Riști astfel să nu realizezi nimic.
La mâna stângă avea un ceas primit de la Mădălina de ziua lui cu cadran rotund și patru butoane mari pe margine pe care nici nu știa să le folosească. Se uită la el și văzu că era ora 6:55, apoi își înfășură fularul mai bine în jurul gâtului și se așeză pe una dintre băncile de pe partea stângă. Fierul era rece și nu îl ajuta cu nimic, acum că răcoarea devenise ger, dar știa că trebuie să se liniștească într-un fel și să își tragă sufletul ca mintea să îi poată lucra mai bine. Închise ochii și încetul cu încetul uită de frig și de locul unde se afla.
Am intrat în parc acum 60 sau poate 80 de minute. Am mers înainte căutând cu disperare o cărare care să o ia fie către dreapta, fie către stânga, numai să ajung undeva, dar drumul s-a încăpățânat să rămână drept. M-am întors în cele din urmă și am mers înapoi mai mult decât ar fi trebuit. În mod normal, aș fi ajuns la intrarea de pe strada Ion Barbu, pentru că parcul nu e infinit, are și el gardurile lui verzi puse de Primărie care îl îngrădesc. Zâmbi. Și dacă totuși e infinit? Hai să trec peste conștient și să îmi imaginez, măcar de dragul filozofării, că parcul este infinit. Atunci pot să merg eu mult și bine în orice direcție, pentru că pe jos nu voi reuși să ajung nicăieri. Poate ar trebui să zbor, dar asta nu se poate. Pot totuși să merg drept, în orice direcție până când ajung undeva, pentru că infinitul de fapt nu există, sunt sigur că nici măcar cosmosul nu e infinit. Pur și simplu nu ne putem imagina noi cum este dincolo de el. Poate e altceva, un lucru sau un spațiu pe care nu l-am văzut niciodată și care, în realitatea pe care o cunoaștem, nu a existat niciodată. Poate e un alt cosmos. În sfârșit, dincolo de parc există o stradă, niște clădiri, oameni. Zâmbi din nou, de data asta mai larg și își zise: Hai că trebuie să găsesc intrarea și, dacă nu reușesc, până la urmă pot sta aici până se ridică ceața asta urâtă sau întâlnesc vreun trecător care să mă ajute să ies la stradă.

*

Deschise apoi ochii mai optimist, dar fu uimit să vadă că ceața se ridicase deja și un soare călduț de dimineață începuse să iasă dintre nori. Crengile copacilor nu mai păreau acum așa de lungi și nici nu se mai aplecau peste cărare, ci lăsau lumina să pătrundă printre ele. Văzu o pereche de îndrăgostiți care se plimbau de mână pe lângă fântână râzând. Mai departe, lângă un copac, un câine își făcea nevoile indiferent. Putea să audă vag zgomotul mașinilor trecând pe șosea, iar două bătrâne discutau aprins despre cum se face coliva și despre ce fel de bomboane trebuie să pui deasupra: cip cip sau din-alea mai mari. Totul era într-un fel întors la normalitate și nu putu să nu se întrebe ce făcuseră ceilalți oameni cât fusese ceață. Unde dispăruseră? Sau mai bine zis: de unde apăruseră acum?
Făcu dreapta pe aleea fântânii, hotărât să ajungă de cealaltă parte a parcului. Păși ușurel peste iarba care încolțise printre dalele de piatră și își descheie paltonul, amintindu-și că trebuia să ajungă la birou și că a întârziat foarte mult. O să fie cam greu să termin tot până la ora 4, când se termină programul.
Își ridică mâneca paltonului și se uită la ceas.
Era ora 3 .

*

Se opri lângă marginea fântânii și se gândi cum e posibil.
Era ca și cum închisese ochii iar timpul se derulase cu o viteză mult prea mare, de parcă ar fi adormit pe bancă, împreună cu gândurile sale. Și până la urmă asta era singura explicație logică, pe care avea de gând să o și ia în calcul.
Își spuse apoi că oricum e prea târziu să meargă la birou și că oricum nu avea cum să se scuze pentru întârziere. Ce să-i spună lui Marius? Că a mers prin parc, s-a speriat de puțină ceață și de frică a adormit pe o bancă precum un copilaș mic? Bineînțeles că nu, pentru că s-ar fi făcut de râs.
Ei bine, atunci o să mă mai plimb puțin. E călduț și e păcat să plec spre casă acum, mai ales că am o zi fără plată la dosar. Zâmbi și își purtă pașii cât mai adânc în Parc.

*

Era patru fără un sfert când se porni un vânt rece care-l făcu să se încheie la palton. Copacii se legănau în stânga și în dreapta zbuciumați de vijelie, iar puținii oameni care rămăseseră se pregăteau să plece. Copiii erau zoriți de mame care le puneau căciulițe și îi trăgeau de mână spre casă, iar ei plângeau. Perechi de tineri se îngrămădeau mai adânc unul în altul, zgribuliți, iar câțiva bătrânei își strângeau piesele de șah cu atenție să nu se piardă vreuna.
Ar trebui să mă ridic și să plec. Vine ploaia și nu vreau să răcesc. După ce că am lipsit astăzi nemotivat, ar fi culmea să îi trântesc sub nas lui Marius și un concediu medical.
Stătea pe bancă, gândindu-se că e cazul să se îndrepte către casă, când își dădu seama că rămăsese singur în Parc. Cât puteai cuprinde cu vederea, nu era nici o urmă de om, tânăr, bătrân sau copil.
Iar m-au furat gândurile și a trecut timpul pe lângă mine.
Oftă și puse palmele pe mânere băncii încercând să se ridice. Dar ceva îl ținea, nu putea să se scoale de acolo în nici un fel. Încercă să-și scoată haina de pe el, dar paltonul și cămașa se lipiseră cu totul de corp, de parcă ar fi fost parte din el, ca o pojghiță subțire deasupra pielii. Un pic panicat acum își puse iar palmele pe mânerele băncii și încercă să se ridice, dar fără nici un rezultat, iar mâinile îi sfârâiră un pic și se prinseră și ele de fierul rece.
Respirația i se acceleră, pupilele i se dilatară și strigă după ajutor. Odată, de două ori, de trei ori. Dar nu era nimeni în Parc care să îl audă și să îl ajute așa că își adună toate puterile și începu să tragă cu disperare în toate direcțile, numai să scape. Gândurile îi fugeau cu repeziciune, iar mușchii îi erau încordați la maximum, adrenalina îi pulsa în fiecare părticică a corpului.
Imposibil, imposibil, ajutor.
Continuă să se zbată lipit de banca tot mai rece, în timp ce norii se adunau iar prevestind furtună. Crengile pomilor se lăsau iar ca niște gheare deasupra aleii și i se făcu frică. O frică rece și apăsătoare care îl seca de puteri și până la urmă se opri nemișcat și închise ochii rugându-se ca totul să treacă, la fel ca prima dată.
Poate e doar un vis, trebuie să fie doar un vis, e doar un vis. Imposibil, imposibil, e doar vis. O să deschid ochii și soarele o să-mi încălzească fața iar copiii o să se dea în leagănele colorate și va fi târziu sau va fi mâine. Nici nu mă mai interesează cât am dormit. Vreau doar să mă trezesc.
Deschise ochii ușor, dar cu groază văzu că totul era la fel. Gri și negru și umbre reci, în spatele fiecărei tufe de flori uscate. Paralizat de frică, cu ochii larg deschiși acum, respira adânc și des, dorindu-și cu disperare să se trezească odată din coșmarul ăsta.
Apoi auzi vocea Mădălinei.


*

Era o voce șușotită care îl striga la fel cum îi spunea ea când era în viață.
-Baby, unde ești? Te iubesc.
Ce fel de vis tâmpit e ăsta? Inconștientul meu se joacă urât cu sentimentele mele. Mădălina, dulcea de ea, îmi e atât de dor de ea. De mâinile ei jucăușe, de părul ei cu fir gros pe care nu l-a vopsit niciodată și care îi atârna atât de frumos pe umeri.
Câteva lacrimi îi alunecară ușor pe față și își aduse aminte de prima vizită la psiholog pe care o avusese acum jumătate de an. Se hotărâse cu greu să meargă la Phil, un prieten de familie, om cu adevărat bun și care, spunea mama lui, putea să îl ajute să treacă peste.
Îmi este dor de ea, Phil, și nu știu dacă sunt în stare să o uit vreodată. Îmi amintesc fiecare detaliu al corpului ei și fiecare temere a ei. Să știu că a murit exact cum îi era ei cel mai frică, asta mă înspăimântă și mă face să tremur. Era prea tânără și prea bună ca să pățească asta. Te rog lasă-mă să îți povestesc tot, fără să mă întrerupi și apoi promit că o să ascult tot ce ai de zis și o să fac exact cum îmi spui tu ca să scap de... depresie, cum îi spuneți voi. Dar e mai mult decât depresie, e un sentiment care te macină pe dinăuntru și mănâncă din tine ca o termită dintr-o bucată de lemn.
Phil, eram amândoi în mașină, era seară și autostrada era goală. Doar câteva mașini care mă depășeau și noi, atât de îndrăgostiți, atât de tineri și crezând că viața nu se mai termină niciodată. Îi era somn și căsca, așa că i-am spus să-și întindă scaunul și să tragă un pui de somn. A dat din căpușorul ăla mic al ei speriată spunându-mi că îi e frică să se întindă pentru că în eventualitatea în care ne ciocnim de ceva e posibil ca airbag-ul să se umfle peste ea, iar scaunul ei să zboare cu totul sau să fie strivit. Am râs și am mângâiat-o pe păr. I-am spus să stea liniștită că o să merg mai încet și cu foarte mare atenție, iar dacă văd ceva în depărtare, oricât de mic, o trezesc.
Știu, Phil, că i-a fost frică, dar a făcut cum i-am zis. A tremurat în timp ce se întindea acolo, având încredere în mine și iubindu-mă. Iar eu, stăpân pe mine și prost nu am mai apucat să o trezesc și să îi spun că pe banda de urgență ne depășea un BMW care apoi ne.a tăiat calea și a făcut praf jumătate din mașina noastră. Cu tot cu Mădălina și rochia ei roșie care îi camufla sângele. A murit cu ochii deschiși, speriată și, probabil, întrebându-se de ce i-am făcut asta.
Fusese o mărturisire făcută din suflet și îl duruse să spună tot unui om care probabil habar nu avea ce înseamnă să te simți cu adevărat vinovat. Trecuseră zilele și Phil îl adusese încet încet la linia de plutire, făcându-l să vadă că nu fusese cu nimic vinovat el, ci șoferul BMW-ului care acum stătea întins undeva sub o placă funerară prin Cimitirul Central. Îi deschisese ochii și îl făcuse să prețuiască viața, dar și acum, după aproape un an de zile, câteodată se simțea singurul vinovat pentru ceea ce se întâmplase.


*

-Baby, unde ești? Te simt aproape, mi-a fost dor de tine. Spune-mi ceva.
Aceeași voce șușotită a ei. Vru să se ridice de pe bancă, dar era în continuare lipit de banca de fier și frigul începuse să îi intre pe sub piele.
Plângea și încerca să se ridice fără succes. Auzea vocea Mădălinei șoptită și oarecum răgușită de undeva din spatele ceții care se plimba nonșalant iar pe alee. Și apoi, într-o fracțiune de secundă, chipul ei alb și cu ochi adânciți care nu mai aveau nimic frumos apăru la câțiva centrimetri de fața lui. Privi nemișcat ochii aceia cum se măresc și se uită la el, nefiind în stare să facă sau să zică ceva. Văzu apoi gura ei cum se căscă, un hău imens negru în care dinții cariați stăteau atârnați atât de hidos și încercă să țipe, dar fără folos, căci din gâtul lui nu ieșea nici un sunet.
Privea acum o creatură hidoasă care avea trăsăturile Mădălinei, dar nu mai era ea deloc. Apoi o văzu cum se îndepărtează de el și se opri la câțiva metri în fața lui, în picioare, cu rochia roșie atârnând grotesc pe umeri, ca pe un umeraș de lemn vechi. Îi urmări mâinile ca niște gheare uscate, maro și lungi, cum apucă poalele rochiei și o ridică într-o încercare grotească de dans erotic și încremeni văzâdu-i pielea cum atârnă și burta strivită din care curgeau mațele, uscate acum. O auzi cum spune, fără să-și miște buzele:
-Uite, ce mi-ai făcut.
Puterile nu-l mai ținură și leșină.


*

Când se trezi era în pat și ceasul își cânta alarma, cu sunetul lui stresant. Se ridică dintr-o singură mișcare și, respirând des, se uită la ceas.
Era 5:45.
Fugi către calendarul mare care stătea atârnat de perete pe hol și se uită la dată. Era ca și cum nu se întâmplase nimic. De parcă fusese un vis și tot ceea ce văzuse era doar o imagine a subonștientului care îi jucase feste.
Avusese un coșmar și unul oribil pe care nu și-l mai dorea.
Îmbrăcă în grabă cămașa verde pe care și-o călcase cu o seară în urmă, bău o cafea și mâncă o felie de cozonac și de abia după ultima îmbucătură se mai liniști. Fusese atât de real și de înfricoșător încât îi era greu să se desprindă de imaginile pe care le văzuse.
Teoretic, ar trebui să uit visul după prima oră de la trezire pentru că el nu rămâne în amintire, sau cel puțin așa spun oamenii de știință, dar nu cred că voi fi vreodată în stare să uit ceața și...fața aceea.
Închise ochii, trase aer în piept și își reveni.
Un vis tâmipt și al naibii de realist. Dar doar un vis.


*

Păși ușurel pe treptele care-l duceau direct pe trotuar și zâmbi. O doamnă de vreo 40 de ani își aranja fularul, probabil simțind răcoarea dimineții cum îi pătrunde pe sub haină, iar mai încolo, la câțiva pași de ea, un tânăr își ridica ghiozdanul pe ambii umeri, obosit de a-l mai căra în mână.
Trecu pe lângă banca din fier forjat de lângă scara C fără să o vadă, păși pe sub Cireșul tomnatic, iar o frunză portocalie se desprinse și îi ateriză pe umăr. O aruncă pe jos fără să o bage în seamă.
La colțul străzii făcu dreapta, așteptând la semafor culoarea verde. Mijlocul bulevardului mustea de mașini, iar sunetul motoarelor trezea și ultimii somnoroși care avuseseră ghinionul să-și cumpere apartament deasupra celei mai aglomerate intersecții din oraș . Așteptă un minut, două, trei, dar semaforul se încăpățâna să fie tot roșu. Era nerăbdător să ajungă la birou și să intre în monotonia realității așa că într-un final încălcă legea și traversă fluierând.
Dar o mașină forță galbenul și îl aruncă șase metri, spulberându-i tot corpul.


*

Era întuneric. Nu putea să deschidă ochii, iar corpul îi era într-un fel sau altul imobilizat. Nu își putea da seama de ce anume era ținut în loc, dar simțea că stă jos pe ceva rece.
Trecu ceva timp până reuși să-și deschidă ploapele, dar și mai mult timp trecu până când ceața privirii se îndepărtă lăsându-l să vadă unde se afla. Era rece și respirația lui pe gură lăsa să iasă abur, așa cum se întâmplă în zilele mai reci, iar când genele se dădură în sfârșit la o parte realiză cu groază că se află în Parc, pe aceeași bancă pe care stătuse atunci lipit, îmbrăcat în cămașa lui verde, fără palton, dar la fel de imobilizat de spătarul și mânerele din fier forjat. Era frig și era aceeași liniște a singurătății.
Își dădu apoi seama că era aceeași bancă de lângă scara C, cu florile ei din fier și piciorușe ruginite, pe care obișnuia să stea cu Mădălina și să numere norii de pe cer. Începea să înțeleagă acum. Indiferent că era vorba de vis, indiferent dacă înnebunise sau dacă, pur și simplu, asta era realitatea, totul avea legătură cu ea, de la bancă și până la Parcul în care îi plăcea atât de mult să se plimbe și în care ar fi vrut să-și facă fotografiile de nuntă.
Pierdut în gândurile sale nici nu observă silueta cu păr lung care se apropia încet de el.





*

Își amintea acum toate clipele fericite petrecute alături de ea, dar și imaginea morții care plutea deasupra chipului ei și își dădu seama că trebuie să o uite. Spuse apoi cu voce tare:
-Trebuie să te uit ca să îmi continui viața.
Dar în aceeași secundă în care el închidea gura, silueta apăru lângă el, în rochie roșie pătată de sânge și cu pantofii lipsă. Avea aceeași față grotească pe care atârnau buzele sfârtecate și dinții negri care rânjeau. Îi zise:
-Prea târziu.
Și începu să se dezbrace cu mișcări lente arătându-i pielea de pe piept cu găuri în care se plimbau fericiți viermii și burta ruptă, cu mațele atârnând. Apoi se aroprie de el ușor, îi luă mâna stângă între palmele ei putrezite și îl ridică de pe bancă. Șușoti:
-Ești încă proaspăt.
Îi atinse apoi pieptul și începu să îi desfacă nasturii de la cămașă. Câte unul câte unul, în frigul serii pe care el nu era în stare să îl simtă. Aruncă apoi pe jos cămașa verde și rânji.
-Suntem la fel, acum.
Vocea ei era groasă, dar era destul de puternică încât să îți rămână înfiptă în urechi, agățată ca un scaiete, și el simți cum privirea ei era pe pieptul lui. Își lăsă ochii în jos către corpul lui și îngheță.
Nu mai avea jumătate din trup, acolo unde fuseseră mușchii pectorali era doar un adânc roșu din care curgea sânge și de unde bucăți de carne se desprindeau ușor, putrezind în dansul lor macabru spre pământ.
Mădălina râse și dintr-un avânt îl luă în brațe și începu să se învârtă cu el, ca și cum ar fi fost o păpușă de paie ușoară. Îl sărută adânc și îi șopti la ureche că nimic nu îi va mai despărți vreodată.
Copacii se strângeau deasupra lor și vântul scârțâia prin ceața tot mai deasă, iar ei se afundau tot mai adânc în Parc pe aleea care ducea către fântână.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!