agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 105 .



Jurnal 7:30
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sorin Lupu ]

2020-02-14  |     | 



Uit să scriu pentru că uit să notez.
Atâtea idei geniale pierdute pentru că nu aveai un pix. Visele acelea cât galaxii nesfârșite transformate în respirații adânci pentru că trebuie să-ți revii repede și să pleci în treburile tale. Veșnica mișcare înainte, niciodată înapoi, poate doar ca să-ți recuperezi cheia uitată, cheia fără care nu poți deschide poarta către viitorul iluzoriu, tranzitoriu, transformat în aburi cu fiecare respirație. Nihilismul cu care calci peste cadavrele tuturor ideilor geniale, inutile, supraviețuirea fără nume ceresc, doar cu buletin, doar cu cod numeric personal.
Am închis ochii pentru o jumătate de oră după o noapte în care am muncit pentru niște străini ca să-mi cumpăr ceva ce nu poate fi cumpărat decât cu bani și, ca de atâtea ori până acum, am alunecat în acea lume unde totul este veșnic, unde nu există nici ieri, nici azi, nici mâine, unde totul este o vibrație ca a dungilor de pe vechile televizoare analogice racordate la un semnal interzis.
Am văzut cu purici cum vântul bătea atât de tare încât acoperișurile caselor de pe costișa către care dădea fereastra barăcii de mineri săraci în care mă născusem dansau precum ciupercile cărnoase în bătaia furtunii, acoperișuri albe protejând lumini stinse, din când în când câte o lumânare și o privire tristă, flămândă, vântul bătea atât de tare încât credeam că o să mă ia și pe mine, dar simțeam cu picioarele cât de solidă era acea baracă dintr-un alt regim, când încă se construia sănătos, așa, ca înainte de apocalipsă.
Doar că de această dată totul era atât de ireal încât am știut instant unde sunt.
„Sunt din nou aici”, am șoptit și nu m-am speriat, știam că orice urmează să se întâmple va fi semnalul de întoarcere și că nu trebuie să-mi fie frică de moarte, dimpotrivă, ca trebuie doar să aștept cu nerăbdare moartea, pentru că este singura care mă poate readuce lângă ea.
„Oare azi cum voi muri?” Vuietul furtunii a fost acoperit de scâncetul infernal al motoarelor avionului alb, imens, ca o pasăre mecanică rigidă. Simțeam până în oase urletele pasagerilor, venea din spatele clădirii și eram convins că toți vom muri în curând. În ultimul moment, pasărea și-a ridicat botul și s-a întors cu capul în jos, aproape că am sperat că așa trebuie, mișcările leviathanului zburător păreau atât de sigure încât aproape că speram că toate casele flămânde din fața geamului murdar vor supraviețui. După care brusc, cu un țipăt prelung, ca de grifon rănit mortal, ca de metal pe sânge, am știut că finalul e aproape.
A căzut pe costișa din față, iar în flăcările reci care s-au ridicat studiat am citit o liniște nepământească. Fumul care se ridica părea pixelat, ca într-un joc video independent. „Nu voi muri azi.”
Voi putea oare să mă trezesc singur? Cum să mor? Cât e ora? Dar de ce nu a sunat ceasul? Poate că a sunat. Poate că deja am întârziat. Verific... Aș mai fi avut un minut de somn.
Am închis ochii. Mi-am luat adio de la carnagiul în care am nimerit din nou. Mi-am lăsat noneul să respire adânc de trei ori neutralitatea celeilalte dimensiuni, m-am uitat apoi ușurat lângă mine, am îmbrățișat-o, era caldă și angelică.
Oare ea ce lumi vizitează? Oare ea unde moare ca să renască aici? Oare ea când va înțelege că aici este doar una dintre multele lumi în care trăiește și că din clipa în care va povesti ceva de acolo, aici i se va interzice pentru totdeauna accesul acolo? De ce nu pot să renunț să călătoresc acolo? De ce nu pot să cred că chiar existăm cu adevărat undeva? De ce prefer să mor de atâtea ori într-o singură viață? Dacă într-o zi voi prefera să rămân acolo și nu voi avea timp să-i spun pentru ultima oară că o iubesc? Ce e iubirea, dacă nimic nu există?
De afară se aud zgomotele orașului care se trezește mahmur, nările îmi freamătă de oboseală și de foame, vecinii au ajuns la birou și au început să le sune telefoanele, atâtea idei geniale, atât de puțină realitate, atâtea nemuriri, atâtea curgeri fără formă.
E 7:30 dimineața. Mi-am amintit din nou cine sunt. Să înceapă uitarea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!