agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3431 .



Fum(1)
proză [ ]
insomnii(monolog)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [elian ]

2008-07-19  |     | 



1.
Știam despre el doar că uneori mă mințea fără niciun motiv. Atât. Doar că uneori mă mințea fără niciun motiv.
Mă privea lung iar eu chiar nu înțelegeam nimic din omul ăsta, îmi venea să îi dau 2 palme, jap, jap, să îi dau 2 palme apoi să îl iau de mână și să plecăm amândoi departe, să îi arăt lumea și el să tacă.
Doar atât voiam, să tacă!
N-am înțeles niciodată prea bine oamenii, ăsta e adevărul(adevărul zilei de astăzi desigur,mâine voi avea un alt adevăr), nu i-am înțeles. Mulți spun că eheheee, școala vieții(Dumnezeule, ce expresie tâmpită, auzi la ei "școala vieții") te învață una și alta și de toate în general, te învață să cunoști oamenii și să le anticipezi fiecare mișcare. Da' de unde, nu m-a învățat nimic "școala" asta, oamenii au rămas pentru mine la fel de ciudați. Cu cât cunosc mai mulți oameni, cât mai divers colorați, cu atât ceața devine mai densă. Iubesc oamenii și iubesc ceața pe care ei o lasă în urmă când zboară prin fața ochilor mei atent fixați asupra lor.

Nici nu știu când și cum am ajuns iar în Orașul Părăsit. Îmi spusesem de o mie de ori că nu mă voi reîntoarce acolo, reușisem să scap cu bine, să îi supraviețuiesc, să rămân un om viu. Poate avea dreptate, poate chiar sunt deja prea obosită, poate întoarcerea asta în Oraș să fie Semnul.

Cine era omul acela și ce voia? Îmi tot vorbea despre mine cu o siguranță enervantă, nu accepta să fie contrazis, vorbea despre mine, spunea cuvinte, foarte multe cuvinte, toate vorbele acelea se rostogoleau ca merele dintr-un coș vechi de nuiele, se rostogoleau pe caldarâm și străluceau în lumina soarelui spart în bucăți, și eu începeam să râd în hohote înalte până la cer, și mă ridicam împreună cu ele deasupra Orașului, încercam să rămân acolo, să nu cad, să îmi păstrez echilibrul, să nu cad...

Fumam cu aceeași plăcere dintotdeauna, țigară după țigară, fumul îmi intra în ochi, mă enerva dar continuam să fumez. Îmi observam fiecare gest din afară, senzația stranie că eu sunt el de fapt și că mă privesc din afară și chiar nu îmi plăcea de mine, nu îmi plăcea să mă văd obosită, cu părul murdar și nervii încordați, cu pumnii strânși, cu răsuflarea oprită.
-Cu cine te lupți tu, Danule? Nu vezi că nu ai cu cine să te lupți?
Și săbiile cavalerilor străluceau, armurile grele străluceau și ele, coifurile erau lustruite, nu era ceață, nu ploua, câmpul de luptă se întindea nesfârșit dinaintea ochilor mei, atacul era iminent, victoria sigură, nu trebuia decât să dau semnalul de luptă și gata, aș fi câștigat încă și încă o dată.
-Cu cine te lupți tu, Danule? Nu vezi că nu ai cu cine să te lupți?
Încremeniseră cavalerii în așteptarea semnului meu, steagul de luptă se cerea înfipt în pământul acela străin, trebuia să fiu atentă, foarte atentă...
Unde naiba dispăruseră cu toții, nu aveau unde să se ascundă, era doar câmp întins cât vedeam cu ochii, nu aveau unde să se ascundă, cavalerii erau pregătiți de luptă, atacul era iminent...


E prima luptă pe care o pierd mi-am spus închizând ochii și luând-o la fugă pe străzile Orașului Părăsit.
Trebuia să se întâmple și asta. Poate avea dreptate...am obosit. Și de ce mi-a spus "Danule"? De unde știa? Cine era omul ăsta cu lumini atât de schimbătoare, cu măști perfecte și cuvinte când prea multe când prea puține, omul ăsta care vorbește despre mine cu o siguranță pe care doar eu îmi permit să o am mereu?...Aproape mereu...

2.
Blândețea otrăvită în care te închizi ca într-o cameră cu perdele aurii și candelabre enorme, o cameră cu fotolii îmbrăcate în catifeluri grele, cu măsuțe ovale de cafea și rochii împărătești pe care nu le porți decât noaptea în lumina discretă a veiozei cu abajur verde.
Blândețea otrăvită moștenită de la SânziAna și de la toți cei din neamul ei ciudat și înfricoșător.
O, cum ai sfâșia-o în bucăți mici, mici, mici, ai arunca-o peste lume într-o ploaie de sori colorați, ai vrea să scapi de ea, de liniștea asta politicoasă care te oprește de la strigăt.
Nu e politicos să ridici vocea, nu e politicos să mănânci cu gura deschisă, să intri în restaurant înaintea bărbatului, să întrerupi un om în mijlocul frazei, să vorbești prea mult, să taci prea mult, să nu răspunzi la întrebări, să nu fii atent la ce ți se spune. La naiba cu toate astea! Nu e politicos să respiri, să exiști, să trăiești, nu, nu, nu, peste tot doar interdicții, țara lui Nu-Împărat, îmi bag picioarele în ea și în toată povestea asta cu iz de migdale amare.
Gata cu blândețea otrăvită!
Gata cu Nu și cu "Da sau Nu"!

E timpul să aprinzi candelabrul în mijlocul zilei, să îți pui una dintre rochiile tale împărătești, să bei cafea din ceșcuțe pentru pitici, argintate, și să numeri anotimpurile. Ce dacă ai teniși albi în picioare, nu te vede nimeni. Auzi, nu te vede nimeni! poți să dansezi până seara târziu în lumina fastuoasă a lumânărilor din candelabrul cel uriaș, poți să țipi cât vrei, hai, strigă, hai, țipă! Spune-le că inocența nu e o chestie penibilă cu care te naști și pe care o porți doar așa din întâmplare printr-o lume a nu știu cui. Spune-le că trebuie să supraviețuiești cu inocența ta cu tot iar pentru asta e nevoie de pumni strânși, de luptă cu întunericul din afara și din înăuntrul tău, că nu poți accepta lumea și cu asta basta, nu poți să dormi în singura viață a ta, cea mai frumoasă viață din câte se pot întâmpla e a ta, doar a ta, nu o împarți cu nimeni, nu o dai cu împrumut și nu o primești pe gratis, e nevoie să lupți pentru ea. Ești om, nu o plantă oarecare, ai culori, ai 1000 de morți întâmplate și te ai pe tine în grijă. Lupți pentru tine, cu tine, în fiecare zi, în fiecare seară. Trebuie să te naști în fiecare dimineață și să arzi cu pasiune și fără de teamă.

Inutil.

Blândețea ta rămâne acolo, nu o poți alunga, nu o poți ucide nici măcar acum când te găsești în fața armatei tale de aprigi cavaleri îmbrăcați în armuri strălucitoare, cavalerii ăștia care îți poartă steagul de luptă de atâția ani fără să obosească niciodată, fără să dea un pas înapoi, gata să ucidă oricând pentru tine, cavalerii tăi strălucitori care te privesc în momentul acesta încremeniți de uimire, mustrător, aproape gata să te sfâșie văzându-te deodată indecisă, în echilibru precar, cu rochia cea împărătească prăfuită și roasă de molii, cu părul murdar, un om aproape nebun, un om aproape sfârșit.

..................................................


Ea luminase cu ochii ei odată tineri atâtea amurguri de ceară. Și câte victorii inutile. Inutile.

Fum și cenușă, doar fum și cenușă apoi o ploaie scurtă de vară a nimănui.

Blândețea otrăvită râzând cu toți dinții în soare.

Liniște.
Fum.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!