agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 279 .



Sergentul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2022-03-05  |     | 



Trecuse binişor de amiază. O amorţeală generală se aşternuse peste pământ. De parcă lumea se pregătea să intre într-un soi de hibernare estivală. O somnolenţă rău prevestitoare ce avea să-şi pună amprenta, pentru aproape o jumătate de veac, pe viaţa oamenilor şi pe destinul ţării. Totul în jur era încremenit, nu tu pasăre, animal ori ţipenie de om. Până şi roiurile de musculiţe, care te scoteau din sărite la tot pasul, dispăruseră. Sfârşitul de august parcă anunţa un început de apocalipsă, aerul devenise irespirabil, nicio adiere de vânt, nicio pată de nor pe cer. Nu mai plouase de la începutul verii. Iarba de pe zona şoselei era pârjolită ca şi cum fusese incendiată cu aruncătoare de flăcări, iar prin crăpăturile pământului aproape încăpea vârful bocancului. De o parte şi de alta a drumului, sufocate, lanurile de porumb dormitau, ca nişte feştile afumate, sub arşiţă.
În urmă cu câteva ore îşi sorbise ultima picătură de apă din bidon şi abia aştepta să întâlnească fântâna de la intrarea în sat. O ştia de pe când îşi cartiruise bateria, acolo îşi adăpau caii. Ce o mai fi făcând moş Ariton şi tuşa Frosia. Aşa îi spusese să-i zică după ce îi povestise viaţa lui: tuşa! Îi gheorţăiau maţele de foame, dar încă nu se îndura să desfacă conserva cu fasole şi pachetul de biscuiţi, ultimele relicve ale celebrului stoc intangibil, pentru care riscase să fie împuşcat dacă le consuma altfel decât la ordin. Un pai de salvare în caz de încercuire, care pe ăia de la Stalingrad şi Cotul Donului nu i-a ajutat. Cum instrucţia îi devenise a doua natură, chiar acum când era pe cont propriu, autonom le căra în raniţă, alături de alte câteva lucruri indispensabile, temându-se să se atingă de ele: raţia de ţigări, rezerva de cartuşe şi grenade dar, mai ales, tezaurul de mărci germane şi ruble ruseşti câştigate la cărţi.
Mai avea cale lungă până acasă, zile întregi ori săptămâni. Cine ştie pe ce căi întortocheate, ocolitoare va fi nevoit să meargă. În minte începură să îi vină tot felul de localităţi: Sinferopol, Perikop, Feodosia, Berdianski, Melitopol, Mariopol...El, care călcase în picioare jumătate de Rusie, începea să se simtă hăituit în propria ţară. De ar fi ştiut regiunea şi ar fi avut ceva prieteni, cunoştiinţe ori câţiva din vechii camarazi s-ar fi făcut partizan. Se pricepea de minune la asta, ani de zile îi vânase pe ruşi prin Caucaz. Dar, dacă Îngerul îi va fi aproape, poate o exista şi pentru el un alt început pe undeva, alături de vreo creştină.
S-ar fi oprit pe marginea şanţului să coacă câţiva ştiuleţi, însă la dogoarea din jur şi seceta din sufletul său un foc mai lipsea. Plecase din zori, nici nu începuse să se lumineze, ca să prindă cât mai multă răcoare. Singur plecase, nu mai era niciun regăţean în divizionul lui. Mai avusese un camarad din Cobia, dâmboviţean ca şi el, lunetist chiar în grupa de cercetaşi pe care o comanda, dar pierise într-un bombardament de aviaţie. Băiat vesel, mereu săritor şi plin de viaţă ce încă îi mai răsare, din când în când, ca o fantomă în faţa ochilor. De parcă ar mai avea cine ştie ce lucruri neterminate de vorbit. Şedeau cu toţii tolăniţi, fiecare pe unde apucase, măcinat de gânduri ori pufăind din ţigară, în uşa grajdului lângă cai. S-a auzit aşa ca un zumzet îndepărtat, pe care nimeni nu l-a luat în seamă. Când a ajuns deasupra lor a mai apucat să strige “Aviaţie!” că două trăznete au cutremurat pământul şi cu al treilea iadul s-a prăvălit peste ei. Când s-a trezit, horcăia plin de sânge şi nu se putea mişca. Era îngropat sub pământ şi dărâmături, iar o durere cumplită îl săgeta în umăr. Apoi a leşinat, restul le-a aflat mai târziu de la ceilalţi. Pe Ion îl găsiseră sufocat în propriul sânge. O schijă îi jupuise pielea cu carne cu tot de pe spinare şi i-o aruncase peste cap. Din toţi şapte, prin cine ştie ce miracol, doar el scăpase. Satul lui e la vreo treizeci de kilometri de cel al părinţilor lui Ion. De-o avea zile o să se ducă să le povestească cum s-a întâmplat. Măcar de atâta alinare să mai aibă, bieţii de ei, parte! Oameni nevoiaşi, poate o să-i ajute şi cu ceva bani.
Obosise, ochii i se închideau însă picioarele îl duceau înainte ca pe un somnambul. După adunarea divizionului şi discursul comandantului se simţea distrus, degeaba venise noaptea că nu putuse să pună geană pe geană. Se aflau lângă Târgul Neamţ, la marginea oraşului într-o cazarmă improvizată, unde unitatea se repliase după ce abandonase dispozitivul de luptă pentru că se spărsese frontul şi riscau să fie încercuiţi. Nu mai aveau alimente, muniţie, nutreţ pentru cai dar, cel mai grav, nici legătură cu eşalonul superior. Umblau tot felul de zvonuri, ce amplificau haosul şi degringolada, cândva, de neimaginat. Vorbele colonelului îi mai sparg şi acum timpanele şi îl ţin treaz. “Camarazi, ruşii sunt porci, nu mai respectă nimic din condiţiile armistiţiului. Ne dezarmează unităţile, iar pe militarii români îi iau prizonieri şi îi trimit în Rusia. Împreună am trecut Prutul, Nistrul, Bugul, Niprul, Marea de Azov, am ajuns până în Caucaz, eliberând Odesa , Sevastopolul, Crimeea şi teritoriile noastre strămoşeşti. Istoria va memora faptele voastre de arme. Cei mai buni dintre noi au căzut pe câmpul de onoare, dar gloria vânătorilor de munte va rămâne nepieritoare. Indiferent de medaliile primate, toţi sunteţi nişte eroi! Nu pot permite să ajungem prizonieri în propria ţară. Alături de voi ne-am făcut datoria faţă de patrie, mareşal şi rege. Vă mulţumesc pentru sacrificiu şi faptele voastre de arme! Legătura cu eşalonul e ruptă, în ţară se petrec lucruri cumplite. De aceea, pe proprie răspundere, de-oi greşi să mă împuşte pe mine, am hotărât: Vom abandona tunurile, caii, harnaşamentul şi tot materialul de luptă aici. Prin grija comandanţilor de baterii vor fi lăsate în grija localnicilor până le vom recupera. Toţi militarii, indiferent de grad, din acest moment, se consideră demobilizaţi şi lăsaţi la vatră. Veţi primi ordine semnate de mine care să ateste acest lucru. Dar nu vă vor fi de mare folos, nu mai aveţi la cine apela aşa că va trebui să vă descurcaţi pe cont propriu. Păstraţi asupra voastră armamentul şi echipamentul individual. Majoritatea sunteţi de aici din Moldova, din zonă. Vă rog să mergeţi la casele voastre şi să aşteptaţi noi ordine… Şi acum am să vă rog să îmi ascultaţi ultima comandă: Diviziooon drepţi, pentru onor la Mareşal şi camarazii căzuţi la datorie prezentaaaţi arm! Vă salut şi Dumnezeu să ne aibă în pază! Liber!”
El, care fusese mereu în linia întâi printre infanterişti, de multe ori la câteva sute ori chiar zeci de metri de inamic, dirijând tragerile bateriei de obuziere, simţise, pentru prima oară în viaţă, cum i se moaie picioarele şi îl cuprinde o sfârşală de moarte. Parcă primise o măciucă în moalele capului că abia reuşise, împleticindu-se să se târască până la colţul primei clădiri. Se prăbuşise toată lumea peste el, războiul şi unitatea erau rostul şi sensul său de a exista. Numai aici putea fi sergentul Sava, numai aici avea pe cineva şi însemna ceva. Boabe mari de lacrimi îi curgeau pe obraji, cum nici când fusese copil nu i se întâmplase. Comandantul bateriei îl zărise şi se îndreptase spre el. Nu reuşise să se ridice în picioare, doar schiţase un fel de salut. “Ce e cu tine sergent?” “Domn’ căpitan, eu ce mă fac? Unde să mă duc? Nu am pe nimenea. Vă daţi seama, nu am pe nimenea, pentru mine armata şi divizionul erau totul. Speram să ţină războiul cât oi trăi… De şapte ani sunt numai în uniformă, alte haine nu am. Tata a pierit la Mărăşeşti, nici nu mă ştie. Mama a murit de tifos, m-a crescut ăl bătrân care nu mai e nici el. Casa mi-a luat-o gârla… Spuneţi dumneavoastră, unde să mă duc?”
Prin pâcla ce tremura de fierbinţeală i se păru că desluşeşte satul. Dar, când încordă mai tare privirea zări desprinzându-se din orizont o siluetă ce venea, pe ceeaşi parte a drumului, către el. Micşoră pasul, cercetă atent în toate direcţiile, desfăcu siguranţa la armă şi îşi potrivi, în sacul de mască, grenada la îndemână. Continuă să înainteze, dar cu precauţie de parcă ar fi trecut printr-un câmp de mine. După minute cât o veşnicie, în sfârşit, începu să distingă o uniformă românească. Grăbi pasul şi se apropie cu aceeaşi precauţie până dădu nas în nas cu un caporal de infanterie.
- Să trăieşti, domn’ sergent! Nu te mai grăbi aşa… satul e plin de ruşi.
- Să trăieşti, caporale! Păi, tu nu vii de acolo? Cum ai trecut?
- Numai o ţâră… De acolo vin şi de mai departe. Hai să ne tragem un pic sufletul! Îţi povestesc dacă îmi dai o ţigară. Că am ce-ţi spune şi poate te-o ajuta.
Se aşezară pe marginea şanţului, sergentul scoase un pachet de tutun, foiţă şi amnarul. Le şeză între ei şi începură să-şi răsucească, fiecare ca într-un ritual, în tăcere trabuc.
- Şi cum zici… Că au ajuns în sat?
- Puzderie de ruşi, mulţi dintre ei beţi… Probabil vreun escadron de cavalerie, că au mulţi cai. Tunuri nu am văzut. Forfotesc de la un capăt la altul… Unii stau în grupuri pe marginea şoselei, alţii umblă prin curţile oamenilor şi iau tot ce le face trebuinţă.
- De unde vii, de-ai noştri ai mai întâlnit?
- He, hee, treabă tare împuţită… Ce s-o alege de noi şi de ţara asta… După încetarea focului, aşa cum s-a stabilit, coloanele noastre se deplasau pe o parte a drumului, ruşii pe partea cealaltă. Treceam unii pe lângă alţii fără probleme. Noi evitam să intrăm în vorbă cu ei ori să oprim în locurile sau la puţurile unde făceau ei haltă. De la o fântână ne-am luat. Ruşii, o coloană motorizată, au oprit şi au venit peste noi. Eram dezbrăcaţi, beam apă şi ne răcoream… Ne-au înconjurat şi au început să ne someze şi să tragă pe deasupra. Comandantul companiei a ordonat să nu răspundem, să ne retragem şi să le lăsăm fântâna. Dar nu ne-au dat voie, când au văzut că ne echipăm şi luăm formaţie au început să tragă la picioare şi să ne împingă spre camioanele lor. Mulţi dintre ai noştri au rămas pe loc răniţi. Ne-au cerut să aruncăm armele şi să urcăm. Un locotenent de la noi s-a apropiat de cel care părea commandant şi a încercat să-i explice pe ruseşte. Ăsta părea că îl ascultată, dar la un moment dat, fără nici-o vorbă, a scos pistolul şi l-a împuşcat în cap. Ceilalţi au început să tragă, în plin, în noi. Care aveam armele la îndemână am răspuns cu foc şi ne-am împrăştiat pe unde am apucat. Asta se întâmpla acum patru zile…
- Şi au pierit mulţi de la voi? De ceilalţi ce se mai ştie?
- Nimic! Pe răniţi cred că i-or fi împuşcat acolo lângă fântână. Ceilalţi, care or mai fi scăpat, or fi încercând să se salveze pe cont propriu, ca şi mine.
- Şi arma unde ţi-e? Ai aruncat-o?
- Nişte băieţandri erau cu vacile pe câmp… Mi-au zis că pe cine îl vede cu armă asupra lui, ruşii îl împuşcă ori îl iau prizonier. Le-am dat-o lor pe două ouă fierte şi o bucată de mămăligă. M-oi descurca eu… Şi dumneata aşa vrei să intri în sat, cu pieptul plin de decoraţii şi cu basca asta de vânător de munte pe cap? Asta îţi mai lipseşte, să te mai vadă şi cu crucea de fier germană pe piept.
- Nu credeam că au ajuns aşa de repede… Şi acuma încotro te duci? Îţi mai cauţi subunitatea?
- Am nişte neamuri pe aici pe aproape… Un sat la vreo cinşpe, douăji de kilometri. Mă duc să aflu ce mai e şi apoi oi mai vedea ce-oi face! Hai, mergi cu mine? Da’, mai întâi, aruncă dracului toate astea în şanţ că ne împuşcă pe amândoi! Opreşte doar tutunul… De nu mă crezi, uite la nici cinci sute de metri mai încolo un vânător de-al dumitale zace împuşcat în cap, cu arma lângă el. Cred că nici nu s-a răcit, săracul…
- Nenorociţii dracului… Nu pot să merg… Eu trebuie să ajung la Bucureşti. Poate am noroc să mă agăţ de vreun tren. Ori m-oi băga în vreo coloană de-a noastră…
- Treaba dumitale… Şedeai, barem, până se mai linişteau lucrurile. Nu îţi mai faci pomană cu o ţigară?
Sergentul îi împinse pachetul cu tutun desfăcut şi pe cel cu foiţă, îşi mai făcu o ţigară, o aprinse şi pe-a caporalului. Mai scoase un pachet din traistă, i-l aruncă în poală şi se ridică.
- Mă duc să-mi încerc norocul. Şi aşa nu mă aşteaptă nimeni… Drum bun, caporale şi cel de sus fie cu noi!
- Domn’ sergent, e păcat de dumneata… Ai făcut atâta război… Ascultă ce ţi-am spus… Mai ai şi hainele astea ofiţereşti pe dumneata… Aruncă, dracu, alea că nu-ţi mai folosesc la nimic… Cine ştie ce vremuri or mai veni…
Nu-i mai răspunse, porni nehotărât înainte cu inima îndoită. Hainele le câştigase la cărţi de la un sublocotenent de roşiori. Se opri lângă trupul soldatului ce zăcea în şanţ împuşcat în cap, nu era vânător. Arma era înfiptă cu ţeava în pământ, în loc de cruce. Îl dibui prin buzunare, nu găsi niciun act. Se aşeză în genunchi, îşi scoase decoraţiile, le privi lung şi le împături în batistă. Aşeză peste ele un pistol micuţ de damă, primit de la un neamţ pentru o mămăligă din mălai de orz de la cai şi o conservă. Alături aşeză grenadele, cartuşele şi le îngropă câţiva paşi mai încolo lângă un lăstar de salcâm. Opri baioneta, iar carabina, cu inima strânsă, o ascunse sub nişte bălării uscate. Avea seria încrustată pe creier, o purtase asupra lui de la începutul războiului. Se îmbrăcă cu vestonul şi îşi puse pe cap boneta mortului, iar cu ale sale îi acoperi faţa. Mai aruncă o privire peste câmp, se închină şi porni către sat.
Chiar la intrare, pe partea cealaltă, la umbra unui pom, odihneau câţiva ruşi. Nu avu niciun fel de tresărire, se obişnuise cu ei după atâţia ani numai în linia întâi. Din observator, prin lunetă, le vedea până şi nasturii de la cămaşă. Încercă să nu-i ia în seamă şi să treacă neobservat. Dar îl zăriră şi îi făcură semn cu mâna să se îndrepte către ei. Şedeau lângă o grămadă de uniforme germane şi alte echipamente, precum şi câteva carabine şi pistoale. Îi atrase atenţia un morman cu pachete de tutun şi ţigări. Salută, iar unul dintre ei îl cercetă sumar şi începu să-l întrebe ceva. Se prefăcu că nu înţelege, deşi, după patru ani de front, o rupea binişor pe ruseşte. Văzând că nu se pot înţelege, rusul renunţă; îl înjură, întorcându-se către tovarăşii săi, luă din grămadă un pachet desfăcut şi îi întinse o ţigară. Refuză politicos, arătând că are propriul tutun în sacul de mască. Rusul îi ceru să le arate şi când văzu pachetele îi făcu semn să le arunce în grămadă. Îi smulse baioneta din teacă, o cercetă cu buricul degetului şi constatând cât e de boantă începu să râdă. Îl întrebă câţi ostaşi ai Armatei Roşii a ucis cu ea, dar el iarăşi se prefăcu că nu înţelege. O apucă de lamă şi o aruncă încercând să o înfigă în pământ, însă nu reuşi. Îl mai înjură încă o dată de mamă şi îi făcu semn că poate să plece. Salută, iar când ajunse în dreptul baionetei o ridică, o şterse de pământ, o puse la loc şi porni mai departe.
Ajunse în dreptul curţii lui moş Ariton. Ar fi vrut să intre, dar se gândi că ar putea să le facă rău. Cine ştie ce ordine or fi dat ruşii pentru populaţia civilă. Norocul lui că moşul tocmai venea cu două găleţi de apă de la fântână. Îl recunoscu, îi strânse mâna şi îl luă în braţe bucuros. Îl invită în curte însă sergentul îl opri.
- Uncheşule, Dumnezeu mi te-a scos în cale. Lasă-mă un pic, că mi-e sete de mor…
Apucă găleata de fund, o ridică la nivelul capului şi începu să soarbă ca rătăcitul în deşert care tocmai a întâlnit oaza. Moşul îl ajută să ţină găleata, apoi îi turnă până umplu bidonul.
- Cum o mai duceţi, tuşa e sănătoasă? Năzdrăvanul ăla mic e la fel de slobod?
- Încă ne ţinem tari, nepoate! Cu nenorocirea asta, care e abia la început, nu ştiu cum ‘om scoate-o la capăt. Da’ haide, hai să intrăm…
- Taică, n-am vreme sunt pornit la drum lung. Spune-le la toţi că-i îmbrăţişez! Uite, pentru timpurile astea grele, ia colea…
Băgă mâna în traistă şi scoase un pumn de mărci şi ruble, pe care i le puse în palme.
- Am o mare rugăminte la dumneata…
- Mulţumesc, mulţumesc băiete…Aoleo, mare nevoie aveam… Dacă nu intri, stai aşa… Stai să-ţi aduc ceva de-ale gurii că ai cale lungă. Da’ mai bine te hodineai aci oleacă…
Deschise poarta cu coatele, lăsă găleţile şi intră pe fugă în casă de unde se întoarse cu un pacheţel înfăşurat într-o cârpă.
- Uite, ia taică să-ţi mai alinţi foamea…
- Bogdaproste! Să vă dea ăl de sus sănătate!
Îi povesti grăbit despre locul unde îngropase arma, muniţia împreună cu decoraţiile şi îl rugă pe moş să le recupereze, iar apoi să le păstreze până o reveni el să le ia. Se îmbrăţişară, se mai răcori pe gât şi pe faţă cu apă din căldare şi porni mai departe. Moşul îl urmări până la cotitură, cu lacrimi în ochi, închinându-se şi rugându-se pentru el ca pentru propriul fecior de la care nu mai primise veşti de mai bine de un an.
În sat parcă era pustiu, nu zăreai picior de localnic. Umblau tot felul de zvonuri despre comportamentul ruşilor. Simţind că îl pridideşte foamea, aşa din mers scoase bucata de pâine, rupse o ciosvârtă de brânză şi muşcă din ele lacom. De-o fi să-l împuşte barem să moară sătul! Grăbi, însă, îmbucatul şi micşoră paşii fiindcă în faţă zări un alt grup de ruşi. Moţăiau lângă un morman de echipamente şi crezu că scapă neobservat, dar unul se trezi şi strigă după el. Se întoarse, iar faza se repetă, parcă trasă la indigo, ca şi în cazul celeilalte întâlniri. Numai că de astă dată, aflând că nu are de fumat, soldatul îi umplu traista cu pachete. Plecă, gândind în sinea sa: “oameni ca noi şi ei!”.
Curând, însă, îşi schimbă părerea fiindcă întâlni un alt grup de muscali. La fel, îl luară la întrebări, îl percheziţionară sumar şi când găsiră ţigările i le confiscară din nou. Necaz pe el că nu apucase să aprindă măcar una. Casele începură să se rărească, printre ele lanuri de porumb. Pe cealăltă parte a drumului un zdrahon de rus, cam de vreo doi metri, cu o găleată în mână, mergea cântând şi împleticindu-se târa de căpăstru un cal alb. Când ajunse în dreptul lui, acesta începu să se agite şi îi strigă să vină la el. Se prefăcu că nu-l observă, dar acesta scoase arma de la umăr şi îl somă să se oprească. Nu-i era frică, aşa beat nu l-ar fi nimerit, dar se gândi că or să audă şi ceilalţi.
Ridică mâinile şi traversă şoseaua. Când îl privi de aproape, nebărbierit şi uitătura cruntă de sălbatic, gândi că aşa trebuie să fi arătat cazacii zaporojeni ai lui Taras Bulba. Făcu semn să stea jos pe marginea şanţului, unde se aşeză şi el. Îi întinse găleata, cam pe jumătate cu vin, dar văzând că ezită bău el mai întâi. Nu avu ce face, gustă şi puse căldarea între ei. Rusul încerca să povestească ceva, dar era atât de ameţit că nu mai articula vorbele. Ieşea un fel de bolboroseală răstită. Se mai oprea şi îl îndemna, iarăşi, să bea. El se prefăcea că soarbe, dar lăsa vinul să i se scurgă pe barbă în sân. După o vreme, îi făcu semn că nu mai poate şi încercă să se ridice. Ţi-ai găsit, nu-i dădu voie, de câteva ori chiar îl ameninţă cu arma. Ochii rusului căzură pe cizmele sale ofiţereşti aproape noi. Cu mare greutate se descălţă de ale sale şi îi ceru să facă acelaşi lucru. Când tocmai încerca să-i explice că nu se potrivesc la picioare se apropie un locotenent de-al lor. Acesta încercă să intervină, dar cazacul îl luă la înjurături şi îndreptă puşca spre el. Ofiţerul dădu din mână a lehamite, zâmbi şi plecă mai departe.
Se aşezară, din nou, pe marginea şanţului şi mai băură câte un rând din căldare. După ce mai încercă de câteva ori să se încalţe, rezimat cu capul de armă rusul se lăsă într-o rână şi aţipi aproape instantaneu. În depărtare se auzi un huruit, semn că se apropia o coloană motorizată. Nu mai era timp de pierdut, se ridică, apucă de ţeava puştii şi încercă să o smulgă uşor însă nu reuşi. Locotenentul se întorsese şi era la vreo treizeci de metri, cu pistolul nu l-ar fi nimerit. Smulse frâul calului, şi fără a se mai gândi la ceva se aruncă în şa, se făcu una cu el şi porni în goană către lanul de porumb.
Înapoia sa armele pârâie, câteva gloanţe muşcând prin albul brânzei firimituri de sânge ce se scurg din coama calului urmă în Marea Urmă a camarazilor risipiţi şi uitaţi pe pământ străin între Odesa şi Caucaz. Argonaut rătăcitor pe vechiul drum al mătăsii se întoarce, croind din sine drumul pâinii pe care nesfârşite coloane de morţi mărşeluiesc spre casă ca o veşnică pomenire. În pieptul plin cu decoraţii, ca o inimă, tresaltă “Bărbăţie şi Credinţă” şi el aleargă, aleargă Erou Necunoscut călare pe însuşi Ares să sature cu sine neostoita foame de glorie a lumii.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!