poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4869 .



Un loc numit Kindberg
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Julio_Cortazar ]

2008-03-09  |     |  Înscris în bibliotecă de mihai stamati



Numit Kindberg, tradus ingenuu munte al copiilor ori muntele cumsecade, muntele amabil, într-un fel sau altul locul în care ajungi noaptea pe o ploaie care-ți biciuiește cu furie fața pregătită să uite ceea ce afară continuă să lovească și să zgârie, vechiul hotel, în fine, unde să te poți schimba, să te știi la adăpost; și supa în uriașa supieră de argint, vinul alb, să tai pâinea și să-i dai prima bucățică Linei care o primește în palmă ca pe un omagiu, și e un omagiu, suflând pe deasupra, Dumnezeu știe de ce, dar e atât de frumos să vezi bretonul Linei ridicându-se puțin, tremurând de parcă mâna, ripostând suflării, și pâinea ar ridica o cortină a unui minuscul teatru, ca și cum din clipa asta Marcelo ar putea vedea ieșind pe scenă gândurile Linei, imaginile și amintirile Linei sorbindu-și savuroasa supă, suflând, mereu surâzând.
Și totuși, fruntea dreaptă și copilăroasă nu se tulbură, la început e numai vocea conturând frânturi de persoană, alcătuind o primă apropiere de Lina: chiliana, de exemplu, fredonând o melodie de Archie Shepp, unghiile puțin roase, curate însă față de hainele murdare de autostop și de dormit la ferme ori popasuri pentru tineri. Tineri, râde Lina sorbindu-și supa ca o ursoaică, nu-ți poți imagina, firește: fosile, închipuie-ți, cadavre bântuind ca-n filmul ăla de groază al lui Romero.
Marcelo ar vrea s-o întrebe care Romero, pomenește pentru prima oară de Romero, mai bine s-o lase însă să vorbească, îl amuză să asiste la atâta fericire: o mâncare caldă așa cum, mai înainte fusese încântarea ei în camera cu șemineul așteptând, trosnind, văpaia burgheză protejând portmoneul de călător fără probleme, ploaia răpăind acolo afară, împotrivindu-se văpăii ca-n după-amiaza asta fața albă ca varul a Linei la marginea șoselei la ieșirea din pădure în crepuscul, ce mai loc pentru autostop și totuși, încă puțină supă, ursoaice, mănâncă să nu faci vreo anghina, și părul încă ud, dar șemineul trosnind, așteptând acolo în camera patului mare, stil Habsburg, și oglinzile până la pământ, și măsuțele și policandrele și perdelele, și de ce stăteau acolo în ploaie, spune-mi, te rog, mama ta ți-ar fi tras o papară.
Cadavre, repetă Lina, mai bine să mergi singură și dacă plouă, crede-mă însă, pardesiul chiar e impermeabil, doar părul puțin ud și picioarele, asta e, o aspirină și gata. Și între coșul de pâine golit și cel plin iarăși, căzut pradă ursoaicei, ce unt gustos, și tu cu ce te ocupi, de ce călătorești cu mașina asta teribilă, dar tu de ce, ah și tu ești argentinian? Și dublă acceptare a hazardului care le aranjează bine pe toate, Marcelo amintindu-și că dacă nu s-ar fi oprit să bea ceva, cu 8 kilometri mai înainte, ursoaica ar fi fost acum într-o altă mașină sau tot acolo, la marginea pădurii, sunt comerciant de materiale prefabricate, o meserie care te obligă să călătorești mult, de astă dată însă bat drumurile între două obligații. Ursoaica atentă și gravă aproape, ce sunt astea prefabricate, firește însă, subiectul e plictisitor, dar ce să-i faci, nu-i poate spune că e îmblânzitor de fiare, regizor de film sau Paul McCartney: sarea. Modul acesta brusc de a fi insectă sau pasăre, deși ursoaică cu bretonul în vânt, același refren al lui Archie Shepp, și discurile, dar cum, ce bine. Realizând, gândește ironic Marcelo, că normal ar fi ca el să n-aibă discurile lui Archie Shepp, dar e o prostie pentru că în realitate bineînțeles că le are și uneori le ascultă cu Marlene la Bruxelles, doar că nu le poate trăi ca Lina care brusc fredonează un fragment între două mușcături, zâmbetul ei de free-jazz, îmbucătură de gulaș și ursoaică udă de autostop, n-am avut niciodată atâta noroc, ai fost bun. Bun, și prin urmare, intonează Marcelo, bandoneon ca revanșă, mingea iese însă din teren, e altă generație, e o ursoaică Shepp, nu tango, dragule.
Mai rămâne desigur viermișorul, aproape un vârtej dulce-acrișor, sosirea la Kindberg, parkingul hotelului în enormul hangar vetust, bătrâna luminându-le drumul cu o lanternă de epocă, Marcelo valiză și mape, Lina rucsac și șlempăială, invitația la cină acceptată înainte de Kindberg, așa mai sporovăim puțin, noaptea și răpăiala ploii, e periculos să mergem mai departe, mai bine ne oprim la Kindberg, te invit la cină, o da, mulțumesc, așa ți se usucă și hainele, cel mai bine e să rămânem aici până mâine, plouă, plouă, adăpostul e al nostru, ai dreptate, spune Lina, și atunci parkingul, răsunătoarele galerii gotice în drum spre recepție, ce cald e în hotelul ăsta, ce noroc, o picătură de apă, ultima prelingându-i-se de pe breton, rucsacul atârnând, ursoaică girl-scout cu tip cumsecade, cer îndată camerele să te poți usca înainte de cină. Și viermișorul, un vârtej acolo înăuntru, Lina privindu-l toată un breton, camerele, ce prostie, cere una singură. Și el neprivind-o, doar viermișorul dulce-acrișor gâdilându-l, atunci o joacă, atunci un deliciu, atunci ursoaică supă, șemineu, atunci una în plus și ce noroc bătrâne, că-i tare drăguță. Privind-o apoi scoțând din rucsac cealaltă pereche de blue-jeans și puloverul negru, întorcându-i spatele, sporovăind, ce șemineu, miroase frumos, aroma focului, căutându-i aspirine în fundul valizei, printre vitamine și deodorante și after-shave și până unde ai de gând să ajungi, nu știu, am o scrisoare pentru niște hippies din Copenhaga, câteva desene pe care mi le-a dat Cecilia în Santiago, mi-a spus că sunt niște țipi grozavi, paravanul și Lina atârnându-și hainele ude, răsturnând rucsacul pe masa francisco jose aurită, arabescuri James Baldwyn, nasturi, kleenex, ochelari negri, cutii de carton, Pablo Neruda, hârtie igienică, harta Germaniei, mi-e foame, Marcelo, îmi place numele tău, sună bine și mi-e foame, atunci să mergem să mâncăm, ai timp destul pentru duș, o să-ți aranjezi pe urmă rucsacul, Lina ridicând brusc capul, privindu-l: Eu nu aranjez niciodată nimic, pentru ce, rucsacul e ca mine și ca drumul ăsta și ca politica, totul amestecat și ce contează. Cuțitașul, gândi Marcelo, vârtejul zgândărindu-l (dă-i aspirina o dată cu cafeaua, efectul e mai rapid) pe ea o enervau însă distanțele astea verbale, ești atât de tânără și cum de poți călători așa singură, în timpul supei începuse să râdă: tineri, fosile, închipuie-ți, cadavre bântuind ca-n filmul ăla al lui Romero. Și gulașul și treptat, treptat căldura și ursoaica din nou mulțumită, și vinul, vârtejul din stomac cedând unui fel de bucurie, unui fel de pace, să spună prostii, să continue să-i explice viziunea ei asupra unui lucru care odată poate, a fost și propria lui viziune, cu toate că nu-și mai aducea bine aminte, să-l privească dincolo de teatrul bretonului ei, și brusc serioasă, preocupată, și deodată Shepp, comentând ce bine e așa, să te simți uscată și înăuntru vâlvătaia și odată la Avignon cinci ore așteptând la un autostop pe un vânt ce smulgea copacii din rădăcini, am văzut o pasăre izbindu-se de un copac, căzând ca o batistă, închipuie-ți, piperul, te rog.
Și atunci așa vrei să mergi până-n Danemarca, dar ți-a mai rămas puțină mâncare, ce s-a întâmplat? Bineînțeles că merg, nu mănânci salata, dă-mi-o mie atunci, mi-e încă foame, un fel de a îndoi frunzele cu furculița și de a le mesteca apoi încet, fredonându-i Shepp, buzele umede plescăind, gura frumos conturată, terminându-se exact unde trebuia, desenele acelea din Renaștere, Florența toamna, cu Marlene, gurile astea atât de iubite de pederaști geniali, senzuale, subtile etc., ți se învârte capul de Rieslingul ăsta '64, ascultând-o între înghițituri și fredonat, nu știu cum am terminat filosofia la Santiago, mi-ar plăcea să citesc o mulțime de cărți, e vremea să încep să citesc. Previzibil, și biata ursoaică atât de încântată de lăptucă și de planul ei de a-l digera pe Spinoza în șase luni, amestecat cu Allen Ginsberg și încă o dată Shepp: câte lucruri în comun până la cafea (să nu uit să-i dau aspirina, dacă începe să-mi strănute e o problemă, mucoasă cu părul ud, fața toată breton, ploaia, gesticulând la marginea drumului), paralel însă, între Shepp și sfârșitul gulașului totul învârtindu-se treptat, schimbând, din nou, aceleași fraze, și Spinoza sau Copenhaga, cu mici deosebiri pe alocuri, Lina acolo în fața lui tăind pâinea, bând vinul privindu-l încântată, aproape și departe totodată, dar nu era o explicație ci altceva, un fel de demonstrație, Lina demonstrându-i ceva în care n-o regăsea, dar atunci ce, spune-mi puțin. Și două felii, de ce nu mănânci Marcelo, e foarte gustos, n-ai mâncat nimic, nu fi prost, un domn ca tine, pentru că tu ești un domn, nu-i așa, și fumând, comand, comand, comand fără să mai auzi nimic, ascultă, încă puțin vin, nu vrei, cu brânza asta trebuie să-i schimbi puțin gustul, ha,. mănâncă un pic: mai vreau pâine, de necrezut câtă pâine pot mânca, mi-au prezis întotdeauna obezitate, da, așa cum auzi. deja am ceva burtică, chiar dacă nu se vede, dar îți jur, Shepp.
Inutil să aștepți să spună ceva inteligent și de ce să aștepți (pentru că ești un domn, nu-i așa?), ursoaică între prăjituri, privind încântată cu ochii măriți calculând, căruciorul pe rotile plin de tarte, compoturi, bezele, burtică, da, i-au prezis obezitate, șic, asta cu frișcă mai multă, și de ce nu-ți place Copenhaga, Marcelo. Dar Marcelo nu spusese că nu-i place Copenhaga, doar e puțin absurd să călătorești așa prin ploaie, și săptămâni și rucsac ca să descoperi probabil că hippies au pornit-o deja spre California, dar nu-ți dai seama că nu contează, ți-am spus că nu-i cunosc, le duc niște desene pe care mi le-au dat Cecilia și Marcos la Santiago și un disc mic cu Mothers of Intention, aici n-or avea vreun pic-up să ți-l pun?, probabil e prea târziu și Kindberg, dă-ți seama, dacă ar fi fost măcar viori țigănești dar matroanele astea, simpla idee, și Lina râzând cu multă frișcă, și burtica sub puloverul negru, râzând amândoi, gândindu-se la matroanele urlând în Kindberg, fața hotelierului și căldura asta care până nu demult înlocuia vârtejul din stomac, întrebându-se dacă nu se complică, dacă până la urmă, spada legendară în pat, în orice caz perna făcută sul, de-o parte și de alta bariera morală, spada modernă, Shepp, asta e, începi să strănuți, ia aspirină, ne aduc deja cafeaua, o să cer coniac pentru că activează salicilicul, știu sigur, în fond, el nu spusese că nu-i place Copenhaga, ursoaica părea să înțeleagă mai multe din tonul vocii decât din cuvinte, asemenea lui la doisprezece ani când se îndrăgostise de acea învățătoare, ce importanță aveau cuvintele în fața acelui cântec, acel ceva născându-se din voce, asemeni unei dorințe de căldură, dorinței de-a fi protejat și mângâiat pe păr și ceva mai târziu psihanaliza: neliniștea, aș, nostalgia uterului primordial, totul, în fond și la urma urmei plutind în aer, citiți Biblia, cincizeci de mii de pesos și scapi de amețeală și acum mucoasa asta care-l sfâșia pe dinăuntru, Shepp, dar firește tontuțo dacă o iei fără apă, cum să nu ți se oprească în gât. Și ea turnându-și cafeaua, ridicând brusc niște ochi cuminți, privindu-l altfel, un moment, firește, că dacă își bate joc de el o să i-o plătească dublu, însă nu, ai dreptate, Marcelo, îmi place când faci pe doctorul și pe tatăl cu mine, nu te supăra, mereu spun ce nu trebuie, nu te supăra, dar nu mă supăr fetițo, ba da, te-ai supărat puțin pentru că ți-am spus doctor și tată, nu trebuie s-o iei ca atare, ești însă atât de bun când îmi vorbești de aspirină și uite că ți-ai adus aminte s-o cauți și s-o iei, eu uitasem deja, Shepp, și câtă nevoie aveam de ea. și ești puțin comic așa cum mă privești ca un doctor, nu te supăra Marcelo, ce gustos e coniacul ăsta cu cafea, ce bun e pentru somn, tu știi că. Și firește, pe șosea de la șapte dimineața, trei mașini și un camion, destul de bine în ansamblu, cu excepția furtunii de la sfârșit, atunci însă Marcelo și Kindberg și coniacul Shepp. Și să lași mâna moale, cu palma în sus, pe fața de masă plină cu firimituri de pâine, când el a mângâiat-o ușor spre a-i spune că nu, nu se supărase pentru că acum știa că într-adevăr grija lui măruntă o emoționase, tableta pe care el a scos-o din buzunar cu instrucțiuni detaliate, multă apă să nu rămână în gât, cafea și coniac, dintr-o dată prieteni, și focul cred c-a început să încălzească mai mult camera, ca de obicei la Kindberg camerista a aranjat așternuturile, un fel de ceremonie străveche, de bun venit călătorului obosit, și ursoaicele prostuțe ce voiau să se ude până la Copenhaga și apoi, dar ce contează apoi Marcelo, ți-am mai spus că nu vreau să mă leg, nu vreau, nu vreau, Copenhaga e ca un bărbat pe care-l întâlnești și-l lași (ah), o zi care trece, nu cred în viitor, în familia mea se vorbește numai despre viitor, mă omoară cu viitorul și pe Marcelo la fel, unchiul Roberto transformat în tiran drăgăstos ca să-l îngrijească pe Marcelito orfan de tată și atât de micuț încă, bietul de el, trebuie să ne gândim la ziua de mâine, băiete, și pensia ridicolă a unchiului Roberto, ceea ce ne trebuie e un guvern puternic, tineretul de azi nu se gândește decât la distracții, la naiba, pe vremea mea în schimb, și ursoaica lăsân-du-i mâna pe fața de masă, și de ce această întoarcere idioată, această revenire la un Buenos Aires a) anilor '30 sau '40, mai bine Copenhaga, dragă, mai bine Copenhaga și hippies și ploaia de la marginea drumului, el nu făcuse niciodată autostop, practic niciodată, o dată sau de două ori înainte de a intra la Universitate, după aceea a trăit de azi pe mâine, banii îi ajungeau pentru eroilor, și totuși ar fi putut atunci când băieții se hotărâseră să cumpere împreună un velier care ajungea în trei luni la Rotterdam, încărcare și escale, în total șase sute de pesos, ajutând puțin echipajului, amuzându-se, firește că mergem, cafeneaua Rubi din Once, sigur că mergem, trebuie să strângem cele șase sute de parale, nu era ușor, salariul ți se duce pe țigări și brusc o slujbă bună, dintr-o bună zi nu s-au mai întâlnit, deja nu se mai vorbea despre velier, trebuie să ne gândim la ziua de mâine, băiete, Shepp. Ah, încă o dată, trebuie să te odihnești, Lina. Da, doctore, mai stai însă un moment, uite că mi-a mai rămas pe fund înghițitura asta de coniac călduț, gustă-l, da, vezi cât e de călduț. Și s-a oprit pentru că Lina cu felul ei de a-i ghici vocea; ceea ce spunea într-adevăr vocea lui erau prostii și aspirina și trebuie să te odihnești sau de ce să pleci la Copenhaga acum de pildă, când cu mânuța asta albă și caldă în mâna lui, totul se putea numi Copenhaga, totul s-ar fi putut numi velier, da, șase sute de pesos, da, poezie. Și Lina privindu-l, coborând apoi repede privirea de parcă toate astea s-ar afla acolo pe masă, printre firimituri, mizeria timpului și el vorbindu-i de toate astea în loc să-i repete, vino, trebuie să te odihnești, fără să numească pluralul mai logic, vino, să mergem să dormim, și Lina care se răsfață, amintindu-și de niște cai (sau erau vaci, abia asculta sfârșitul frazei), niște cai traversând câmpul de parcă i-ar fi speriat brusc cineva: doi cai albi și unul roib, nu știi ce înseamnă să galopezi seara, împotriva vântului, să te întorci târziu, obosită și firește reproșurile, băiețoaico, chiar acum, așteaptă să iau înghițitura asta, și imediat, privindu-l cu tot bretonul ei în vânt, de parcă ar călări, suflându-și nasul din pricina coniacului atât de tare, trebuie să fii de-a dreptul idiot să-ți faci atâtea probleme când ea călărise marele armăsar negru, și ea încântată, două camere ce prostie, cere una singură asumându-și firește întregul sens al acestei economii, obișnuită probabil, știind, așteptând asta la sfârșitul fiecărei etape, dar dacă până la urmă vor fi surprize, spada la mijlocul patului, dacă în final, brusc, pe canapeaua din colț, firește că el atunci, un cavaler, nu-ți uita fularul, n-am văzut niciodată o scară așa de largă, a fost un palat, cu siguranță, au existat conți ce dădeau petreceri cu candelabre și lucruri de-astea, și ușile, uită-te la ușa asta, dar e chiar a noastră, pictată cu păstori și cerbi, nu-mi vine să cred. Și focul, roșii salamandre gonind, și patul enorm, desfăcut, lenjeria imaculată și perdelele sufocând ferestrele, ah ce frumos, cât de bine e, Marcelo, cum o să dormim, așteaptă numai să-ți arăt discul, are o copertă superbă, o să-ți placă, îl am aici, la fund, cu scrisorile și hărțile, doar nu l-am pierdut, Shepp. Mi-l arăți mâine, o să răcești de-a dreptul, mai bine sting lampa, așa vedem și focul, o da Marcelo, ce jăratic, toate pisicile la un loc, ce scântei, privește, e bine pe întuneric, e păcat să dormi, și el lăsându-și sacoul pe spătarul unui fotoliu, apropiindu-se de ursoaica ghemuită lângă șemineu, scoțându-și pantofii lângă ea, aplecându-se spre a se așeza în fața focului, privind focul și umbrele reflectându-i-se în păr, ajutând-o să-și dea jos bluza, căutându-i închizătoarea de la sutien, gura Iui deja pe umărul gol, mâinile alergând printre văpăi, mucoasă mică, ursoaică tontuță, la un moment dat goi deja în fața focului, sărutându-se în picioare, și patul rece, și alb, și deodată neantul, o vâlvătaie străbătând trupul, gura Linei în părul lui, pe pieptul lui, mâinile pe spate, trupurile prăbușindu-se, cunoscându-se, un geamăt abia, o respirație întretăiată și dorința de a o întreba, trebuia s-o întrebe asta, înainte de foc și de somn trebuia să i-o spună, Lina, n-o faci drept mulțumire, nu-i așa, și mâinile rătăcindu-i pe spate, urcându-i pe față, pe gât, biciuindu-l, strângându-l furioase, inofensive, extrem de dulci și de furioase, mânios îngenuncheate, un hohot de plâns aproape, un geamăt de protest și o negație, o furie teribilă în voce, cum poți, cum poți, Marcelo, bine atunci, iartă-mă, iartă-mă dragostea mea, gurile întâlnindu-se, tremurătoare, etape ale cunoașterii, tăceri în care totul e atingere și dulce alunecare prin păr, rafală de pleoape, refuz și dorință, sticlă de apă minerală care se bea pe nerăsuflate, aceeași sete de la o gură la alta, sfârșindu-se în degetele ce pipăie noptiera, aprinzând veioza, înveselind atmosfera spre a o putea privi pe Lina din spate, pe ursoaică dintr-o parte, pe mucoasă pe burtă, pielea străvezie a Linei în timp ce-i cere o țigară, Lina trântindu-se pe perne, ești osos și foarte păros, Shepp, așteaptă să te acopăr puțin, dacă găsesc cuvertura, uite-o aici la picioare, mi se pare că s-a pârlit pe margine, Shepp.
Apoi focul potolit acolo în șemineu, focul din ei, domolindu-se, rumenindu-se, apa deja băută, țigările, cursurile universitare erau oribile, mă plictiseau îngrozitor, învățam cel mai bine în cafenele, citind înainte de a merge la cinematograf, sporovăind cu Cecilia și cu Pirucho, și el ascultând-o, și Rubi, semănând atât de bine cu Rubi de acum douăzeci de ani, și Arlt și Rilke și Eliot și Borges, numai că Lina, ea singură în velierul ei de autostop, în siajurile ei de Renault ori de Volkswagen, ursoaica între frunze uscate și bretonul în ploaie, de ce încă o dată și velierul și Rubi, ea care nu-i cunoștea, care nici nu se născuse pe vremea aceea, chiliana mucoasă, vagaboandă prin Copenhaga, de ce de la început, de la supă și vin alb la atâtea lucruri trecute și de mult pierdute, și velierul de șase sute de pesos și Lina privindu-l pe jumătate adormită, prăvălindu-se pe perne cu un suspin de animal satisfăcut, căutându-i fața cu mâinile, tu-mi placi ososule; tu ai citit deja toate cărțile, Shepp, vreau să spun că mă simt bine cu tine, cu mâinile astea ale tale, mari și puternice, tu respiri, nu ești bătrân. Așa că ursoaica îl simțea viu, mai energic decât cei de vârsta lui, cadavrele din filmul lui Romero și ce s-o fi aflând acolo sub bretonul unde micul teatru aluneca acum umed în somn, cu ochii întredeschis!, privindu-l, luând-o încă o dată cu duioșie în brațe, simțind-o și lăsând-o iarăși, ascultându-i protestul alintat, mi-e somn Marcelo, nu așa, da, dragostea mea, și corpu-i ușor dar rigid, și mușchii încordați, atacul reluat, mai puternic, fără răgaz, Marlene la Bruxelles nu mai exista, femeile care-i semănau, chibzuite și sigure, cu toate cărțile citite, iar ea ursoaica cu felul ei de a-i accepta forța, de a-i răspunde apoi, și totuși vântul cel plin de ploaie și țipete, alunecând încă o dată în somn, dându-și seama că toate acestea erau velierul și Copenhaga, fața lui adâncită între sânii Linei era fața lui Rubi, primele nopți adolescentine cu Mabel sau cu Nelida în apartamentul închiriat al Iui Monito, rafalele furioase și aproape imediat de ce nu ieșim să dăm o raită prin centru, dă-mi bomboanele, dacă ar afla mama. Deci nici măcar așa, nici măcar în iubire nu dispare spectrul trecutului, vechiul portret pe care Lina îl reînvia mângâindu-l și Shepp și hai să dormim un pic, puțină apă te rog; de parcă ar fi fost ea, ea în fiecare lucru, iremediabilul absurd ireversibil și sfârșindu-se somnul, între ultime mângâieri șoptite și tot părul ursoaicei ștergându-i fața de parcă ceva din ea ar fi știut, de parcă ar fi dorit să-l șteargă trezindu-l, Marcelo trezindu-se la ora nouă și Lina pieptănându-se pe canapea, fredonând, îmbrăcată deja, pregătită pentru alt drum și altă ploaie. N-au vorbit mult, a fost un mic dejun scurt și era soare, departe de Kindberg s-au oprit să bea o altă cafea, Lina patru bucăți de zahăr și fața senină aproape, absentă, un fel de fericire abstractă, și atunci, știi, nu te supăra, spune-mi că n-ai să te superi, dar firește că nu, spune-mi orice ar fi, dacă ai nevoie de ceva, oprindu-se chiar atunci când cuvântul ar fi trebuit rostit, așteptând, asemeni bancnotelor din servieta lui, să devină cuvinte întrebuințate, pe punctul de a i-o spune când mâna Linei timidă în mâna lui, bretonul acoperindu-i ochii, și-n fine întrebându-l dacă poate să-l mai însoțească puțin chiar dacă nu mai aveau același drum, ce conta, să mai meargă o vreme cu el, pentru că se simțea atât de bine cu el, să mai stăm puțin împreună pe soarele ăsta, o să dormim într-o pădure, am să-ți arăt discul și desenele, doar până se înnoptează dacă vrei, și simțind că da, că voia, că nu exista nici un motiv pentru care să nu vrea, îndepărtându-i în tot acest timp mâna, spunându-i că nu, mai bine nu, știi, aici e o răscruce mare, o să oprești ușor o mașină, și ursoaica parcă lovită, supunându-i-se brusc, departe, ronțăindu-și bucățelele de zahăr cu privirea în pământ, văzându-l plătind și ridicându-se să-i aducă rucsacul, sărutând-o pe păr, întorcându-i spatele, pierzându-se într-un furios schimb de viteze, cincizeci, optzeci, o sută zece, drum liber pentru comercianții de materiale prefabricate, drum fără Copenhaga, plin doar cu veliere putrede în șanțuri, cu slujbe plătite din ce în ce mai bine, cu șoapta argentiniană a lui Rubi, cu umbra platanului solitar în viraj, cu trunchiul copacului care l-a primit la o sută șaizeci pe oră, cu fața ascunsă în volan, asemeni Linei care-și coborâse privirea pentru că așa își coboară privirea ursoaicele când mănâncă zahăr.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!