agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4323 .



Iarna
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Penina ]

2008-05-01  |     | 



Crina


Ninge liniștit. În zare vârfurile brazilor freamătă abia simțit... Ferestrele mari ale cancelariei privesc mirate dansul balerinelor albe prin văzduhul cenușiu. Miroase a cetină și a portocale.
Cineva a împodobit sala lungă și sinistră cu crengi de brad și vâsc și a înșirat de-a lungul pereților o instalație multicoloră... Încercare disperată de a umaniza o instituție în ajun de Crăciun!
Elevii se bat cu bulgări în curtea școlii, trăiesc până la epuizare bucuria ninsorii... Sunt amintiri legate de școală care mi s-au înfipt dureros ca niște spini în creieri, de aceea nu pot să gust spectacolul! Oricum sărbătorile trec mult prea repede, iar tinerețea zboară cu viteza fulgerului, depărtându-se de noi an de an!
Toată lumea este numai zâmbete! Oamenii au devenit suspicios de buni de Crăciun! De pildă, o colegă ce nu mă are la suflet, se apropie și mă servește cu o bomboană de ciocolată. Mă privește adânc în ochi de parcă ar vrea să-mi spună: "Vezi cât sunt de generoasă? Eu sunt o doamnă! Hai, recunoaște că îmi merit locul în lumea bună! Mă eviți și nu prea vorbești cu mine, iar eu îți dau o bomboană de ciocolată!"
Îmi vine să o mestec pe jumătate, apoi să-i trântesc ciocolata topită pe față! Mă abțin. Spectacolul fățărniciilor de Crăciun a debutat. Nu pot să le stric oamenilor bucuria și să strig: "opriți mascarada asta!"
Roxana, profa de religie ne-a pus colinde. A venit de un an în școală și nu a deranjat pe nimeni!
Dar mie îmi plac colindele lui Hrușcă! Poveștile despre copilul sărac care așteaptă un colăcel de sărbători, dar mama nu poate să-i facă! Degeaba au un pumn de făină și o linguriță de sare dacă s-a spart covata și mama nu are unde să frământe aluatul! Sărmanul copil își dorește un covrig de sărbători și nu-l poate avea! Atunci pleacă la colindat să-și astâmpere foamea!
Colindul răsună ca un clopoțel de argint scuturat de o adiere ușoară. Și melodia, și versurile mă fac să mă simt ca în Paradis: "Liru-i lin / Și iarăși lin / Bate vântu cătilin / Și-am zis verde de mălin!"
Mă iau ca o umbră după copilul sărac, plecat cu cizmele grele ale tatălui la colindat, purtând o traistă care îi atârnă prin zăpadă! Cântecul s-a terminat, iar eu văd lumina din ochii copilului când primește nuci, mere și covrigi pentru urat! Vor avea ce mânca de Crăciun!
Un cor bărbătesc cântă un colind despre nașterea lui Iisus în ieslea cea săracă. Aș prefera voci argintii de copii!
Crina, profesoara de geografie, începe să plângă! E atât de delicată și subțire ca lujerul unei flori de crin! Are ochi căprui, cu reflexe verzi, plini de viață și jucăuși. Părul lung, șaten și drept îi acoperă spatele. Mă așez lângă ea pe canapeaua din pluș. Stăm acum cu spatele la fereastră și nu mai vedem cum ninge, doar bucuria copiilor ne pătrunde-n auz. Crina se ridică și oprește casetofonul!
- Vă rog să mă iertați, dar nu suport colindele! Dacă nu aș avea fetițele, pentru mine Crăciunul nu ar fi sărbătoare!
Unii se stâmbă nemulțumiți, alții șușotesc într-un colț... După ce s-a sunat am rămas singure...
- Sunt nouă ani de-atunci, spune Crina. Sora mea era foarte bolnavă și am dus-o să se opereze la Cluj! Ninsese mult și era ajunul Crăciunului. În primăvară murise mama. M-am străduit ca totul să fie bine: casa era curată ca un pahar, făcusem friptură de curcan, sarmale și cozonac să-l fac pe tata să uite de moartea ei! Am cumpărat cel mai frumos brad din piață și l-am împodobit! Îmi dădeam toată silința, dar când vedeam că locul mamei este gol, lacrimile îmi inundau chipul. Stăteam în baie sau în bucătărie să nu mă vadă sora mea cea mică și tata cu ochii roșii. Făceam eforturi supraomenești să rezist, mă îndârjeam să supraviețuiesc. Eram studentă în anul II la Geografie. Murise mama. Zăcuse aproape un an și am îngrijit-o cu atâta iubire, încât am crezut că am puterea să o fac bine! M-am transferat de la cursurile de zi, la fără frecvență. Învățam în timp ce stăteam nopțile de veghe la căpătâiul ei! Cu cât vedeam că a mai trecut o săptămână și este încă în viață, cu atât începusem să o cred nemuritoare! Dar într-o seară de primăvară, când pomii erau înfloriți, mama a închis ochii pentru totdeauna! Când și-a dat ultima suflare i-am aprins lumânarea. Þineam geamurile deschise fiindcă era cald în casă și mama nu avea suficient aer! Când a murit mama o mulțime de petale de flori de măr au intrat în casă, apoi geamul s-a închis. Eu cred că era sufletul ei care nu se îndura să plece de pe pământ! Ah! O să mă crezi nebună, dar de-atunci urăsc primăverile și zăpezile înflorite!...
O ascult pe Crina și nu o întrerup. Evident că urăști chiar și lucrurile frumoase pe care le asociezi cu pierderea unei ființe dragi! Noapte de primăvară cu parfum de flori de prun, de măr, de piersic, de gutui și de cireș... Simt cum ninge... "Liru-i lin / Și iarăși lin / Bate vântu cătilin / Frunză verde de mălin" este colindul care îmi stăruie în minte. Doamne, cât sunt de bogată că nu mi-a murit încă nicio ființă atât de dragă și atăt de apropiată! Mi-e milă de Crina și aș vrea să o mângâi ca pe un copil; să-i șterg lacrimile și să-mi las mâinile să alunece din creștetul capului pe pletele ei de mătase! Dar ea este mult mai matură decât mine!
- Vezi? Dau din una în alta. Ne pregăteam de Crăciun, iar eu luasem locul mamei, continuă Crina șirul amintirilor. Ningea de parcă venise sfârșitul lumii. În fiecare seară mă rugam ca Dumnezeu să-i dea sănătate sorei mele. O știam acolo, departe, singură pe masa de operație și îmi bătea inima sfâșiată în piept, cu ultimile puteri! Aș fi dorit să schimbăm rolurile! Să fiu eu bolnavă printre străini, iar ei să-i fie bine! Zăpada părea să ne îngroape de vii. Îmi doream să nu mă mai trezesc dimineața, să nu mai fiu obligată să mă confrunt cu realitatea! Prea puțini oameni mor în somn! Cu siguranță că nu mori când vrei! Când cerșești odihna veșnică fiindcă te simți ruinat de bucurii și de speranțe, obții doar o amânare! De murit, mori când ți-e lumea mai dragă! Chiar în seara de Crăciun a sunat telefonul. Mi-au trecut fiori de gheață prin tot corpul! Parcă m-aș fi aruncat într-un lac de munte înghețat și șocul inițial dura o veșnicie! Mi-era frică să ridic receptorul. Dar telefonul suna neîntrerupt și strident, parcă mi-ar fi polizat oasele cutiei craniene ca să ajungă la creier.
- Alo! Sora dumneavoastră a murit pe masa de operație, m-au anunțat sec.
Copsesem cozonaci și mă fripsesem fierbând la sarmale să fie toată lumea mulțumită, dar degeaba! O furie oarbă, vecină cu nebunia îmi întuneca rațiunea. Aș fi spart toate geamurile! Ce nevoie avea casa noastră de ferestre când era blestemată să rămână pustie! I-aș fi dat foc să ardă și m-aș fi culcat în zăpadă să mor și să nu mai doară! Dar aveam atâtea lucruri de făcut! Trebuia să o aduc pe soră-mea acasă și să o îngrop lângă mama, să-i întăresc pe cei rămași și să fiu atentă să nu facă vreo prostie! I-am strâns în jurul meu. Nu știam cum să încep!
- Vă rog să nu plângeți! le-am spus. Dumnezeu ne încearcă din nou! S-a întâmplat o mare nenorocire! Sora mea a murit în timpul operației! Mâine mă voi duce cu o mașină să o aduc acasă!
Șuiera vântul a pustiu prin nucii bătrâni... N-au țipat, dar lacrimile calde curgeau în neștire din ochii tuturor. M-am dus singură să o aduc acasă. Drumurile erau acoperite de zăpadă și de gheață, casele și blocurile cenușii abia se zăreau de sub omăt.
De la morgă au suit sicriul în mașină fiindcă m-au văzut singură și le-a fost milă de mine! Nu mi-am permis să leșin pentru că nu aveam pe nimeni apropiat care să mă sprijine sau să mă ridice! Nu aveam voie să mă îmbolnăvesc sau să mor de durere pentru că erau atâtea de făcut acasă!
Șoferul a insistat să o las singură în remorca acoperită și să mă duc în cabină. Am ales să rămân cu ea tot drumul! Singură, cu ea printre străini o aduceam moartă acasă! Mașina dansa pe șosele, eu țineam coșciugul strâns să nu se răstoarne. Am adormit preț de câteva secunde cu capul pe sicriu... Mi-era somn. N-am visat nimic! Totul era ca un ecran negru în mintea mea. A derapat mașina și m-am trezit.
Draga de soră-mea nu a văzut decât străini în jurul ei în clipa morții și nu a avut cui să-i spună ce o doare sau ultima dorință! Îmi venea să urlu de durere! Mângâiam sicriul în neștire și vorbeam cu ea: "Știi când adunam toporași de pe coastă și alergam vesele la mama să-i dăm buchetele?"
Nici un răspuns! Mi s-a pus un nod în gât! Ea tocmai plecase la mama. Mă despărțea de soră-mea lemnul sicriului, dar aș fi dorit ca drumul să nu se mai sfârșească! O dată ajunse acasă, o mai vedeam trei zile pe masă, înconjurată de lumânări, apoi ne despărțeam pentru totdeauna!
Între noi se interpunea o groapă adâncă și rece.
Și n-ar fi fost mare lucru dacă ar fi rămas întreagă! Îți imaginezi că aș fi scormonit cu ghearele să o văd când mi-ar fi fost dor de ea, dar ce-ai pus în pământ, dispare fără urmă!
Mă uit la Crina cu alți ochi. Parcă iarna a transfigurat-o într-o zână cu puteri nebănuite!
Mi-o imaginez copilă, uitându-se pe fereastă cum ninge, aruncând sclipiri verzi pe derdelușul făcut de ea în curte. Părinții vin ușor să o mângâie și să-i spună:
- Ce vrei să-ți aducă Moșul de Crăciun?
Imaginile se amestecă în mintea mea. Crina a devenit o fată frumoasă, responsabilă și s-a oprit la poarta casei părintești cu trupul neînsuflețit al sorei sale. Plânge decent și își cenzurează durerea, apoi spune șoptit:
- De Crăciun Moșu mi-a adus un sicriu! Mi-a oferit un drum lung și greu prin zăpadă pentru ca surioara mea să fie îngropată în satul în care s-a născut! Și să știți că am fost cuminte! Nu am făcut nimic rău! De ce mi-o fi adus Moșu un sicriu?
M-am întors cu fața la fereastră și ningea acum în hohote! Era atâta viață în văzduh și răsunau văile de chiuituri! Iarna, viața se îmbracă în alb!
Ce păcat că pentru unii zăpada sugerează doliul! Undeva, cândva, o lebădă albă își frânge gâtul pe oglinda argintie a unui lac. Și atunci, vezi alb de parcă ar fi roșu! Sângele se imprimă cel mai bine pe alb! Îi simți gustul cald și sărat... iar viața se prelinge pe albul imaculat al zăpezii ca semnătura necruțătoare a timpului asupra vieții!!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!