agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3924 .



Palatul Chelfănelii
proză [ ]
fragment 1

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pascal_Bruckner ]

2008-10-13  |     |  Înscris în bibliotecă de carmen nicoara



Pascal Bruckner

Palatul chelfănelii
Cuprins
Cuvânt înainte 7
Președintele vrea să schimbe lumea 19
Mântuirea va fi și pentru câini și pisici 26
Chelfăneala bine temperată 29
Ispășirea prin cazne 37
Omul cu mănuși albe 44
Cei răi sunt pedepsiți 50
Diavolii în pantaloni scurți 55
Mamita nu mai răspunde 63
Președintele face o sforțare 71
Republica în pragul anarhiei 77
Lumea nu vrea să se schimbe 83
Acrobatul și paraziții 96
Adio popor de oameni nebuni,
de scorpii, de nerecunoscători 105
Prin chelfăneala spre fericire 115

Cuvânt înainte
în marea-i bunătate și, îndeosebi, cu marea-i clarviziune, Președintele unui stat situat „undeva între Elveția, Franța, Germania, Asia și Africa" ia o hotărâre cu uriașe urmări pentru viața concetățenilor săi: interzice părinților — și celor cu ei de o seamă: tutori, educatori, profesori — să-și mai bată copiii. Desigur, Genialul Cârmaci are o înfățișare destul de comică. Desigur, Bărba-tul-Lumină al Istoriei e cam vanitos și are ticuri ce-1 fac ridicol. Desigur, Farul Timpurilor a luat în trecut decizii ce au dus țara în pragul falimentului. Să ne străduim însă să fim drepți cu el, să încercăm să vedem pădurea și nu copacii și s-ar putea ca această povestire amuzantă să ne apară drept fabula Timpurilor Moderne. Căci dacă e adevărat că până acum Președintele a făcut numai prostii (dar cine nu greșește?), nu e mai pu-țin adevărat că actuala hotărâre îi va fi considerată bună de orice om al modernității, de oricine gândește împreună cu dumneavoastră și cu mine că, pentru a fi acceptabilă, o societate trebuie să fie așa cum și-o închipuia Omul Luminilor, edificată adică pe temeiuri raționale și, mai cu seamă, juste: nu este oare drept ca raporturile dintre locuitorii cetății să nu fie construite de forță? „Epoca represiunii", cum spune însuși Președintele în alocuțiunea televizată pe care toată suflarea e obligată să o urmărească, vremea când, fără nici un motiv, mamele și tații își cârpeau odraslele, le schingiuiau, le omorau chiar, avea așadar să apună pe vecie, iar omenirea urma să pășească, triumfătoare, într-o lume a armoniei, de el prestabilite.
Președintele este și un bun cunoscător al mersului lucrurilor și știe foarte bine că nu se poate sări așa, cât ai bate din palme (ori un fund de copil), din lumea tradițiilor barbare în cea a rațiunii și dreptății. Dacă nu e chiar permanentă, o revoluție se împlinește totuși în timp, formarea Omului Nou cere răbdare și, desigur, necesită măsuri care să facă tranziția mai puțin dureroasă, mai puțin costisitoare psihic; cu anumite amendamente, palmele sunt încă necesare o vreme. Cam acestea trebuie să fie gândurile — din nou perfect acceptabile — pe care se sprijină mă-sura prezidențială de înființare a unui Palat al chelfănelii. Care este ținta concretă vizată de acordarea dreptului de a distribui, contra cost, palme, scatoalce și șuturi scumpilor îngerași, micuțul și aparent naivul roman filosofic al lui Pascal Bruckner nu ne spune, însă putem foarte bine imagina că efectul scontat de sublimul gânditor (căruia, când cugetă, îi ies aburi din țeastă, de trebuie să deschizi fereastra ca să se mai ducă norul) este progresiva potolire a pornirilor primitive din adulți: aflându-se în fața nevinovaților copii ce-și oferă trupul grindinei de lovituri, dar ne-având nici un motiv personal care să le armeze brațul, oamenii vor sfârși prin a nu-1 mai ridica, prin a constata că forța ce până'acum îi împingea la înfăptuirea atâtor atrocități s-a frânt. „Chelfă-neala bine temperată", anunță titlul unui capitol. Putem vedea în Președinte încarnarea a două dintre ideile majore și strâns înrudite ale Timpurilor Moderne, idei în care unii văd forța, alții slăbiciunea acestora din urmă. Mai întâi ideea că nu există natură umană, că omul este de o ilimitată plasticitate. Pregnanta formulă, sartriană de acum o jumătate de secol conform căreia existența precede esența nu făcea decât să dea o dată mai mult corp unui gând mijit pe la sfârșitul veacului Luminilor: ești ceea ce faci din tine și poți face din tine orice. Apoi ideea că, deși nu are o esență anume din care să purceadă, omul are o menire și anume aceea de a face să coincidă ceea ce este cu ceea ce rațiunea spune că trebuie să fie. Dacă nu tot ceea ce este rațional este și real, cum au vrut unii să creadă, omul trebuie să trezească rațiunea ce dormitează în el și să amenajeze sub dictarea ei lumea ce-1 înconjoară. Nu s-a spus că somnul rațiunii naște monștri?
Numai somnul? Dar rațiunea trează, vigilentă, care se instalează implacabil până în ultimele unghere ale vieții? Prin multitudinea de întâmplări declanșate de hotărârea prezidențială, întâmplări tragi-comice de o savoare amară, pe care cititorul o va aprecia firește, Palatul chelfă-nelii sugerează că domnia rațiunii este o domnie a suferinței: departe de a fi preludiul unei cetăți armonioase din care tensiunile au dispărut pentru a lăsa loc unei fericiri pe care fiecare o gustă în tihnă, raționalizarea lumii omului are efecte perverse ce o fac mai inumană chiar decât cea pe care vrea să o înlocuiască. Până acum se spunea că bătaia e ruptă din rai, că o mamă de bătaie e o bătaie de mamă, căci, dacă — precum în familiile lui Matthieu și Baptiste, personaje ce-și împart cu Președintele locul central în roman — ea nu era complet exclusă, nu numai că se sfârșea întotdeauna printr-o „împăcare duioasă", dar, mai cu seamă, își avea izvorul în iubire, în fireas-ca dorință a părinților de a-și vedea copiii com-portându-se așa cum ei, adulții, cred că e bine și frumos să te porți dacă țintești la o viață autentică și fericită. Omenească. Bătaia erau o verigă din lanțul din ce în ce mai solid de acte de iubire prin care membrii unei familii încercau să aducă raiul pe pământ. Or, decretul prezidențial — decret pe care repet, omul Timpurilor Moderne nu poate să nu-1 considere legitim — separă violența de iubire sau, mai degrabă, înlocuiește violența iubirii, acea violență ce-și află începutul și sfârșitul în iubire, cu o violență pură, cu violența pentru violență. Ucenic într-ale raționalizării lumii omului, Președintele declanșează un proces care, ce-i drept, confirmă cea de a doua idee forță a Timpurilor Moderne, pe cea privitoare la ilimitata plasticitate a omului, dar se întoarce împotriva bunelor intenții ce-i stau la bază: are loc o mutație în „firea" omului, dar în locul preconizatei temperări a pornirilor sălbatice se ajunge, dimpotrivă, la o potențare a lor și la suscita-rea unora până atunci neștiute. Omul Nou în această lume nouă e fie victima, fie călăul, iar viața în raiul rațiunii se dovedește infernală.
E de prisos să detaliem aici efectele perverse ale proiectului prezidențial: cititorul le bănuiește de pe acum, iar când le va citi negru pe alb va găsi că emergența și înlănțuirea lor sunt cât se poate de logice și de firești. E de prisos, de asemenea, să vorbim aici de criza cetății, de închiderea Palatului și de toate cele legate de aceasta: cititorul le bănuiește de pe acum, iar când le va citi negru pe alb le va savura intens. Ce nu e defel de prisos este să subliniem că soluția crizei va fi găsită de două dintre victime — Baptiste și Matthieu — și, mai cu seamă, că ea nu constă în restaurarea lumii de dinainte, așa cum poate mulți dintre noi ne-am fi așteptat, ci în radicalizarea proiectului prezidențial. Precum Le Corbusier care, de abia debarcat pe pământ american, îi șochează pe ziariști declarând că zgârie-norii nu sunt suficient de înalți și că trebuie îndrăznit mult mai mult în raționalizarea „mașinii de locuit" care e apartamentul, iar acesta numai întru fericirea celui ce-1 locuiește, de voie, de nevoie, Baptiste și Matthieu se fac apostolii ideii Președintelui și-1 uimesc chiar și pe el declarând că trebuie mers și mai departe în instaurarea egalității și echității în cetate: toți cetățenii, copiii ori adulți, tineri ori vârstnici, trebuie să-și ofere trupurile, un anumit număr de zile pe an, loviturilor.
„Prin chelfăneală spre fericire!" Aceasta va fi deviza sub care se va purcede la însănătoșirea corpului social. Dar de însănătoșire este vorba? Desigur, în aparență totul merge cum nu se poate mai bine, bunicile scapă de reumatisme și se apucă din nou să sară coarda, ridurile femeilor dispar, la fel și celulita, iar adeziunea la noua ordine e atât de mare încât până și ghilotinații își trimit capetele la Palat spre a fi pălmuite. în spatele suprafețelor zâmbitoare bănuiești însă lucruri tulburi. Și iată de ce. Măsura prezidențială crease un om al violenței pure, făcuse din aceasta — din violența exercitată asupra celuilalt ori din cea suferită -— adevărul Omului Nou. Corpul social fusese împărțit în două grupuri distincte — erai fie victimă, fie călău — și fiecare se conducea, fără nici o îngrădire, după această nouă esență a sa. Terapia imaginată de Matthieu și Baptiste constă în injectarea în întregul corp social a unei importante doze de frică, ale cărei prime consecințe sunt ușor de bănuit: putând fi duminica viitoare victima victimei lui de acum, riscând, așadar, să fie la rându-i schilodit de cel pe care acum îl torturează, călăul de azi se vede silit să-și stăpânească setea de a lovi, să-și îmblânzească loviturile. Nu-i aceasta însănătoșire? Nu se stinge astfel încetul cu încetul violența? Și, împreună cu ea, suferința? Dar mai există o serie de consecințe, și sunt tocmai cele care tulbură tabloul: frica nu poate nimici pulsiunile violente, ci doar le contrariază, le face să se disimuleze ori, mai degrabă, le împinge să nu se mai poată ma-nifesta decât simulate, jucate. „Alți coloși, citim spre sfârșit, făceau să răsune un bici mare și promiteau să-1 biciuiască pe primul care și-ar bătea joc de ei. Biciușca era un fir de vată de zahăr foarte mlădios pe care călău și victimă și-o îm-părțeau râzând. Oameni preistorici, îmbrăcați în piei de animale, își dădeau lovituri de măciucă, dar măciucile erau din miez de pâine" etc. Violența fizică, realitatea fizică sunt astfel cangrenate de imaginar, de simulare, de simulacre, și o dată cu ele adevărul Omului Nou, marionetă din ce în ce mai goală într-un joc social din ce în ce mai derizoriu. Ajungi să dai dreptate Poetului: „la vraie vie est ailleurs", „viața adevărată e în alte părți"!
Sugestia pe care o conțin ultimele capitole ale cărții este că Timpurile Moderne s-au angajat pe o cale fără întoarcere, că raționalizarea lumii omului a produs în acesta ravagii definitive: o progresivă și ireversibilă derealizare a vieții. Atitudinea lui Pascal Bruckner e tipică pentru vremurile noastre — pe care mulți le numesc post-moderne —, vremuri caracterizate în mod esențial de pierderea încrederii în cele două scenarii sau „povestiri", cum le spune Lyotard — pe care le-a inventat modernitatea pentru edificarea, pe baze raționale, a unei societăți cu chip uman, scenariul liberal (cel puțin în forma-i clasică) și
cel hegelo-marxist. Cum tipic postmodern îi este și umorul: dacă până nu demult se putea spune că omenirea se desparte prin râs de trecut, că râsul pedepsește moravurile — ceva ce presupunea credința în existența unei alternative la lumea de care râzi —, râsul care se face aici auzit nu e nici de despărțire, nici punitiv. E râsul celui care nu mai crede în nimic, nici măcar în faptul că nu crede.
Radu Toma
Președintele vrea să schimbe lumea
în momentul în care zvonul, care făcuse deja înconjurul orașului, ajunse la ei, Matthieu și Alice se jucau cu colegii lor în curtea școlii. întâi au dat din umeri, apoi le-a trecut pofta de joacă și nu mai știau dacă era cazul să se bucure sau să plângă.
Când cei doi au ajuns seara acasă, părinții lor erau pradă aceleiași frământări: șeful statului urma să țină un discurs excepțional la televizor. Nu era deloc un semn bun. Nimeni nu uitase reforma pe care o făcuse cu doi ani în urmă când hotărâse să schimbe distanțele și să modifice greutatea lucrurilor: fuseseră atunci distruse mii de rigle și de cântare. Cei slabi, declarați obezi, fuseseră puși la regim, iar cei grași — hrăniți cu forța. Numeroși oameni muriseră de foame, alții de ghiftuială. în cele din urmă Președintele a fost de acord să restabilească sistemul metric; dar țara se aflase pe marginea prăpastiei.
Așa că toată lumea se temea dinainte de vreo toană nouă. La ora 8 seara, toți membrii familiei Darbois se așezară în fața micului ecran: era obligatoriu să deschizi televizorul în zilele în care se transmiteau discursuri.
O fanfară militară intona imnul național și apăru apoi fața bucălată a Președintelui. Era ars de soare și purta un lanț de aur în jurul gâtului; salută fluturându-și degetele încărcate cu inele scânteietoare. Răspândea în jurul lui bună dispoziție, voioșie. Prin deschizătura prelungă a cămășii de culoare roz i se vedea părul bogat de pe piept. Doi perciuni tăiați în formă de stridii păreau că vor să-i invadeze fălcile. Stând pe tron, picior peste picior, tuși ușor, își plesni limba ca să vadă dacă era destul de suplă și începu să vorbească:
„Dragii mei concetățeni și concetățene, scumpii mei, iubiții mei, îngerașii și puișorii mei. In seara aceasta, la sfârșitul acestei zile, sunt aici și mă prezint cu scopul de a vă vorbi, de a vă întreține despre o chestiune hotărâtoare, despre un subiect de cea mai mare însemnătate".
Trebuie să știm că Președintele, iubitor de vorbe frumoase, avea un principiu și anume acela că fiecare lucru trebuia spus de două ori.
„După ședința Consiliului de Miniștri și întrunirea membrilor guvernului, după discuții și pălăvrăgeli, vot în unanimitate și consens electoral, am stabilit și hotărât, miniștrii mei împreună cu mine însumi; cei ce se află în subordinea mea și Grațioasa Mea Maiestate, lucrul următor și de viitor: de acum și începând cu acest moment, se va interzice părinților și capilor de familie, profesorilor și cadrelor didactice, tutorilor și preceptorilor, adulților și majorilor, să-i atingă și să-i cârpească pe copii, pe bulgărașii noștri de aur, fie chiar și cu o pană, cu acel apendice tegumentar al păsărilor, în public sau în particular, afară sau acasă, sub amenințarea unei amenzi și a unui proces-verbal putând să ducă și să conducă la muncă silnică și carceră."
De ce-i plăceau atât de tare Președintelui repetițiile? Pentru că admira belșugul de cuvinte, bogăția verbală. O frază simplă era pentru el un simbol al sărăciei. Repetițiile îl ajutau să întipărească mai bine în mintea interlocutorilor săi maximele, iar presa îi publica în fiecare zi câte una.
„într-adevăr, indeed, este de neconceput, de neînchipuit, dragi concetățeni și supuși, ca la sfârșitul acestui secol, în apropierea anului 2000, zilnic și cotidian, să moară și să-și dea sufletul, doi copii, doi țânci, în urma brutalităților și silniciilor comise și săvârșite asupra lor de către adulți, de către cei mari. Călăii mucoșilor, torționarii îngerilor, nu ar îndrăzni să-și desfășoare fărădelegile, să comită nedreptățile, dacă n-ar fi fost îndemnați și incitați prin atitudinea de zi cu zi, prin comportamentul curent al celei mai mari părți dintre dumneavoastră care vă pălmuiți și vă loviți odraslele, plozii, pentru un da sau un nu, în orice moment și fără motiv. Dragii mei prieteni, iubiții mei amici, nu vă reproșez nimic și nu vă condamn, dar vă atrag atenția și vă previn că epoca laxismului, a toleranței, a luat sfârșit, s-a terminat. Atari deprinderi și obiceiuri trebuie să fie părăsite, aruncate la gunoiul vremurilor, în pubelele istoriei."
Președintele făcu o pauză și își frecă mâinile făcând să scânteieze pietrele scumpe ale inelelor la lumina proiectoarelor.
1 Ce se mai lungește, suspină Alice.
2 Ascultă doar un cuvânt din două, o sfătui tatăl ei, pentru că spune același lucru de două ori.
Era adevărat: intervențiile televizate ale Președintelui se prelungeau târziu în noapte, și școlarii, care erau siliți să asculte până la capăt, aveau a doua zi cearcăne la ochi. Prozopopeele sale fără de sfârșit, atunci când era în formă, puteau să țină o zi întreagă din zori până-n seară, țintuind locului o întreagă națiune. Pentru moti-
vul acesta, Președintele nu era primit la întâlnirile internaționale, unde era poreclit: „înmulțiți cu doi". Predispoziția sa pentru reluări îi indispunea pe diplomați. Lui nici că-i păsa. Rămânea în continuare stăpân pe el și conducea cu o mână de fier țara aceea mică așezată undeva între Elveția, Franța, Germania, Asia și Africa.
„Totuși și cu toate acestea, dragi cetățeni și subordonați, regimul și guvernul nostru, cu marea noastră înțelepciune și clarviziune, știm și cunoaștem cât de greu și de anevoios este pentru ființa umană, pentru bipedul vorbitor, să uite practicile învechite, să renunțe la comportamentul din trecut; de la începuturile lumii, de la facere, ați fost obișnuiți și antrenați s-o luați pe coajă, să fiți pocniți pe obraz, în plină moacă, pe când erați mici, mucoși, și să dați, să împărțiți și voi palme când ați crescut, când v-ați făcut mari. Acest obicei, această deprindere, fixate în memoria și în cutia voastră craniană, n-o să se șteargă, n-o să dispară atât de repede, atât de iute. Astfel și așadar, pentru a ușura și în scopul de a simplifica trecerea și tranziția de la perioada represiunii, epoca fierului, la epoca de aur a viitorului luminos, am hotărât și decretat — ca o măsură de echilibrare, de alinare — să se ridice și să se zidească în inima orașului, în centrul capitalei, o clădire, o construcție cu mai multe etaje, cu mai
multe nivele, unde, în fiecare săptămână, adică de patru ori pe lună, sâmbăta și duminica, adică în week-end, părinți și adulți, tutori și preceptori, vor putea în toată legalitatea și fără pericolul vreunei pedepse, la un preț stabilit și în schimbul unei sume modeste, să păruiască și să chel-fănească, să ciupească și să biciuiască haimanalele, loazele, indiferent de vârstă și de condiție socială. Acest lăcaș va fi numit, acestui edificiu i se va spune Palatul chelfănelii, Palatul chelfăne-lii bis, și-și va deschide porțile indivizilor de ambele sexe, va primi bărbați și femei, de peste 18 ani, majori, fără cazier, juridic nepătați, în timp util și la momentul necesar veți afla toate informațiile suplimentare, toate amănuntele ajutătoare. Dragi tovarăși, îndrăgiți concetățeni, Președintele vostru Mult Iubit, Șeful vostru Respectat, Marele vostru Căpitan, Genialul vostru Conducător, vă salută, vă spune ciau!"
Am mai spus că Președintele nu se sinchisea de poreclele cu care era procopsit în străinătate. Lingviști, etimologi, foneticieni, urmați de hamali care cărau pe spinările lor dicționare groase în mai multe volume, se aflau în permanență pe lângă persoana sa și erau puși să caute cuvinte noi, în afară de aceasta, un ministru al Condeiului nota zi și noapte toate vorbele sale și cele mai frumoase găselnițe! Președintele se recita cu
mândrie și recita Adunării listele sale lungi cu sinonime. La rândul lor, școlarii erau obligați să le învețe ca să treacă clasa. Folosirea sinonimelor era facultativă în viața de toate zilele, dar era obligatorie în presă și în dezbaterile politice, jurnalele, ba chiar și fițuicile, erau groase cât o biblie; iar documentele oficiale nu aveau niciodată mai puțin de 300 de pagini, ceea ce însemna o cheltuială enormă de hârtie. în Cameră, Președintele dădea întotdeauna dreptate deputatului care își exprimase cazul într-o mie de feluri, făcând dovada unui vocabular diversificat și a unei stăpâniri perfecte a retoricii. Orice cuvânt trebuia să se prezinte însoțit de cel puțin un dublet care să-1 justifice, iar cei care debitau trei sau patru, fie ele și parțiale, aveau dreptul să-și vadă numele înscrise cu litere de aur pe clădirile publice. Nu-și găseau loc în conversație cuvintele izolate, numai dacă nu cumva Președintele, prin-tr-un decret solemn, nu făcea apel la o limbă străină pentru a da un echivalent unui cuvânt unic. Și astfel el se lăuda nu numai că se afla la conducerea unui popor de oratori, dar și că avea pe limbă toată elocinta din lume.
Mântuirea va fi și pentru câini și pisici
Totuși în seara aceea, Matthieu, Alice și părinții lor nu prea se sinchiseau de nazurile lingvistice ale conducătorului. Mesajul lui îi neliniștea, cu atât mai mult cu cât în familia lor bătaia nu prea era obișnuită: doar ici-colo, din când în când câte o pălmuță, urmată de o împăcare duioasă. Familiile prietene fură pradă unei emoții asemănătoare.
A doua zi presa reluă în amănunt declarațiile Președintelui. Cetățenii republicii nu mai aveau timp decât o lună ca să-și pocnească progeniturile. Să profite! După această dată; vor trebui să încredințeze statului și slujbașilor acestuia pedepsirea. Același lucru urma să fie valabil pentru câini și pentru pisici, care vor beneficia de drepturi și de îndatoriri identice cu cele ale copiilor. Și unii și alții vor face cu rândul la Palatul
chelfănelii, printr-un sistem de rotație din cincisprezece în cincisprezece zile, inclusiv vara. Nici un pui de om sau de mamifer de la cinci la cincisprezece ani nu se va putea sustrage de la aceasta, în afară de cazul în care suferă de o boală gravă sau de o infirmitate atestată de un medic. Handicapații și paraliticii erau dispensați de stagiu, cu excepția vindecărilor miraculoase care i-ar face apți pentru probe. Tarifele de intrare vor fi convenabile și accesibile tuturor.
In câteva zile, zidurile orașului fură acoperite cu desenele viitorului edificiu, începură lucrările. Mii de persoane în vârstă fură expulzate din câteva cartiere ale orașului vechi; apărură buldozere uriașe care distruseră case, sfârtecară orașul pentru a face loc unei întregi armate de zidari, muncitori și salahori, în fiecare dimineață, adepții partidului unic defilau pe străzi strigând: „Trăiască reforma Președintelui, trăiască viitorul!"
Populația primi evenimentele cu un fel de neliniște amestecată cu indignare și ușurare: o grijă mai puțin. Legea preciza că după 20 martie — începutul reformei coincidea cu începutul primăverii — orice băiețandru molestat de un adult putea să depună o plângere împotriva lui și să obțină arestarea imediată a acestuia. La gândul că nu vor mai avea voie să administreze nici o corecție, tații și mamele se năpustiră asupra șezuturilor nevinovate, asupra obrăjorilor proaspeți, fără să uite să dea câte un picior lui Azor sau lui Motănel. Loveau fără să se gândească, din reflex, așa cum s-ar fi apucat de băutură dacă ar fi fost decretată prohibiția. Așa că primul rezultat al măsurii prezidențiale a fost să umple spitalele în câteva zile de copii!
Matthieu fu convocat înaintea surorii sale, în aceeași zi cu cel mai bun prieten al său, Baptiste Tusseau, la etajul al doilea, al scatoalcelor și caf-telii. Un week-end era rezervat la Palat băieților, celălalt fetelor. Președintele știa că plăcerea de a bate sexul slab nu este aceeași cu cea resimțită atunci când ai de a face cu sexul tare. Fragilitatea legendară a domnișoarelor, anatomia lor sensibilă, în sfârșit pudoarea Șefului Suprem dictau această separare; nu te-ai fi putut gândi, de exemplu, să dai unei fetițe jos pantalonașii în fața unui băiețel și nici invers.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!