Tata moare lunar. Cam de acum vreo zece ani. De obicei moare la început de lună. Uneori apare atârnat în sufragerie, cu ochii de culoarea vișinelor din vișinată și cu limba bleagă. Alteori apare mort pe gresia din bucătărie, cu miezul creierului vărsat foarte aproape de pistol. De câteva ori am dat peste corpul umflat și albastru al tatei în cadă, însă de cele mai multe ori, chestie pe care o detest, l-am găsit pe tata gol, fără suflet și fără pudoare, crăcit în pat ca un sfânt obscen și orfan, cu o cascadă purpurie ieșindu-i din urâta și adânca rană la nivel abdominal. Cadavrele lui tata, de fiecare dată mai bătrâne, se aglomerează în beci. Ordonate. Le băgăm în butoaie colorate cu formol înainte să se descompună. Întotdeauna ne-am dat în vânt după curățenie în casa asta. Mama e fanatică după ordine și curățenie. Fanatică. Mai vine, însă, și câte o lună plină de speranță, ca asta, când trecem de data de douăzeci și nu se întâmplă nimic. Dar mama are grijă să nu greșească și ne pomenim cu ea în miez de noapte că ne trezește cu aceeași placă învechită: Victore, Paule, vi-l prezint pe Marian. Îi puteți spune tată. Apoi ni se apropie cu damful ei obișnuit de alcool și de țigări și ne șoptește tot la fel ca întotdeauna: dacă nu face ce trebuie, să-mi spuneți, da?