Vineri e zi scurtă, mulți se plimbă, eu lucrez până la 13.00. De obicei îmi fac ultimele târguieli, ajung acasă pe la 14.30, închid telefonul și faxul, mă bag în pat, iau ziarul Yedioth Aharonot, citesc câteva rânduri și adorm, până la 19.30 cel puțin, să recuperez orele de nesomn din cursul săptămânii. În vinerea aceea însă, a doua zi după convorbirea tăcută cu C., m-am culcat, dar nu am scos telefonul din priză, nu așteptam să mă cheme nimeni. Tocmai citeam pagina de sport, când a sunat telefonul, la capătul liniei, de dincolo de Marea Mediterană, vocea ei...
Priveam tavanul, demult nezugrăvit, număram punctele, receptorul la ureche, glasul ei de alergător la Olimpiadă, fraze sacadate, ritm de samba, vorbea o românească fără accent, brusc caldură, atâta caldură în vocea ei, parcă n-au trecut toți acești ani, unde ne-am pierdut sau oprit, sunt aici, lângă tine, privirea ta de 45 de grade...
Acum nu mai erau tăceri, ne inundam cu povești, amintiri, evenimente trăite, întrebări cu și fără răspuns sau sens, mărturisiri incomplete, Cișmigiul, primul sărut, parcă a fost în spatele liceului Lazăr, sau pe aleea scriitorilor - nu, a fost la tine pe terasă, într-o seară când priveam parcul împreună,- în ultimele luni erai ca o obsesie, nu mă puteam debarasa de ea, - am vorbit de mai multe ori despre tine, între prieteni, am povestit că ai fost primul meu sărut, am spus-o cu naturalețe, mulți te cunosc în zona asta, îi știi pe P., pe DE, pe... și iar despre noi, copii în București, apoi prin 72 în Rishon LeZion, ne-am întâlnit sau nu, după vederea trimisă de tine? - sigur, țin minte unde locuiai, părinții, - tatăl meu a murit de curând, mama în 84, bunica în 91...-nici tatăl meu nu mai trăiește, mama e în Israel cu sora mea, am fost de multe ori, am vrut să te caut, nu știu de ce n-am făcut-o, au trecut anii...
Am stat la povești o oră, despre Israel, plecarea ei în Germania, cotiturile din viața mea, cariera, dar, mai ales, despre intersecțiile noastre, de ce s-a întrerupt filmul de două ori, nu știam răspunsul, nici ea, nici eu. Apoi am hotărât să ne scriem e-mailuri, acum eram mai priceput, mă antrenam pe lista Rom-Jews, conversam cu fantome, ce frumos e internetul, parcă trăiești alături de oamenii-nume care vorbesc întrebați și neîntrebați. În acea vineri după amiază, din care îmi amintesc fiecare punct al tavanului, nu am mai adormit, ziarul de vineri a rămas necitit, C. era prezentă peste tot, în jurul meu, știam că trebuie să fac ceva, eram atât de tulburat, încât am fugit la bucătărie, mi-am făcut o cafea tare, și am adăugat o linguriță cu sare.
Seara am ajuns la prietena mea, M., ca în fiecare vineri - mare masă mare.
-Vlad, ești nedormit, ce s-a întâmplat, ți se rostogolesc ochii, parcă nu ești tu!
-N-o să mă crezi, am descoperit-o pe C., am vorbit o oră la telefon, parcă a stat timpul în loc, s-a oprit orologiul din piața mare...
-Într-adevăr, o surpriză, de luni de zile îmi vorbești de C., parcă ai intuit ceva, cum v-ați regăsit?
Între felurile de mâncare, din care abia ciuguleam, îi povestesc prietenei mele despre Daniel, despre DE, lista Rom-Jews, telepatie, Duesseldorf , ce am simțit și cât de amețit sunt de situația ireală în care pluteam.
-Cred că ar trebui să vă întâlniți, și cât mai curând.
-Nu avem cum, doar plecăm în curând la Paris, ea nu are în plan să poposească pe-aici, când va fi, va fi, nu contează. Doar dacă ai vrea să renunțăm la Paris, să ajungem în Germania, poate la Muenchen, ne întâlnim și cu alți prieteni, cu Wolfgang, poate cu P., cu DE, apoi facem o excursie în locuri încă nevizitate.
-Nu crezi că ar trebui să pleci singur? Aveți amintiri comune, un capitol neîncheiat, e al vostru.
-Hai să uităm de toată povestea, zburăm la Paris, așa am decis, așa rămâne, nici nu sunt convins că ar vrea să mă revadă. Și oricum, nu mai găsim locuri pe avioane. E o copilărie, m-am prostit la bătrânețe.
-Bine, până la desert ai timp să-ți schimbi ideea.
Desertul a fost grozav, placintă cu mere, amintea de ștrudelul din Austria, dar și de plăcinta pe care o făcea bunica mea.
Nu v-am povestit cât de mult îmi place plăcinta cu mere. M. a învățat să o facă special pentru mine. Multe lucruri s-au schimbat în gusturile mele culinare, am perioade când tânjesc după feluri italiene, alteori sunt un client fidel al restaurantelor de pește, sau mă cuprinde nostalgia mâncărurilor românești (nu și mămăliga, să nu o vad), ador bucătăria franceză, dar plăcinta cu mere și ștrudelul rămân la loc de cinste. Sunt în stare să temin 5 porții, fără să-mi dau seama. În seara aceea am mâncat, cred, vreo 7. Iar ideea, ideea mi-am schimbat-o de 10 ori.

***

E-mailurile și convorbirile telefonice nu sunt aceeași mâncare de pește. Am descoperit asta în timp. În scrisori nu se aude tonul vocii, iar la telefon nu poți analiza fiecare cuvânt. Banalități? Poate, dar deseori am fost înțeles greșit, pe celebrele noastre forumuri sunt colegi care folosesc semne explicative (emoticons), poate au dreptate. Eu nu le agreez, îmi amintesc de perioada în care studiam teatrul și aveam grijă ca fiecare replică interpretată pe scenă să nu fie " ilustrativă", de exemplu, când un personaj spune "mă doare capul", nu trebuie să se și apuce de cap. Oare problema ilustrării o avem și în pictură, sau sculptură? Nu știu, "Gânditorul" lui Rodin își sprijină capul cu mâna, dar nudul muschiulos, unghiul membrelor cu trupul, crează o tensiune, și fără tensiune nu există dramă, dinamică, acțiune. Acum îmi vin în minte diferențele între arta statică și cea dinamică, între arta presentativă și cea reprezentativă; ar fi deosebirea între o pictură, care e mereu aceeași, și un spectacol pe viu, diferit de la o reprezentație la alta.
Vorbeam de liste, de e-mailuri, poate tocmai absența feței, a expresiei, a vocii, misterul din jurul numelor, suscita curiozitatea. Într-un mesaj al său, DE mi-a atașat o poză, arăta aproape ca în copilărie. I-am trimis și eu o fotografie de-a mea, nu sunt fotogenic, pe cât de relaxat știu să fiu în viață, pe atât de încordat apar în poze, parcă aș fi înaintea unui examen. După conversația cu C., m-a întrebat: -Good vibrations? I-am răspuns evaziv, orice 'da' sau 'nu' ar fi fost o inexactitate. DE mi-a scris că ar dori să ne revedem, în Germania, sau la Paris, și eu voiam să-l reîntâlnesc, nu numai pe el, am mulți prieteni din trecutul apropiat și îndepărtat, peste tot în Europa și USA.
În perioada sărbătorilor e mare aglomerație pe aeroport, Israelul se golește, se pare că suntem foarte plimbăreți. Pesah-ul se apropia, bine că rezervasem locuri pentru Paris din timp, de mult nu vizitasem orașul-lumină, de-abia așteptam să hoinăresc pe marile bulevarde. Apoi mi-am amintit de P., amic de veche dată, locuiește la Karlsruhe, nu departe de Paris. A, da, Wolfgang e din Starnberg, nu departe de Muenchen, deci aproape de Paris... La Muenchen a locuit Bibi Heinrich, vechi implantolog, a murit nu de mult, dar am și alți prieteni în Germania, Manona stă la Stuttgart, la o azvârlitură de băț, a învățat cu mine și Daniel, în aceeași clasă, dacă tot ajung la Paris, de ce să n-o văd și pe ea, doar vorbim des la telefon, ia să mă uit pe hartă, să-mi fac un itinerar, de la Stuttgart la Duesseldorf sunt doar câteva ore de mașină, pot să-l întâlnesc pe DE, ce aproape e Parisul de orice oraș german, nu degeaba s-a creat axa politică Franța - Germania, să le fie ușor să se întâlnească la o bere și să creeze o platformă comună, cum să sâcâie Israelul cu planurile europene de pace. Voiajul la Paris mi-a picat perfect, voiam de mult să vizitez și zona munților Harz (Harzgebirge), să ajung la Goslar, de acolo la Gottingen, Muenden, Kassel, poate și la Nuernberg, Wurzburg, Augsburg, Konigsschlosser - castelele lui Ludwig, nu departe de Muenchen, la doi pași de Paris.

(va urma)