agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3134 .



Diminețile lui Erzilius
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Noru ]

2005-12-13  |     | 



Făcu din nou mișcarea aceea înceată, nepământească, desprinsă parcă dintr-o peliculă absurdă. Își ridică alene spinarea buboasă din bulboana cea verde, apoi rupse vălul de mâzgă ce-i aburea vederea.
Chipul i se limpezea greu, în lumina amară, mahmură, nelămurită a zorilor, pe măsură ce maxilarul încleștat, fruntea teșită și bărbia ascuțită, făcută piron, se adunau într-un singur plisc de oțel.
Un cap ciudat de șopârlă, cu privire cenușie și fixă, ăsta era chipul lui hotărât, ridicat în dimineața sângerie. Ridicat ca un topor greu, ca o secure ghintuită, în răsăritul hâd, prevestit de răcnetul amplificat prelung de pădurea de oțel ce se întindea hăt în jur.
Strigăt de luptă, urlet neînduplecat.
Căci Zeii fuseseră forțați să negocieze cu creatura din mlaștină, cu mormanul acela acoperit de mușchi și turbă, în care era înfipt un cap bizar, răsurnat spre cer ca un deget acuzator: da, astăzi Zeii vor trebui să dea socoteală. Azi!

“Azi! Azi…” – se trezi cu vorba tăioasă, rătăcită din vis, răsunându-i încă în urechi. “Azi” se anunța o zi proastă, cu ghinion. O știa deja după știrile catastrofice de la radio, după devălmășia veselei îngrămădită ostentativ pe rafturile murdare din bucătărie, după cafeaua amară, cu gust de plumb, pe care o bău cu înghițituri grele, după papucii în care se împiedică atunci când dădu să intre la baie.
Ajunse la birou în ultima clipă, ud leoarcă după marșul forțat pe care fusese nevoit să-l facă, doar pentru că autobuzul nu binevoise să oprească în stație sau pentru că edilii desființaseră pe șest stația ori, cine știe, renunțaseră definitiv la transportul în comun.
Aflat încă în transă, revăzu șirul de cefe roșietice ale colegilor, blegiți la birourile lor precum corijenții în băncile din spatele clasei și pricepu că aici se ascunde încă un semn rău prevestitor.
Micii căței ai marilor terminatori porniră să se agite încă de la “prima oră”, răspândind vestea ședinței neanunțate, care putea să se lase cu orice, de la scandal la demiteri sau, Doamne ferește, cu noi concedieri.
În sala de consiliu, Erzilius&Co îndurară știutele minute de tăcere glacială, până la apariția precipitată a domnișoarei Fisku, noua stea în ascensiune a firmei – a cărei promovare fulminantă devenise subiectul favorit de bârfă printre conțopiștii, secretarele și trepădușii de la etajele inferioare.

Ritualul constipat al ședinței fu inaugurat cu un salut rece... “Arbeit macht frei!”
După privirile fulgerătoare pe care le arunca în timp ce-și așeza laptopul, mobilul și alte jucărele în capul mesei, se vedea clar că domnișoarei în ținută office, mulată pe corp exact cât să atragă atenția Cui Trebuie, îi plăcea la culme joaca de-a capitalismul.
Erzilius zâmbi obosit, văzând cum vechea reprezentație – o piesă proastă și nici măcar originală, era pusă din nou în scenă, cu același “succes”. Sigură pe efectele sale, domnișoara Fisku răsfoia febril prin dosare, proiecta diagrame pe pereți, urmărind liniile frânte ale graficelor cu un laser ce tremura subtil, atât cât amploaiații cu fețe plouate să înțeleagă că bilanțurile respective o enervează, că nu e bine deloc, domnilor, că așa nu mai merge, cât o să-mi mai pun obrazul pentru voi, că trebuie să luăm măsuri, să fim responsabili…
“Material prost” – gândi Erzilius, urmărindu-i șoldurile cu tendințe de îngrășare. “Îi dau maximum două, trei luni să se arunce cu fundul pe Cine Trebuie, altfel pierde la sigur partida – în fond, apar mereu și mereu noi modele de fofo pe piață, e o regulă dură a competiției, de care, dacă nu e total idioată, va trebui să țină seama.”

Se vedea treaba că scaunele câtorva șefi de servicii începeau serios să se clatine, pe măsură ce domnișoara Fisku perora păsărește. În felul ei, “miss” F. era o performeră: fata știa că suprema impostură, cea sfidător-triumfătoare, este cea poleită cu sclipici și aruncată cu ostentație în ochii lumii.
Erzilius continua să se distreze notând în agendă cuvinte alese din discursul nevroticei creaturi – “trend, background, advertizer, workshop”… Încerca să le găsească termeni echivalenți, dar pe invers: Bagdadu’ și jihadu’, ayatolahu’ și molahu’, uragana Katrina și cicloana Wilma – băi, ce bine sună cicloana “Uilma” – uite, despre astea două chiar ar putea să scrie o poezie.
Dădu să aștearnă pe foaie prima strofă, cînd unul dintre bunii săi colegi, turnătorul cunoscut de întregul colectiv drept “Acolitul Doi”, racolat pe bază de voluntariat, îl trase panicat de mânecă:
- Ce faci, mă, ai înnebunit?! Lasă mâzgălelile și pregătește-te să-ți aperi poziția, nu vezi că șobolanii ăia de la Desfacere și mișcare au încasat-o deja, li se pregătește debarcarea, ia uite ce grafice le trântește gagica!
Acolitul avea dreptate – pe perete, undeva în stânga, proiectate într-o lumină difuză, se vedeau niște linii frânte precum crestele zimțate ale Munților Alpi, care apoi coborau abrupt într-un fel de vale a plângerii, prelungită până la data fatidicei ședințe.
Erzilius îi răspunse Acolitului cu un semn discret, iar acesta își plecă spre el profilul de hienă, grăbit să asculte astfel de destăinuiri ce puteau fi lesne traficate ca informații utile:
- Uite ce e, poți să mă lămurești cu o chestie? Dacă tot ne îndreptăm ca bezmeticii spre centura de fotoni care o să înghită cu totul planeta prin 2012, ce-ți mai pasă de ședința asta, hait? Te îngrijorează niște grafice, încălzirea globală sau gripa aviară? Tot aia-i, maestre, când ni se rezervă așa o ieșire grandioasă din scenă, nimic nu mai contează! Nu te mai agita atâta și admiră-i discursul ăsteia, văd că de când cu trendu’ și advărtaizingu’ ai intrat în semierecție!
- Du-te-n măta de rahat cu ochi – scrâșni printre dinți Acolitul hienă – las’ că te prind eu la cotitură și te lucrez la meserie, când nici nu visezi. De când te aștept…

Însă Erzilius puse repede stăpânire pe puntea de comandă, se decuplă automat de pe mesajul Acolitului și redirecționă vibrația negativă spre emițător, care primi în plin unda de șoc; profitând de clipa de descumpănire a adversarului, își potrivi cu un clic ultima cataramă a armurii mentale, aruncând grăbit o privire asupra armelor din rastelul încastrat în bordul metalic. Acum era esențial să se concentreze și, știindu-se în avantaj, să lovească fulgerător.

Șobolanul cu cap de hienă avu un scurt moment de derută la schimbarea atât de rapidă a peisajului, dar mai ales a luminii de neon, devenită brusc un fel de mâzgă verzuie, filtrată prin mii de trunchiuri de arbori ancorați prin odgoanele lianelor într-o mlaștină pestilențială.
Într-adevăr, momentul fu foarte scurt. În secunda următoare, șobolanul-hienă fu decapitat, iar tigva lui, atârnată de scalp, ajunse din două mișcări la brâul unei abominabile făpturi cocoșate, ce părea că-și duce traiul dintotdeauna în smârcurile din jur. Cu hârca bălăngănindu-i la cingătoare, oribila creatură se târî spre sălașul improvizat între rădăcinile aeriene ale unui arbore secular, ce închipuiau un fel de templu gotic, de altar al jertfelor.
Cu pliscul de oțel lucind mat în lumina verde, făptura Erzilia porni să-și despice prada, pentru a-i suge lichidele vitale, dar aruncă repede hoitul, găsindu-l prea uscat pentru gusturile ei. Mai liniștită acum, se cuibări într-o firidă a încrengăturii lemnoase, făurind planuri de acțiune în penumbra plăcută. Două șiruri de degete metalice se iviră delicat din masa păroasă, despăturind cu mișcări chibzuite o hartă slinoasă, un plan de operațiuni pe care-l atingea încet în răstimpuri, cu gândul aiurea.
Așadar, Cel Care Trebuie nu se arătase, mulțumindu-se să-i trimită doar un sol, un mercenar, un inconștient căruia i-a luat imediat piuitul. Ce urzeală măruntă! Dacă Zeul cel încruntat și efemer dorise un mesaj, apăi și-l primise acum cu vârf și îndesat. Luă de pe jos craniul descărnat al turnătorului, cu câteva fâșii de piele și smocuri de păr încă atârnânde, îl puse pe polița cu trofee din altar, zicând apoi apăsat, ca pentru sine:
- EU sunt cea dispusă să aștept, Z(m)eule!

Marele Arbitru al Universului încremeni acțiunea în acea clipă, care dură o mică eternitate, fără ca nimeni să-și dea seama. Oscilă între ideea de a da banda înapoi, pentru a revedea succesiunea halucinantă a evenimentelor, sau să meargă mai departe, la un calup de “advertising”, vorba d-rei Fisku, ce continua să peroreze absurd undeva pe Pământ, la etajul șase al unui building de beton și sticlă, unde litania de rit capitalist era în toi.
Marele Arbitru se hotărî pentru advertising și apăsă tasta “play”: pe ecran începu să defileze șirul știut (și prezis) de atentate, răpiri, violuri, pandemii, boli incurabile și lecuiri miraculoase, aterizări ale primelor OZN-uri în deșert și urcarea pe tron a fiului lui Buddha. Singura știre nedifuzată îi fu adusă la cunoștință pe firul scurt: inventatorul motorului auto bazat pe folosirea apei în loc de benzină, care devenise de-a dreptul enervant cu descoperirile lui, suferise un subit atac de cord.
Plictist de atâta violență, Marele Arhitect îl mută înapoi pe Erzilius în fotoliul său de la etajul șase, scăldat în lumina crudă a neoanelor, înviorat de ideea că măcar acolo s-ar putea petrece ceva interesant…
Repriza a doua se arăta promițătoare la capitolul suspans.

Erzilius îl urmărea pe colegul din cealaltă parte a mesei, care devenea din ce în ce mai cenușiu la față. În rest, peisajul părea neschimbat: Cel Care Trebuie nu se deranjase să coboare în arenă. O lăsa astfel pe substituta lui să-l fixeze crâncen pe omul cu chip cenușiu, în timp ce arunca vorbele cu o cadență ucigătoare:
- Prin inconștiența dumitale, ne vedem lipsiți, la ora actuală, de colaborarea cu cel mai important furnizor al nostru, client vechi și fidel, care ne-a fost alături încă de la înființarea corporației. Pierderea acestui contract esențial înseamnă…
“Înseamnă moartea individului cel cenușiu de vizavi, aflat în pragul unei crize de inimă” – preluă Erzilius ideea. Alarmat, hotărî s-o oprească cu orice preț, renunțând la instinctul de autoconservare pe care i-l dicta poziția sa fragilă în cadrul întrunirii:
- Ce faci, măi Xena, nu vezi că-l omori pe omul ăsta? Vrei să facă un atac de cord aici, pe scaun, în mijlocul ședinței? – întrebă el și asupra sălii de consiliu se lăsă o liniște grea, punctată doar de pașii precipitați ai omului cenușiu, care se îndrepta spre ieșire încovoiat și cu mâna făcută cârlig la gât, încercând disperat să-și desfacă nodul de la cravată.
Liniște, așadar. Femeia-substitut se răsuci pe tocuri, lovită pe neașteptate chiar atunci când se pregătea să plaseze efectul final: anunțarea reducerilor de personal, lista concediaților – dreptul de viață și de moarte, lovitura de grație, privilegiul râvnit al Ordinului Eficienților asupra existențelor mărunte.
“Tocmai acum să-mi tai tu efectele, ticălosule! Tocmai acum, când Cel Care Trebuie s-a aplecat excitat asupra monitorului prin care urmărise desfășurarea ședinței-măcel. Tocmai acum, când trebuia să dau lovitura supremă în numele lui, să-i aduc lui Moloh capetele copiilor săi, ale foștilor favoriți - pe tavă, tocmai acum te-ai găsit tu să te bagi?! Te-am desființat, pe legea mea, te-am desființat cu totul!”

Fără vreun motiv aparent, ședința fu brusc suspendată.
Erzilius decise într-o fracțiune de secundă tactica atacului rapid, ca și în cazul solului lăsat de capul lui în junglă, în voia sorții. De capul lui, vine vorba, căci fusese deposedat de țeastă într-o clipă…
O reperă imediat pe d-ra Fisku pe coridor și-i tăie la timp retragerea, apropiindu-se de ea calm, neînduplecat, cu câmpul mental ambalat la maximum, pentru a-i bloca orice reacție. Nu făcuse greșeala să o urască, măcar și pentru o clipă, știa că emoțiile de orice fel scad concentrarea, iar eroarea i-ar fi fost fatală. Mișcarea îi ieși perfect. Se antrenase îndelung pentru secunda în care avea să treacă pe lângă ea ca din greșeală, atingând-o ușor cu umărul, cu un gest firesc, aproape amical, total lipsit de ranchiună.
Pregăti atent secvența următoare, în care se va apleca după setul de fotografii sepia și alb-negru, care căzură pe neșteptate din mapa domnișoarei. Cu un gest cavaleresc, le va culege de pe jos și i le va da, iar ea va face ochii mari, își va întinde machiajul ca o pospăială pe obraji și va șopti cutremurată:
- Nu sunt ale mele! Nu vreau să le văd! Nu-mi trebuie, nu mi le arăta!
Iar el va zâmbi îngăduitor și-i va înmâna pozele pe rând, cu un aer solemn, rostind rar:
- Liniștește-te, nu are rost să te agiți. Uite, aici ești tu, la anul viitor pe vremea asta, vezi? Pari fericită și nu ești îmbrăcată în negru, pari fericită, zic, pentru că maică-ta a murit – știi, diabetul acela mai vechi, cu complicații - dar tu nu vei merge la înmormântare și nu vei purta nici doliu. Nu vei sufla nici unui coleg de serviciu o vorbă despre moartea mamei, pentru că Ordinul Eficienților nu acceptă momente de slăbiciune, nu acceptă suferința, vrea numai oameni care gândesc pozitiv, angajați model, cu alură de câștigători. Nu ți-ai putut permite să te arăți vulnerabilă, nici atunci ca și acum, altfel, știi bine, ar sări cu toții ca rechinii pe tine, te-ar sfâșia în bucăți! Știi bine câți îți poartă sâmbetele atunci când ești în grațiile șefului. Vei fi obligată să uiți până și ideea că ai avut un deces în familie. Și, la urma urmei, pe cine interesează asta?!
Domnișoara Fisku începu să răsufle greu, implorând-l încă o dată:
- Gata, destul, am văzut destul!
- Domnișoară, încă n-am pomenit pe cineva atât de lipsit de curiozitate în ceea ce privește descifrarea propriului viitor. Hai să-ți mai arăt o fotografie: asta-i luată peste doi ani. Te-ai îngrășat cu vreo zece kile – se vede – și nu-i de mirare, mâncai cu disperare, mai ales dulciuri, dăduseși în bulimie… Sincer, erai de înțeles: s-a întâmplat lucrul acela de care te temeai cel mai mult, a apărut alta mai tânără, mai oportunistă, mai nerușinată, cu țâțe mai obraznice sub rochia țipătoare - cea care ți-a luat locul în dreapta “Tatălui”, în Consiliul de Administrație. Ai plâns atunci, ai plâns amarnic când ai ajuns acasă, ai țipat și ți-ai înfipt unghiile în pereți, dar știai că meciul este pierdut. În fond, Cel Care Trebuie nu este decât un bărbat, un mascul care, trecut de pragul critic al celor 50 de ani, adoră din ce în ce mai mult schimbarea.
Ai găsit totuși tăria să te arăți joivială în public, așa apari pe toate pozele astea, o să trec peste ele, tu zâmbești acum ca să le faci la toți în ciudă. Și celor care nu-și pot refuza plăcerea de a o juca în picioare pe cea căzută la baza piramidei, și celor care te bârfesc în dosul birourilor, și celor care clocesc planuri de răzbunare pentru câte zile fripte le-ai făcut la vremea ta sau doar așa, de amorul artei…
Aici, Erzilius deveni iarăși înțelegător, invitând-o pe domnișoara F. să ia loc pe un fotoliu, doar așa, până se va relua ședința. Îi arătă fotografia unui coș de gunoi, instantaneu ce nu-și avea parcă locul firesc în mormanul de poze căzute din plic.
- Aici ai început să bei – dacă te uiți bine, obervi în coșul ăsta de gunoi trei sticluțe din alea mici, cum au prin hoteluri. Așa ai început: discret. Asta e după încă un sezon, după trei ani, când vei părăsi firma, obosită de hărțuieli și vei trece la sticle mai mari. La început noaptea, apoi la lumina zilei și apoi, chiar în loc de micul dejun. După câteva încercări nereușite de reangajare (ce vrei, acum sunt preferate cadrele tinere, fără pretenții și cât mai imbecile, specimenul ideal la care se renunță ușor și fără remușcări), vei face o cursă necugetată cu mașina cea argintie, singura amintire lăsată de Cel Care Trebuie… de cel care trebuie să se arate odată și-odată la față. Astea-s pozele din portofoliul poliției: chestiile clasice, cu ploaia și șoseaua, cu copacul scos din rădăcină, uite și cordonul de jandarmi, salvarea, echipajul de la descarcerare… Cum adică unde e mașina? Acolo, pe câmp, în planul doi, doar nu vrei s-o vezi de aproape, nici n-am aici toată arhiva! Stai pe pace, n-ai murit, dacă asta vrei să știi, te-au dus la spital. Uite, aici ești tu în căruciorul cu rotile. Ai o figură bizară, știi la ce te gândeai în clipa aceea? “Dacă mi-ar fi rămas măcar un trup, m-aș fi făcut prostituată”…
Dacă ți-e rău, nu-ți spun mai multe, povestea e banală măi fată, oricum toți ajungem ACOLO, nu-i așa? Ei, ce zici? Ai spus ceva? Înțeleg că nu se mai reia ședința, nu? E-n regulă, le transmit eu băieților.

Dădu să se ridice, dar se împletici în ceva moale, căzut la picioarele lor. Priviră amândoi în jos și văzură, în spațiul dintre fotolii, o păpușă dezarticulată, răsturantă pe podea, într-o postură grotescă. Domnișoara Fisku se privea pe ea însăși, detașată, lipsită de sentimente. Eliberată.

Erzilia ieși de sub încâlceala de rădăcini, alertată de auzul ei fin. Văzu păpușa răsturnată pe spate cum zăcea pe covorul de frunze putrede, afundată pe jumătate în stratul de gunoi vegetal. În jur mișunau deja șopârlele carnivore cu coamă de leu și câteva specii de tentaculate, așa că Erzilia decise să nu se atingă de carcasa aceea umană, care începuse să se destrame cu repeziciune.
Minunându-se cât de ușor se depreciază carnea omenească, se retrase cu gesturi lente în bârlogul ei protector, întunecos și cald.
Păstră pentru polița cu trofee doar setul de fotografii din trecutul-viitor sau viitorul-trecut, pe care le strecură lângă hârca trădătorului într-un plic pe care scrise tremurat, cu pliscul de oțel ivit din blana groasă: “Vanitate”.
Așteptă apoi liniștită amurgul, pentru a-l răpune în zori pe Zeul Nopții.

Se făcuseră două ceasuri din noapte și stăpânul jocului nu primise încă deznodământul, dar nici nu încerca să i-l ceară lui Erzilius ca pe o taină destăinuită în avans. Încă de la numirea sa în funcția de Mare Arbitru, încercase să se arate lumii ca un democrat. Destinul era destin, nu te puteai juca cu el, dar intervalele de oscilație în jurul Axei, precum și gradele de libertate, puteau fi lărgite, în limite rezonabile. Așa și cu Erzilius: i se dăduseră destule dimineți, Timp din belșug, dăruit cu trup în două lumi aparte, dar îngemănate, asemeni lui și creaturii cu plisc și trup de gorilă, ghemuită în sălașul din inima junglei.
Erzilius avea timp. Simțea, știa asta, pentru că, fără voia lui, tocmai fusese avansat la rangul Îndelung Așteptătorilor, cei care poate că vor ajune Zei, într-o bună zi.
Nu se grăbi, așadar.

Așteptă răsăritul pentru a intra în biroul Cui Trebuie. O făcu cu un aer firesc, știind că cel pe care-l caută se află înăuntru. Nici n-avea cum să plece, era paralizat și nu se putea mișca singur. Doar domnișoara F. știa asta și venea în taină, la sfârșitul orelor de program, îl lua în brațe, îl răsturna pe umeri și-l căra cum putea, ca pe un sac de cartofi – ferit de ochii lumii – până în parcare, la mașină.
Din motive obscure, d-ra F. nu venise la rendez-vous în seara trecută, așa că Cel Care Trebuie…, cel care trebuia să dispară nu tresări atunci când auzi deschizându-se ușa cea grea, de nuc sculptat, ornată cu grifoni auriți.
La drept vorbind, nu mai era în stare nici măcar să tresară, în așa hal își anesteziase simțurile după ce băuse toată noaptea, golind sistematic barul ascuns sub birou și butonând, rând pe rând, monitoarele camerelor de supraveghere, care-i înfățișau, într-o aură catodică ireală, șiruri nesfârșite de birouri goale și holuri pustii, albăstriu-cenușii.
Erzilus păși în încăpere aproape umil, renunțând la orice pretenție de învingător. Evita cu obstinație pasul imperial, plin de sine, pe măsură ce se apropia de biroul masiv. Acolo îl descoperi, prăbușit în jalnicul său tron, pe cel care-și zicea “Zeu” și pe care alții îl credeau chiar așa, zeu: un trup șubred, slăbit de alcool și ros de boală, un cadavru viu, care-i făcu semn stins cu mâna:
- Ia loc.

Erzilius se așeză solemn, gândind că nu se simte deloc confortabil în postura asta de mesager al morții. După o pauză în care cei doi se studiară fără patimă, cu un soi de curiozitate chiar, Erzilius se aplecă înainte și zise rar:
- Eu știu că tu știi că eu știu.
Ființa din spatele mobilei impunătoare simți că trebuie să ia, pentru ultima oară, o postură demnă. Își îndreptă spinarea și răspunse la fel de important, articulând rar:
- Tu știi că eu știu că tu știi.
Apoi căzu la loc, cu ochii întredeschiși.
Erzilius puse mâna pe vulturul din bronz masiv, cu aripile larg deschise, care trona somptuos pe un secreter cu intarsii. Era unealta ideală pentru a zdrobi țeasta cuiva… Auzi vag îndemnul Celui Care Trebuia să dispară:
- Știu ce vrei să faci. Nu mai pierde timpul, fă-o acum!
Erzilius puse la loc vulturul și rosti cu milă:
- Nu știi nimic. Habar n-ai ce vreau să fac.
Și, cu o mișcare amplă, trase perdelele grele de la fereastră, lăsând lumina tăioasă a dimineții să inunde câmpul de luptă. Zeul nocturn pricepu că pierduse totul, încercă să mai zică ceva, dar capul îi căzu în piept și amuți pentru totdeauna.
Erzilius se apropie cu respect de mortul cel ilustru, punându-i o mână pe umăr. Știa că, în chiar aceeași secundă, Ordinul Eficienților convoca un conclav de urgență, prin care alt Zeu urma să fie desemnat în locul celui detronat.
Erzilius mai zăbovi un moment, apoi se întoarse la secreterul cu ape și intarsii, ornat cu zorzoane grele de bronz și oase de elefant, luă statueta cu vulturul și părăsi fără regret salonul.

O clipă, o clipă numai, opri în parcare, atât cât să taie cu lama laser a privirii sale funcționărimea adunată în fața sediului corporației, secerându-i de la mijloc pe toți, în frunte cu contabilul cel slugarnic, uitat în preajma tuturor șefilor, încă din vremea Epocii de Aur. Oricum, soarta le era pecetluită, pentru că noul Zeu urma să-i suprime pe toți, in corpore, fără discriminări sau remușcare.

Își întoarse pliscul de oțel înfipt în trupul mătăhălos, acoperit cu mușchi și turbă, părăsind cu pas greoi locul masacrului. Erzilius se îndrepta, în sfârșit, spre casă, acolo unde va așeza vulturul de bronz pe raftul cu trofee, sub inscripția care-l aștepta de atâta amar de vreme: “Povara Gloriei”.
Pe drumul spre sălaș, mai făcu un popas în fața statuii Marelui Idealist Luptător pentru Binele Omenirii, operă de artă realizată la comandă și cam din topor de un artist amator, apoi abandonată undeva la marginea orașului. Studie atent chipul ascetului de piatră, care își petrecuse aproape toată viața întemnițat pentru ideile sale, apoi nu se putu abține să nu-l întrebe:
- Îți place peisajul din jur, venerabile? Îți place lumea asta, pentru care te-ai dat atâta de ceasul morții? Ești fericit acum?!
Cum nu primi vreun răspuns, dădu s-o ia înainte, dar se întoarse, ca fulgerat, la statuia ce-l aștepta spășită în același loc. Strângându-și la piept kit-ul de supraviețuire, îi aruncă grăbit un ultim cuvânt:
- Dobitocule!




8 decembrie 2005

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!