Președintele Americii, Harry Martin, era pe peluza Casei Albe pentru o sesiune de fotografii, împreună cu toți cei care avuseseră un cât de mic rol în eradicarea pandemiei de COVID-19. Ședința de fotografiat se apropia de final și toți încercau să vină cu un pas mai aproape de președinte sau de profesorul George Owen, cel care descoperise miraculosul medicament și în același timp vaccin pentru perfidul virus.
Cu o zi în urmă, pe teritoriul Statelor Unite ale Americii a fost înregistrat ultimul bolnav cu COVID-19 și deja se vorbea ca sigur despre un premiu Nobel pentru profesorul Owen. Interesul de a figura într-o fotografie cu el era așadar de înțeles, iar Andreea Price, șefa grupei din Serviciul Secret care asigura paza în dimineața aceea, privea cu îngăduință toate acestea mici manevre. Toți cei care erau acum pe peluză fuseseră verificați de oamenii ei, așa că se putea relaxa puțin. Spre deosebire de momentele când președintele era în deplasare și se hotăra brusc să facă o baie de mulțime și venea în contact cu o mulțime de necunoscuți, sesiunea de acum părea un adevărat moment de respiro.
Ca pentru a-i aduce aminte că niciodată nu poți să spui niciodată și să lași garda jos, mai ales când lucrezi în cadrul Serviciului Secret, casca ei din ureche începu să bâzâie și o voce precipitată începu să-i comunice veștile care în următoarele ore aveau să schimbe complet fața lumii.
A ridicat brațul stâng și a șoptit scurt în microfon:
—Repetă, te rog!
Dar în timp ce asculta se îndrepta deja cu viteză spre grupul în mijlocul căruia se afla Potus – numele de cod al președintelui.
Împingând fără menajamente pe cei care îi stăteau în cale, l-a apucat strâns pe președinte de brațul stâng, chiar deasupra cotului, și, la privirea lui uimită, a spus scurt:
—Cod roșu, domnule președinte!
Pentru că i s-a părut că nu a fost destul de explicită, a precizat:
—Cod roșu trei, domnule președinte! Trebuie să plecăm chiar ACUM!
Vocea ei era dură și suna mai mult a ordin, dar președintele nu părea impresionat.
A dat din umeri și a ridicat ochii spre cerul senin și albastru de deasupra Washingtonului. Alături de el, au ridicat ochii toți cei care știau ce înseamnă codul roșu trei sau poate pur și simplu din spirit de imitație. Și asta pentru că acel cod roșu trei însemna nici mai mult, nici mai puțin decât atac aerian asupra Casei Albe.
—Nu se vede nimic, Andreea, a spus el tărăgănat și cu un ușor reproș.
S-a întors spre șeful Statului Major al Armatei și l-a întrebat:
—Nu ați cerut în urmă cu două luni o suplimentare a forțelor aeriene care apără capitala?
—Da, domnule Președinte, așa este și, după cum vedeți, sunt la post deja.
Fără să mai spună ceva, arătă spre cer, unde trei avioane F-22 Raptor se repezeau spre vest în întâmpinarea unui inamic încă invizibil.
—E bine că suntem apărați, domnule președinte, insistă Andreea, dar tot ar trebui să mergem în camera de ședință.
„Camera de ședință” era numele de cod pentru buncărul aflat la peste 200 de metri în adâncurile capitalei și, spre deosebire de ceea ce credea toată lumea, nu era sub Casa Albă, ci mult mai departe, spre nord. Se ajungea la el mai întâi cu un ascensor de mare viteză, de la care pleca apoi un vagon închis ermetic. Buncărul era prevăzut cu aer condiționat dublu filtrat și cu tot ce era nevoie pentru a ține legătura cu toate structurile de comandă din țară și din lume.
—Să mai stăm puțin, Andreea, să vedem ce naiba se întâmplă, mai ales că apărarea noastră tocmai a primit întăriri, arătă el spre cele patru elicoptere de atac care survolau Casa Albă îndreptându-se tot spre vest.
Andreea privi neajutorată spre Tyler Burke, șeful personalului din Casa Albă și, în mod implicit, șeful ei direct, dar acesta ridică neajutorat din umeri și atunci fata se hotărî să mai aștepte puțin. Nimic nu se zărea pe cerul senin și incredibil de albastru și toată lumea începea să se întrebe dacă nu cumva era vorba o alarmă falsă.
În cele din urmă, departe spre vest se auzi un uruit surd care se apropia cu fiecare clipă ce trecea. La un moment dat, umbra unui nor negru ca noaptea păru că se apropie, dar era prea departe pentru a-și da seama cineva despre ce este vorba. Cum avea viteza destul de mare, în curând s-au putut vedea mai bine și amănuntele. Era un obiect de formă lenticulară care părea imens, în ciuda înălțimii de peste zece kilometri la care zbura. Era de un negru mat, dar cel mai curios lucru era că, și de o parte, și de alta, lăsa în urmă un nor dens și la fel de negru ca el.
După ce au făcut un ocol în jurul lui, așteptând probabil ordine, avioanele au lansat rachetele spre țintă. Rachetele au explodat la ceva distanță de el fără niciun efect vizibil asupra obiectului, ca și cum acesta ar fi fost înconjurat de un câmp protector.
Avioanele s-au întors pentru a coordona un nou atac și, văzându-le atât de mici pe lângă obiectul imens de deasupra lor, președintele se încruntă și se întoarse spre șeful Statului Major al Armatei și-l întrebă:
— Numai mie mi se pare că avioanele astea arată ca și cum un roi de țânțari ar ataca un elefant?
Șeful Statului Major al Armatei s-a încruntat, dar se vedea clar că era și el uimit:
—Nu ne așteptam să fim atacați de așa ceva atât de mare, domnule Președinte. Estimez că are peste zece kilometri diametru. Iar viteza ar fi undeva la aproape 3.000 de kilometri pe oră. Poate chiar mai mult.
La numai câteva secunde după încheierea discuției, obiectul a ajuns deasupra lor și și-a continuat drumul implacabil spre ocean. Pentru că avea viteza mult mai mare decât a sunetului, abia la câteva secunde după trecerea lui s-a auzit bubuitul cumplit care îi însoțea trecerea, făcându-i pe toți să își ducă mâinile la urechi.
Cerul atât de albastru în urmă cu numai câteva clipe s-a făcut dintr-odată negru ca smoala și Andreea Price și-a întețit strânsoarea asupra cotului președintelui.
—Acum chiar că trebuie să intrăm, domnule Președinte! a spus ea cu cel mai sever glas pe care îl putea folosi cu cel mai puternic om al Planetei.
—Mai stai puțin, Andreea, a spus președintele, care privea în sus de parcă nu-i venea să creadă ce se întâmplă în înaltul cerului. Îți dai seama că dacă chestia aia de sus ar fi vrut să ne distrugă, eram de multă vreme cu toții morți.
Tyler Burke părea și el nehotărât, pentru că la privirea ei întrebătoare ridică doar iar neajutorat din umeri.
Protocolul era clar în astfel de situații și ar fi fost destul să facă un semn la cei mai apropiați agenți din Serviciul Secret și președintele ar fi fost luat pe sus și transportat ca un simplu colet uman la adăpost! Ezită câteva clipe și se gândi cum să procedeze.
Într-o fracțiune de secundă, și-a adus aminte de unul dintre primele ei cursuri din cadrul Serviciului Secret. „Nu uitați de puterea cuvintelor, le spunea instructorul, privindu-i pe fiecare în ochi, în timp ce trecea printre pupitre. Poate că vorbele nu au viteza gloanțelor, dar vă asigur că pot uneori acționa mai bine decât un glonț. Depinde numai de voi să hotărâți ce anume să folosiți!”
—Domnule președinte! a spus ea tare și după ce se s-a convins că i-a atras atenția continuă: în mod clar obiectul este de origine extraterestră și în mod sigur, dacă voia, ne putea distruge pe toți. Dar probabil că ei ne consideră pe noi, oamenii, doar niște insecte, iar fumul pe care îl lasă în urmă este probabil doar un soi de insecticid toxic cu care vor să scape de noi. Este de datoria dumneavoastră să vă puneți la adăpost și să luați cele mai bune măsuri pentru poporul american.
Cum președintele încă ezita, Andreea făcu semn la cei mai apropiați agenți să se apropie, dar nu a mai fost nevoie de acțiunea lor, pentru că președintele s-a pus rapid în mișcare spre intrarea în Casa Albă.
Norul lăsat în urmă de mașina zburătoare s-a dovedit în cele din urmă că nu era deloc toxic, dar până să se afle asta, unul dintre jurnaliștii aflați în apropierea Andreei a auzit-o și în numai câteva ore jurnalele titrau cu litere de o șchioapă vorbele ei ca fiind ceva sigur: „Extratereștrii ne consideră niște insecte și vor să scape de noi”!
Greutățile Andreei nu s-au terminat însă odată cu deplasarea președintelui spre ascensorul de mare viteză care avea să-i ducă spre buncăr, și asta din cauză că, odată cu președintele, a venit buluc după el și toată mulțimea de invitați care au fost pe peluză.
Problema ei era că trebuia să selecteze urgent care dintre ei aveau să-l însoțească pe președinte în prima cursă, întrucât capacitatea liftului era de numai zece persoane. Și era nevoie ca în buncăr să ajungă în cele din urmă acele persoane care puteau ajuta cumva la rezolvarea crizei ce se prefigura la orizont.
După președinte a vrut să intre în lift și vicepreședintele Ryan Stone, dar Andreea i-a făcut semn să se oprească, consecventă principiului că nu trebuie să pună toate ouăle în același coș.
Și ca să nu fie probleme, i-a spus suficient de tare ca să audă toți cei din preajma lor:
—Dumneavoastră veți merge la Camp David domnule vicepreședinte. Am chemat deja elicopterul așa că vă rog să îl așteptați afară pe peluză.
Vicepreședintele s-a conformat ascultător și următorii aleși pentru lift au fost doi dintre oamenii ei, fiindcă nu se putea ști niciodată ce se putea petrece când mai mulți oameni sunt închiși pentru o perioadă mai mare într-un spațiu restrâns și era posibil să fie nevoie de ei ca să păstreze ordinea. Au mai fost aleși profesorul Owen, șeful Statului Major al Armatei și încă patru specialiști de care credea ea că s-ar putea să fie nevoie. Dacă ar fi avut mai mult timp la dispoziție, probabil că ar fi ales mai atentă, dar era vorba de câteva clipe pe care nu le putea risipi.
—Ceilalți vor veni cu următoarea cursă a liftului, a spus ea și, privind spre șeful de personal, a văzut că acesta a înclinat aprobator din cap, semn că a ales bine.
A închis ușa liftului și acesta a pornit cu viteză călătoria sa spre Camera de Comandă.
Următorii care vor fi evacuați cu liftul de mare viteză vor fi duși într-o anexă a buncărului principal, construit tocmai pentru astfel de momente. Nu era cazul să se aglomereze Camera de Comandă în momente de criză cu toți cei care s-ar fi putut afla întâmplător la un moment de pericol în preajma președintelui.
Când au ajuns cu toții în Camera de Comandă, au văzut că erau deja așteptați. Camera era mare, avea peste 300 de metri pătrați și peretele opus intrării era prevăzut cu ecrane imense pe care se puteau vedea imagini în care obiectul care împrăștia norii negri era filmat din diferite poziții.
Președintele a rămas cu ochii pironiți asupra unei imagini transmise probabil de pe unul dintre piloții de pe avionul Raptor. Obiectul se vedea mărindu-se pe ecran până când pilotul a lansat rachetele și a făcut apoi o voltă pentru a-l evita.
—Pare o imensă farfurie zburătoare neagră, domnule comandant, se auzi vocea lui înainte de a se îndepărta. Prima salvă nu a avut niciun efect, așa că o să mă întorc să mai lansez un rând de rachete.
Răspunsul celui care coordona acțiunea nu s-a mai auzit și președintele a întrebat:
—Bine, am văzut despre ce este vorba. Acum cine poate să îmi spună ceva mai mult despre această farfurie zburătoare neagră, cum i-a spus pilotul.
Colonelul Neil Rich, ofițerul care coordona pe schimbul de dimineață acțiunea în Camera de Comandă, a spus:
—Tot ce știm, domnule Președinte, este că obiectul zburător s-a materializat astăzi în jurul orei 10 AM deasupra localității Front Royal Belmont, la o sută de kilometri vest de Washington. Repet, s-a materializat, pentru că înainte de apariția lui în punctul indicat nu a fost semnalat de niciunul dintre sistemele noastre radar. Așa că putem face presupunerea rezonabilă că este un artefact extraterestru și din acest motiv am activat planul Alien 19.
Planul Alien 19 era un plan menit să aducă în Camera de Comandă specialiștii de care președintele avea nevoie pentru a contracara o invazie extraterestră.
—Da, ai procedat bine, a aprobat președintele. Eventual, să iei legătura cu ei și să poarte măști de oxigen, pentru eventualitatea în care Andreea Price are totuși dreptate.
Colonelul Neil Rich s-a încruntat și președintele și-a adus aminte că nu știa nimic de discuția dintre el și agentă. L-a pus la curent și colonelul a clătinat negativ din cap.
—Încă nu știm compoziția norului lăsat în urmă de obiectul neidentificat, dar în mod sigur nu va ajunge foarte curând pe pământ. Măsurătorile foarte exacte efectuate cu telemetre de precizie ne indică faptul că norii respectivi sunt complet nemișcați.
—Bine, dar asta este imposibil, interveni profesorul Owen, deși în mod clar nu era specialitatea lui, ci părea mai degrabă o observație de bun simț. La înălțimea aia sunt totuși curenți de aer, vânturi și...
Se vede treaba că ofițerul îl cunoștea din nenumăratele apariții la televiziune, pentru că îl întrerupse politicos și i se adresă cu deferența cuvenită:
—Până astăzi, despre multe lucruri aș fi spus că sunt imposibile, domnule profesor, arătă colonelul spre uriașul ecran.
Manevră câteva butoane și pe ecranele din fața lor au apărut mai clar norii lăsați în urmă de obiect. Păreau desenați pe cer de mâna unui pictor suprarealist.
—Obiectul, farfuria zburătoare, după cum i-a spus pilotul, are 12 kilometri diametru și lasă în urma lui și în părțile laterale câte o dâră lată de 26 de kilometri în fiecare parte, adică obturează total lumina soarelui pe o distanță totală de 64 de kilometri. Viteza este de aproximativ 3.200 de kilometri pe oră, deci în fiecare oră peste 200 de mii de kilometri din suprafața Pământului este acoperită complet. Nu știm încă ce grosime are, dar opacitatea norului este completă și nicio rază de lumină nu mai străbate prin el. Oricum, am trimis câteva avioane ca să ia eșantioane din nor și după analiza lor vom ști mai multe.
Președintele se încruntă și își mușcă buzele. În cele din urmă, ridică neajutorat din umeri și spuse:
—Dar toate astea nu au nicio logică.
Cum nimeni din încăperea imensă nu a spus nimic, în cele din urmă profesorul Owen a spus:
—Sau poate au o logică, dar numai pentru extratereștri și ar trebui să facem eforturi să o înțelegem înainte de a fi prea târziu.
Cum spusele profesorului păreau de bun simț, nimeni nu a spus nimic și au așteptat să vină echipa Alien 19 ca să vadă ce aveau de făcut în continuare.


*
Și Kremlinul avea o Cameră de Comandă, dar președintele Pontin evita pe cât posibil să o folosească, în primul rând din cauza faptului că el credea că ar dăuna imaginii publice de președinte neînfricat, pe care încerca să o afișeze. Apoi, în mod sigur nu ar fi fost de bun augur ca populația să afle că președintele și apropiații lui s-au ascuns într-un buncăr în caz de pericol, lăsând restul populației să se descurce cum o putea.
Și în subconștient nutrea speranța că nimeni de pe Pământ nu ar fi așa de nebun să atace Rusia, care avea atâtea arme atomice, încât ar putea prin folosirea lor să distrugă de câteva ori Planeta.
Dar în momentul în care șeful securității apăru la ușa camerei în care se desfășura dineul oficial cu președintele Venezuelei, președintele Pontin se ridică brusc și, fără să își ceară scuze, părăsi încăperea în care se desfășura dineul.
Îl cunoștea pe generalul Igor Kurceatov, șeful securității și consilierul lui personal, de ani buni și știa că este un om curajos și care nu se pierdea ușor cu firea. Așadar, când l-a văzut apărând alb la față în ușa camerei și făcându-i semn să iasă, nu a ezitat.
A așteptat să se închidă ușa în urma lor și abia apoi l-a întrebat pe general din ochi ce s-a întâmplat.
—Suntem atacați domnule președinte!
Președintele Pontin s-a făcut roșu la față, în ciuda faptului că era cunoscut ca un om care își putea ține firea în cele mai grele clipe, și a întrebat mai mult șuierat:
— Cine a îndrăznit?
În rusă întrebarea părea și mai aspră, „Șto pasmiel?”, și abia când șuierul ei i-a ajuns la urechi, generalul s-a lămurit că președintele se gândea că una dintre țările cu care avea aproape mereu conflicte a îndrăznit să atace Rusia.
—Extratereștrii, domnule președinte. Otrăvesc Planeta, așa că este mai bine să coborâm cât mai repede în buncăr.
—Otrăvesc Planeta? a întrebat președintele, parcă fără să îi vină să creadă. De ce ar face una ca asta?
—Nu știu, domnule președinte, dar este sigur. Informația vine din preajma președintelui SUA și a apărut deja în ziarele americane online.
Amândoi au grăbit pasul și în curând au ajuns în Centrul de Comandă rus, care era destul de asemănător cu cel din Washington.
Președintele a privit la ecranul uriaș din spatele camerei, unde imensul obiect zbura maiestuos și nepăsător deasupra Planetei, și parcă nu îi venea să creadă că așa ceva putea fi real.
—Am activat planul STEAUA și în câteva ore academicianul Suvorov și echipa lui ar trebui să ajungă aici.
La fel ca americanii, și rușii au presupus că la un moment dat Planeta ar putea fi atacată și au alcătuit o echipă în acest sens. Ea era condusă de academicianul Vladimir Suvorov și din câțiva specialiști aleși de el.
—Să sperăm că academicianul și oamenii lui vor ajunge la timp și ne vor spune ce să facem, pentru că, vezi tu, Igor, ne-am pregătit ani la rând pentru eventualitatea că vom fi atacați de cineva de pe pământ și acum uite ce se întâmplă.
—Vor ajunge, domnule președinte, spuse generalul ceva mai optimist, ca și cum simpla prezență lângă el a președintelui i-ar fi dat curaj.
Era rușinat că se pierduse așa cu firea mai înainte, dar, la fel ca președintele, la un atac extraterestru nu se aștepta nici el. Toate simulările din camera de război se refereau la state mai mult sau mai puțin puternice de pe Planetă, nu la un atac din stele.
Duse mâna la ureche ca să audă mai bine, apoi spuse ceva mai liniștit.
—Avem o sursă în apropierea președintelui american și se pare că norii nu coboară de la înălțimea la care au fost creați inițial. Cel puțin, așa i s-a comunicat acum câteva minute. Și americanii au trimis înspre nori un avion-laborator, care să încerce să ia o mostră din nori și să-i analizeze compoziția.
—Bine, a spus președintele Pontin. Să mă ții la curent cu evoluția. Eu o să mă duc să mă întind puțin, fiindcă o să fie nevoie să fiu treaz în următoarele ore!
Clătină din cap nemulțumit: dacă ar fi bănuit ce urmează, poate că nu ar fi exagerat cu vodca la dineul cu președintele Venezuelei, dar voia să-l facă să se simtă bine și să mai bage puțină zâzanie între el și americani. Înainte de a adormi, se gândi că poate în curând va fi nevoit să se alieze chiar cu americanii, ca să scape de problema extraterestră care tocmai apăruse.


*
Juan Ziang, președintele Chinei, adormise greu în seara precedentă. Neoficial, China încă era a doua putere a lumii, dar ultimele date statistice i-au arătat că în curând va ajunge pe primul loc. Cel puțin din punct de vedere economic, pentru că militar va mai dura câțiva ani. Dar nu foarte mulți, se gândea el chiar înainte de a se cufunda în somn. Oricum, nimic nu mai putea sta în calea supremației chineze, se gândi el și adormi cu un zâmbet satisfăcut.
De asta, atunci când a fost trezit de șeful securității, a fost neplăcut impresionat de fața înspăimântată a acestuia. Dacă Hao Yin, practic al doilea om după el în ierarhia neoficială a puterii, era înspăimântat, atunci fără îndoială că ar trebui să fie și el.
—Suntem atacați, domnule președinte, a spus cu voce stinsă omul lui de încredere.
—Cine a îndrăznit să facă una ca asta? a tunat președintele.
Hao Yin arătă spre balconul dormitorului și spuse:
—Mai bine ați privi singur, domnule președinte!
A aruncat cu un gest furios pătura subțire de pe el și s-a repezit la geam. Dinspre vest venea spre el cu o viteză care i s-a părut incredibilă ceva care părea un dragon uriaș din poveștile copilăriei.
În urma dragonului, un fum negru întuneca cerul senin, ca un semn al diavolului.
„Nimic nu mai poate sta în calea supremației chineze!” și-a adus el aminte de gândul cu care adormise în seara trecută. Sau poate dragonul negru de deasupra lui tocmai se pusese de-a curmezișul măreției chineze.
După ce a trecut de ei și i-a auzit tunetul cumplit, s-a întors spre șeful securității și l-a întrebat:
—Ce este asta, Hao Yin?
Ministrul securității a ridicat neputincios din umeri:
—Nimeni nu știe nimic, domnule președinte! Obiectul acesta a apărut deasupra Americii materializându-se din nimic și lasă în urma lui fumul ăsta negru.
Președintele mai privi o dată spre fumul lăsat în urmă de dragonul care se pregătea să-i dărâme visele. Sau poate să i le susțină, dacă gestiona corect situația.
—Să mergem în camera de ședință, a ordonat el, iar ministrul securității l-a urmat grăbit spre locul unde savanții Chinei vor ajunge și ei în curând, în încercarea de a lămuri misterul.


*

În numai cinci zile, peste patru la sută din cerul Planetei Albastre devenise negru și, deși nu se putuse afla nimic în plus despre misteriosul obiect care brăzda cerul, s-a aflat un lucru surprinzător: fumul negru pe care Andreea Price îl bănuise că ar putea fi toxic era format numai din apă. Și în mod și mai surprinzător, grosimea lui era numai cu puțin mai mare de un metru.
—Cum să fie format numai din apă? întrebă cu glas ridicat președintele Harry Martin. Voi nu vedeți cât de negru este?
Consfătuirea avea loc de data asta în sala de ședințe de lângă Biroul Oval. Atâta vreme cât norul nu era toxic, nu avea rost să se înghesuie în buncăr. Savanții care făceau parte din Comisia Alien 19 au privit unul la altul, ezitând să răspundă unui președinte renumit prin faptul că nu își stăpânea așa de ușor accesele de furie.
În cele din urmă, doctorul în chimie Steve Ward, președintele Comisei și de curând câștigător al premiului Nobel, a răspuns:
—În ciuda aparențelor, domnule președinte, este vorba despre apă. Apă pură și nimic altceva. Rezultatele noastre au fost confirmate de cercetătorii din alte țări.
—Și, atunci, de ce este așa de neagră, Steve? întrebă, tot contrariat, președintele.
Cei doi se cunoșteau de ceva vreme, așa că Steve Ward îi putea răspunde ceva mai relaxat:
—Pentru că este într-o stare specială care nu se întâlnește în stare naturală. Este ca și cum ar fi apă polimerizată. Pe vremuri, savanții ruși au crezut că au obținut așa ceva, dar a fost vorba numai de impurificări ale experimentelor și nimic mai mult.
Arătă cu mâna spre geamurile sălii de ședințe și adăugă:
—De data asta însă, nu mai există loc de îndoială: este vorba de un fel de „apă polimerizată”, o să folosesc acest termen în lipsă de altceva. Are proprietăți și caracteristici necunoscute, pe care abia acum începem să le cercetăm. Ideea este că în mod clar încă nu este posibil să fabricăm așa ceva, pentru că la mijloc intervin energii foarte mari. Din primele fotografii electronice obținute, s-a putut observa că unghiul dintre cei doi atomi de hidrogen, care este în mod normal de 104 grade, este modificat, astfel că atomii aproape se ating. Au fost scoși din locul lor obișnuit printr-un efect cuantic, pe care încă nu îl înțelegem, și practic așa cum sunt acum sunt de nedespărțit. Nu știm cum a fost făcut așa ceva și nu știm cum putem anula acest efect cuantic. Îi zicem polimerizare pentru că nu știm cum să-i zicem altfel, fiindcă practic este clar că este vorba de altceva.
Președintele i-a făcut semn să se oprească și a întrebat:
—Am înțeles că o mulțime de savanți lucrează la rezolvarea problemei ca să destructureze apa asta, dar eu întreb ce putem face dacă nu o vor putea rezolva, în cele din urmă?
Membrii comisiei au privit unul la altul și, în cele din urmă, tot Steve Ward a vorbit:
—În cazul ăsta, nu prea ne rămân multe opțiuni, domnule președinte. În cel mult o sută de zile, întreaga Planetă va fi acoperită de acești nori negri și nicio plantă nu va supraviețui. Drept consecință, nici erbivorele, care vor muri, în cele din urmă, de foame. Vor urma carnivorele, iar în cele din urmă noi, oamenii.
În cameră se lăsă o tăcere grea și, în cele din urmă, președintele izbucni:
—Voi vorbiți serios? Vreți să spuneți că toți oamenii de pe Planetă vor muri din cauza unor simpli nori negri?
În încăperea în care avea loc ședința se lăsă tăcerea, ca și cum fiecare dintre cei prezenți și-a fi dat seama că de fapt întrebarea președintelui era mai mult una retorică.
Decanul de vârstă al savanților din comisia Alien 19, Robert Doyle, un reputat biolog, a rupt în cele din urmă tăcerea apăsătoare:
—Domnule Președinte și stimați colegi, acțiunea obiectului zburător de afară, făcu el un gest evaziv spre geamurile încăperii, este în mod clar destinată unui unic scop. Nu mai este nicio îndoială cu privire la intențiile finale. Vor să curețe Planeta de tot ce înseamnă viață. Nu știm în ce scop, însă dispunând de tehnologia pe care o au, în mod sigur ar fi putut alege o altă cale ceva mai rapidă să scape de noi, dar se pare că nu se grăbesc. În cel mult trei, patru ani, vor avea o planetă curată, gata să fie folosită de ei în orice scop ar dori-o. Asta, numai dacă nu reușim cumva să le dejucăm planurile.
Pentru că președintele tăcea încă, analizând informațiile primite, vicepreședintele fu cel care puse întrebarea care era pe buzele tuturor:
—Și cum am putea să facem asta?
Tot Robert Doyle a fost cel care a răspuns:
—Presupunând că fizicienii nu reușesc să rezolve problema destructurării apei, în primul rând va trebui cumva să ne adaptăm întunericului definitiv. Sunt sigur că deja se lucrează la asta, dar va trebui să ne scoatem din cap ideea că vom putea produce atâta lumină artificială încât să suplinim lumina soarelui. Punctual, vom reuși să creăm oaze de lumină cu ajutorul ledurilor semiconductoare de mare putere, pentru a produce plante comestibile, dar în cantități strict limitate. Putem încerca sintetizarea hranei din hidrocarburi, dar toate astea nu sunt decât paliative, domnule președinte. Ne putem aștepta ca, în cel mult doi-trei ani, 99% din populația Planetei să dispară. Poate chiar mai repede, în funcție de rezervele de hrană locale, dar pentru care se vor da lupte grele înainte. Iar cei care vor supraviețui, dacă vor supraviețui, vor trăi în niște condiții... încât își vor fi dorit să fie printre cei dispăruți!
—Dar e cumplit ce spui, domnule profesor! Sper din tot sufletul să nu fie adevărat și să găsim soluții, în cele din urmă, a intervenit președintele.
Fețele sumbre ale celor din încăpere îi spuneau fără cuvinte că de fapt acela era adevărul și că nu aveau rost să își facă speranțe deșarte.
Președintele se ridică în picioare, făcându-i pe toți să se ridice după el:
—Vă rog să fiți optimiști și luptați până la capăt pentru rezolvarea acestei probleme!
Ceea ce nu le-a spus președintele este că unul dintre distrugătoarele din Oceanul Pacific tocmai se pregătea să lanseze o rachetă nucleară asupra unui asemenea obiect producător de nori negri.

*
Nici în capitala Rusei lucrurile nu stăteau mai bine și cei din comisia convocată de președintele Pontin au ajuns cam la aceleași concluzii.
Președintele stătea întunecat în capul mesei de prezidiu și asculta veștile proaste cum veneau una după alta.
—Nu pot să cred că atâția savanți renumiți din toată lumea nu sunt în stare să găsească o cale și să evite atacul acestor nori perfizi!
—Măcar de-ar ataca, domnule președinte, interveni ministrul apărării, am putea să le răspundem pe măsură, dar așa nu știm ce să facem. Nu am fost pregătiți pentru un astfel de război.
Spusele ministrului nu erau un reproș, ci o constatare amară. Ani la rând, au subnutrit populația Rusiei pentru a construi tancuri, submarine și rachete sofisticate, care acum se dovedeau inutile.
În încăpere intră brusc generalul Igor Kurceatov și, după ce privi în jur și se asigură că toți din cameră erau de încredere, a spus:
—Tocmai am primit vestea că americanii au lansat o rachetă nucleară asupra unui astfel de obiect. În zona insulelor Bikini din Pacific.
Văzu cum fețele celor din încăpere se luminează, așa că se grăbi să adauge:
Deși racheta avea o putere de 1,2 megatone, nu s-a înregistrat niciun efect vizibil asupra obiectului atacat, care și-a continuat drumul fără să fie afectat.
—Măcar știm o treabă, a conchis președintele Pontin, dacă americanii au dat greș prin folosirea forței, este clar că nu asta este calea pentru a rezolva problema. Va trebui să punem la muncă inteligența savanților noștri de care suntem atât de mândri. Hai, să nu mai pierdem timpul și treceți la treabă!

*
În capitala Chinei, după ce s-a aflat că opțiunea nucleară a Americii a dat greș, Juan Ziang, președintele țării, a dat ordin ca toate facultățile și institutele de cercetare să abandoneze orice alte teme și să se concentreze pe o cale de a descompune apa care forma norii negri.
Trecuseră peste zece zile și în timp ce obiectul urât de toată lumea adăuga peste un milion de kilometri pătrați de nor în fiecare zi, economia chineză a început să se adapteze și să fabrice așa cum numai chinezii știu să o facă milioane de leduri de mare putere pe zi. Părea o picătură într-un ocean, dar era tot ce puteau face. Au fost interzise exporturile de leduri, de materiile prime din care se produceau și au fost intensificate studiile referitoare la producerea de energie electrică din sursele alternative, altele decât cele care vor dispărea odată cu instaurarea întunericului.
Într-una din zilele astea care se scurgeau fără să vină nicio speranță din nicio parte, Hao Yin, consilierul președintelui pe probleme de securitate, i-a spus că ar fi bine să-l vadă pe Lin Shi, profesor de religie la Universitatea din Beijing. Inițial, președintele a strâmbat din nas, dar la insistențele consilierului a fost de acord să îl primească pentru zece minute cel mult.
După salutările de rigoare, președintele i-a și subliniat acest lucru, dar Lin Shi, după ce s-a înclinat politicos, a spus că timpul îi ajunge și că va încerca să se încadreze.
—Domnule președinte, la fel ca strămoșii mei și la fel ca strămoșii dumneavoastră, eu sunt budist, dar predau la facultate religia comparată.
—Mă bucur pentru dumneata și pentru studenții dumitale, dar ar fi bine să treci mai repede la subiect, pentru că... vor trece repede cele zece minute! a spus apăsat președintele.
—Imediat, domnule președinte, s-a înclinat iar profesorul. Vreau să vă vorbesc foarte pe scurt despre o profeție făcută în Biblie de către Ioan de Patmos, mai precis în Noul Testament, capitolul 6, versetele 1-8, în care se vorbește despre cei patru cavaleri ai apocalipsei. Mai întâi, ne spune cum Iisus Christos deschide patru dintre cele șapte peceți. Când a ridicat prima dintre cele patru peceți, a văzut un cavaler călare pe un cal alb, care în credința populară înseamnă boală.
Președintele Juan Ziang a oftat adânc și a privit spre consilierul său, dar cum acesta i-a făcut un semn discret să mai aștepte, a ascultat neatent mai departe vorbăria profesorului de religie, care i se părea de-a dreptul inutilă. Fraza următoare l-a făcut însă să își privească mai atent interlocutorul:
—Este ciudat că, deși Biblia este cartea sfântă a creștinilor, o folosesc mai mult în ocazii festive, ca să citeze din ea, și nu par deloc să creadă în profețiile cuprinse în cuvintele ei, altfel ar fi putut să vadă că primul călăreț al apocalipsei este poate chiar pandemia de COVID-19, de care tocmai am scăpat definitiv cu ajutorul americanilor.
Văzând că a captat atenția președintelui, continuă:
—Al doilea cavaler al apocalipsei, călare pe un cal roșu, reprezintă războiul. Ținând seama că în ultimul timp nu a existat nici măcar o singură zi în care să nu fie cel puțin un conflict armat, putem spune că și această profeție s-a împlinit. Chiar dacă nu este mortală pentru omenire, molima aceasta a războiului este prezentă și noi ne-am obișnuit oarecum să trăim cu ea.
Făcu o pauză cât să își tragă respirația, apoi spuse:
—În schimb, al treilea cavaler al apocalipsei, cel călare pe un cal negru, reprezintă foametea și, dacă îmi dați voie, am să vă citez exact din Noul Testament.
A scos o Biblie veche din buzunar și a început să citească apăsat:
„Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: «Vino și vezi!» M-am uitat și iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce stă pe el avea în mână o cumpănă. Și, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: «O măsură de grâu pentru un dinar. Trei măsuri de orz pentru un dinar! Dar să nu vatămi untdelemnul și vinul! »”.

Încercând să pătrundă înțelesul vorbelor străine spiritului chinezesc, președintele a întrebat, în cele din urmă:
—Și cum ar trebui să înțelegem profeția asta, domnule profesor?
Profesorul Lin Shi a ridicat mâinile a neputință:
—Simplu, domnule președinte! Că vor urma ani de foamete cumplită și, în cele din urmă, pierirea noastră. Și asta, din pricină că aceia de la care am putea aștepta scăparea noastră, creștinii care au prevăzut cu mult înainte aceste molime, sunt orbi și surzi. Nu știu cum ar putea să facă asta, dar salvarea noastră nu stă în știință, ci în credință. Nu știu suficient din istoria creștinismului, ca să pot găsi și soluția, dar sigur ea este una spirituală, nu una tehnologică. André Malraux, un scriitor francez din secolul trecut, spunea că mileniul 3 va fi unul religios sau nu va fi deloc. Toată lumea a crezut că este o simplă frază, dar uite că pare a se dovedi că nu este chiar așa.
Președintele Juan Ziang l-a privit lung, încercând să își dea seama cât este adevăr și cât nălucire în spusele profesorului.
Profesorul Lin Shi s-a înclinat și s-a pregătit să plece, dar înainte de a ieși a spus:
—Poate că nu ar strica să convocați un consiliu de securitate în care să expuneți celor prezenți, printre altele, și ipoteza mea. Dacă am dreptate, celelalte țări care fac parte din Consiliu sunt creștine, așa că le-ar fi ușor să găsească o rezolvare dacă ar apela la specialiștii lor în religie.
După plecarea profesorului, președintele Chinei a privit spre consilierul său de securitate și a spus grav:
—În fond și la urma urmei, poate că are dreptate. Dar nu contează asta, important este ca noi să avem inițiativa. Fă, te rog, demersurile necesare pe line diplomatică pentru convocarea Consiliului de Securitate la nivel de șefi de stat.

*
Pentru că întâlnirea șefilor de stat urma să aibă loc online, ea a fost programată chiar pentru a doua zi.
În biroul fiecărui șef de stat a fost pus câte un monitor pe care se puteau vedea ceilalți patru șefi de state, astfel că se crea impresia unei ședințe aproape reale. În spatele lor se vedeau consilierii și tehnicienii care asigurau legătura.
Întâlnirea a fost deschisă de președintele Statelor Unite ale Americii, care în timpuri normale era gazda Organizației Națiunilor Unite:
—Bună ziua! La inițiativa domnului Juan Ziang, președintele Chinei, am hotărât să ne întâlnim în această formulă și să analizăm situația creată de apariția acestui obiect care acoperă cerul cu norii negri de care știm cu toții! Domnule președinte, aveți cuvântul.
După ce a prezentat pe scurt eforturile făcute de China și lipsa lor de rezultate palpabile, președintele Juan Ziang a prezentat pe scurt și profețiile făcute de profesorul de religie comparată și a fost plăcut surprins să vadă uimirea de pe fețele interlocutorilor lui. O dovadă că niciunul dintre ei nu s-a gândit să abordeze și așa problema.
Cel mai sarcastic s-a dovedit a fi președintele Franței, care cu amărăciune a spus:
—La orice m-aș fi așteptat, numai la ideea că ar trebui să afurisim sau să exorcizăm norii nu.
Fiecare dintre cei prezenți și-a expus pe scurt părerile și rezultatele, care erau la fel de lipsite de conținut din partea tuturor. Termenele pe care cei cinci le avansau ca dată posibilă a extincției umanității difereau între ele, dar nu foarte mult. Toți au fost de acord ca dacă apărea vreo metodă de destructurare a apei din care erau formați norii negri, să o comunice de îndată și celorlalți.
Chiar dacă întrunirea era online, părea că dezamăgirea pe care o simțeau președinții de stat era aproape palpabilă.
—Asta, se pare, a fost cea mai scurtă ședință a Consiliului de Securitate! a spus Harry Martin, președintele Americii, și s-a ridicat în picioare, semn pentru ceilalți că într-adevăr ședința se sfârșise.
— Și se pare că și cea mai inutilă, a completat președintele Franței, Emanuel Piton.
Ceilalți conducători de state l-au privit urât, în timp ce se ridicau și ei în picioare, dar cum la urma urmei avea dreptate, nu au spus nimic.
Legătura video s-a întrerupt, iar fiecare dintre cei cinci a ieșit să privească la norul negru de deasupra lor, care acoperea Pământul ca un giulgiu mortal și definitiv.