Se trezise în toiul întunericului. Cuvertura se prelinsese la picioarele patului. Geamul, rămas deschis în plin octombrie, lăsa undă verde absolută tuturor manifestărilor din afară. [Nu ştia dacă de acolo venea cald,... frig… sau de undeva de departe, cel mai probabil dintr-o adâncitură a sinelui?!] Uitat de timp, un guguştiuc continua să împrăştie fără de milă memorii afective. Nu conta dacă un cineva, mult prea sensibil,... mult prea artist, avea să se apropie. De o fereastră. De închizătura incrustată în dreptul numelui ei. Avea să se apropie... să arunce din el cu trupul greoi, devenit deodată piatra de moară. Piatră de poticnire. Suprapunând golul contopirii inefabile cu infinitul. ... și, mai departe, o doamnă în vârstă – care, fără îndoială, cochetase îndeajuns cu mârşăviile vremii, încât de orice ar fi putut ᾿mneaei să moară, nu și de frică – avea să adune. O mână. Un picior. Suflet în formă de cireş crescându-și creştetul întru început de zăpadă. Că EI, da, EI avea să-i ţină hangul ţâncul de la 7, intrat pe retina cerebral-sentimentală a comunităţii drept redutabilul number one în a efectua mutări în realitate ca pe tabla de şah. Desigur, el îşi ascundea aşii în mâneci divine, din care, pe nesimiţite, mai scotea capul câte un spiriduş. Să ia o gură de aer lumesc. Să nu piardă habitudinile locului. Şi tufănica îşi făcuse de cap. Dăduse buzna peste trupul gol, mai ales peste înşiruirea aceea alandala de stări, reproducând în miniatură angoasa cosmică, spaima albă a Dumnezeului speriat de propria creaţie. În somn, mimica ei se schimonosise. Probabil, din cauza sinuzitei acutizate – se consolase ea în prag de ziuă, ca-ntr-un prag de noapte. Îşi văzuse mai apoi de ale sale. Legată la ceafă, se trezise în fosta grădină de zarzavaturi. Pusese într-o parte ardeii mici-pricăjiţi, în alta – specimele mai de soi. În felul ei teluric despărțise grâul de neghină, caprele de oi sau… invers… nu ar fi putut spune exact. Se uitase după o urmă de EL: doar pământul de pluguri conştiincioase scormonit îi răspunsese. Cu sentimentul toamnei. Sau ceva de genul. Cu pântecele umflat, purtând însemnele genetice ale neamului ei subteran, o coropişniţă traversase aria. Exact pe centrul burţii ei. Şi pe ea o apucaseră chinurile facerii. Întoarcerea la origini. Desculţă alergase. Mai mult se poticnise. În părul răvăşit. Ca-ntr-o capcană de ea însăși ei înseși întinsă. Cotrobăiseră ochii după orbite. Se privise într-un ciob. Până când cearcănele o împinseseră ineluctabil înspre străbuni. Drumul acela căruia până azi i se sustrăsese. O luase pe sus dorul năprasnic de trecut! Mai nicio frică. Mai degrabă strania senzație, parțial inteligibilă, a eliberării de stridenta contemporaneitate. Brusc îşi amintise detalii casnice, ca venite dintr-o altă lume: uitase să-şi ia siropul de pătlagină! Şi bulinele pentru gât. Carbonizase în treacăt o tulpină întreagă de ceva. Febra înfășurase pământul urgisit. De brume. De ochii insidioşi ai subteranelor nenumite. Pierduse sentimentul priorităţilor clipei. Se dedicase ei înseşi. Transformărilor induse foarte probabil de gripa nesuferită care o ţintuise zile interminabile în închisoarea patului. Desigur, n-ar fi fost prima dată [nici ultima?!]. Şi, totuşi, parcă mai era ceva! N-a avut timp să aprofundeze. A văzut cum o insectă uriaşă îi curma, din vârful cleştului gigantesc, legătura cu prezentul. Înnodând-o ireversibil la trecut.



Î m b ă t r â n i s e!