poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2352 .



Scrisoarea unui stagiar repartizat în producție
proză [ ]
schiță umoristică
Colecţia: texte umoristice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MirelaAndi ]

2008-10-25  |     | 



10 Decembrie una mie nouă sute și ceva

Dragi părinți,

Am ajuns cu bine, dar suportând o mică întârziere de douăzecișipatru de ore datorată atât ninsorii abundente, cât mai ales vântului năprasnic care, ca un făcut, s-a nimerit să bată tocmai din sens contrar înaintării trenului.
La întreprindere m-am bucurat din partea șefului serviciului personal de o primire de sezon, adică glacială, într-un birou cu geamurile murdare, dotat cu două fotolii prăfuite, având tavanul ornamentat cu pânze negre de păianjeni.
Mi s-a atras atenția că venirea mea era așteptată încă de ieri, zi pentru care figurând absent nemotivat, salariul îmi va fi diminuat cu patruzeci la sută, dar că mi se oferă șansa reabilitării prin prestarea de ore suplimentare, atât la serviciu cât și acasă.Însă nu acasă la mine, ci acasă la director, care tocmai și-a început zugrăvirea interiorului.
Apoi mi s-au adus la cunoștință sarcinile ce-mi reveneau.
Cu două săptămâni înainte, femeia de serviciu intrase în concediu de maternitate. Aveam să aflu mai târziu că fenomenul se repeta cu regularitate, an de an, de la înființarea întreprinderii. În perioada cât lipsea, sarcinile sale (precizez: de serviciu) urmau a fi preluate de către noii angajați, cu scopul câștigării încrederii și stimei colectivului, până la deplina lor integrare. Cel mai nou angajat eram eu, aveam să înțeleg când ustensilele ce conferă particularități inconfundabile meseriei de îngrijitor mi-au fost predate pe inventar de către șeful serviciului administrativ, odată cu prețioasa și mobilizatoarea recomandare să nu pierd vremea, că viața-i scurtă și-i păcat s-o irosesc.

La terminarea orelor de program, sfârșit de efort și lihnit de foame, am îngăimat ceva din care rezulta că n-am unde sta și atunci mi s-a înmânat cu promptitudine cheia unei garsoniere — camera de oaspeți, presupun — situată în afara localității, într-un bloc aflat în curs de finisare construit în anii ’50, având drept fundație o cazemată înălțată de nemți în timpul primului război mondial și doborâtă de ruși cu prilejul celui de-al doilea.
Am plecat de la serviciu cu un tractor cu șenile mari, de oțel, căruia la poartă i s-au blocat șenilele mari, de oțel, în mormanele și mai mari, de omăt.
Într-un fel, asta a fost șansa mea deoarece, luând-o pe jos, în următoarele trei ore am putut admira, chiar din mijlocul lor, splendorile nămeților interpuși între timp pe traseul dintre serviciu și noul meu domiciliu. Când și când, mă cuprindea un vag sentiment de vinovăție ambientală căci, croindu-mi voinicește drumul spre casă prin troienele cât dânsa, eram nevoit să le răvășesc cu sălbăticie desăvârșitele lor forme naturale...

Puțin înainte de miezul nopții am zărit blocul, învăluit în ceața densă. Mult după miezul nopții, când am descoperit și intrarea în bloc, am pătruns înăuntru.
Am ajuns, într-un sfârșit, în fața ușii. De dincolo m-a întâmpinat un miros suspect. Am dat să scot cheia, dar ia-o de unde nu-i! Probabil că o pierdusem prin zăpadă.
Nu m-am descurajat nicicum. M-am repezit dezinvolt cu umărul în ușă, mânat de nestrămutata mea încredere în forțele proprii.
„Ocupat!" — s-a auzit o voce gravă, vizibil iritată, din dosul ușii care cedase imediat, fără nici cea mai mică împotrivire.
Judecând după unele aparențe ca și după figura intrigată a bărbatului cu pantalonii în vine ivit de sub ușa prăbușită, se pare că nimerisem în mod involuntar la toaleta de palier a blocului. Avea să mi se explice pe un ton tăios și precipitat cum că, după regulile stabilite de însuși președintele de bloc, chiar dacă toaleta era considerată spațiu comun, accesul locatarilor se făcea individual, pe rând, în mod organizat — și nu dând buzna, așa cum făcusem eu — pe bază de programare cu trei zile înainte, așa că dacă am intenții serioase, să mă trec din timp pe listă.
Mi-am cerut scuze pentru intempestiva întrerupere și m-am îndreptat spre ușa mea cea adevărată, care, spre bucuria mea, era larg deschisă, fără broască, și nu necesita nici cheie, nici berbec.
Am pătruns înăuntru cu sentimente de învingător.
Iar în cele zece secunde până la întreruperea curentului mi-am contemplat chipul într-unul din cioburile oglinzii.
M-am putut vedea pe mine însumi gâfâind sacadat. O fi fost de la lupta cu nămeții, sau o fi fost de de la urcarea pe scări, uneori în patru labe și cu limba scoasă, a celor zece etaje?! La drept vorbind, mai ales în bezna aia, nu mai știam de unde-mi provenea gâfâiala. Știam însă cu certitudine de unde-mi provenea sângele șiroindu-mi din abundență pe față; de la un borcan de bulion doar pe jumătate consumat ce îmi aterizase drept în creștetul capului la intrarea în bloc. Era una din formele ce țineau de obiceiurile locului prin care copiii din bloc salutau cu candoare juvenilă, dar nu numai, ci, iată, și cu bulionul aferent, sosirea unui nou locatar. Noroc de prosopul găurit din cui cu care m-am șters de amestecul de sânge și bulion, două produse lesne de confundat între ele pe întuneric, deși mult diferite la gust.

M-am instalat imediat și, în pofida repetatelor și minuțioaselor căutări, n-am izbutit să găsesc bucătăria, de unde am tras concluzia că n-are, acolo unde am descoperit dușul stricat am dedus că e baia, iar printr-o crăpătură de o palmă la un perete, locatarul din apartamentul alăturat m-a lămurit cu lux de amănunte cum prăbușirea balconului în iarna trecută a provocat deplasarea peretelui exterior, permițând o necontenită și fortificantă ventilație naturală.
Avantajele sale se fac simțite cu precădere pe timp de noapte când, odată cu aerul proaspăt de minus douăzeci de grade, pătrund în cameră și cei circa o sută de decibeli având sursa localizată în neobosita flașnetă a unui vecin, ale cărui înclinații artistice devin din ce în ce mai greu de stăvilit după lăsarea serii.
Continuând examinarea locuinței cu lumânarea, m-a impresionat în mod deosebit robustețea caloriferului, format, de altfel, din doi elemenți — unul mic, iar celălalt și mai mic — doar că, constructorii l-au montat, din grabă cred, pe dinafară.
Noaptea dorm pe scaun, într-un colț. În pat n-am nicio șansă, puținul loc lăsat de șobolani fiind îndată ocupat de niște insecte cu miros specific, miros care mi-a și atras la serviciu nedreapta reputație de băutor de whisky.
În câteva rânduri m-a bătut gândul să dorm în baie dar, de când mi-a refulat WC-ul, pe jos e cam alunecos. Preventiv, după acest eveniment, m-am trecut și eu pe lista aia.

Am ținut minte cu precizie data înscrierii pe listă, fiind chiar a doua zi după explozie. Totul s-a petrecut într-una din boxele individuale de la subsol, amenajată în incinta ruinelor fostei cazemate din fundația blocului. Bîjbâind prin întuneric, un vecin cu simțul pipăitului deficitar, în loc să pună mâna pe putina cu murături, luase în brațe o bombă rămasă neexplodată dintr-unul din cele două războaie mondiale, dar nu se mulțumise doar s-o descopere ci, scăpând-o pe jos, o și pusese, mai mult ca sigur neintenționat, în funcțiune. Ancheta declanșată de autorități avea să-l găsească pe vecinul dezmembrat vinovat pentru nerespectarea regimului armelor și muniției, iar urmașii săi nedezmembrați dați în urmărire generală pentru recuperarea pagubelor.
Partea pozitivă a întâmplării este că primarul nostru se zbate să obțină o recunoaștere internațională prin introducerea în cartea recordurilor a blocului nostru care, după explozie, are un unghi de înclinare ce în curând va face să se ofilească definitiv prestigiul de secole al celebrului turn din Pisa.

Referitor la amplasamentul blocului în care stau nu-mi pot masca satisfacția c-am nimerit în chip norocos la poalele unui munte falnic care, pe lângă faptul că este stâncos, golaș și abrupt, prezintă o însușire rară, găzduind cele mai numeroase și spectaculoase avalanșe din acest pitoresc masiv muntos de proveniență vulcanică.
Fiecare dintre avalanșe este precedată cu regularitate de invaziile haitelor de lupi înfometați, ale căror tendințe instinctuale, conform tradiției păstrate cu sfințenie din moși strămoși, urmează să fie unanim dezaprobate cu vorbe de ocară, apoi, dacă e cazul și cu bâta.
În ce mă privește, sunt pregătit. Deoarece bâtele au ajuns prin zonă la prețuri prohibitive, am căutat să compensez printr-o bogată paletă de înjurături. De un real folos în deprinderea noutăților de ultima oră mi-a fost trasul cu urechea la conversațiile copiilor din bloc.
Cine scapă de lupi, are privilegiul de a prinde avalanșele care, totuși, după spusele localnicilor, sunt nimica toată față de valurile succesive de inundații ce vestesc sosirea primăverii pe aceste meleaguri încântătoare.
Pentru anul în care ne pregătim să intrăm se mai prevede de către specialiști un eveniment ce se petrece cam o dată la o sută de ani. Vulcanul de pe creasta muntelui dă semne de dezmorțire, ceea ce n-ar trebui să mire pe nimeni având în vedere că ultima sa erupție de proporții a avut loc exact acum nouăzecișinouă de ani și unsprezece luni. Cam asta, de altfel, este și vârsta localității noastre, atestată documentar pentru prima dată acum cinci sute de ani și reatestată la fiecare sută de ani ca renăscând din propria sa cenușă... vulcanică.

Deși am început să mă acomodez, nu pot să nu recunosc că trăiesc o ușoară stare de agitație generată nu de multitudinea întâmplărilor, ci de neprevăzutul lor cotidian.
La serviciu însă este cu totul altceva.
De două zile domnește o atmosferă calmă, liniștită, propice climatului agreabil de muncă. Se vorbește în șoaptă, se merge în vârful picioarelor, ușile se închid cu grijă.
Așa am primit instrucțiuni alaltăieri din partea conducerii uzinei alăturate unde, lipită de întreprinderea noastră s-a pus în funcțiune, înainte de termenul planificat, noua și moderna secție de fabricare a nitroglicerinei și trinitrotoluenului.
Ni s-a atras atenția că trebuie să avem mare grijă să nu depășim cumva nivelul admis de vibrații colective, că-i jale.
În urma unei circulare, pe toți pereții au apărut afișe mari de avertizare, scrise caligrafic de către un arhitect priceput, anume angajat pentru aceasta de către serviciul de protecția muncii.
Iată numai câteva din multele avertizări:
„Nu tușiți cu toții odată! Pericol de moarte!” „Evitați strănutul în grup! El este dușmanul longevității dumneavoastră!” „Nu pocniți din degete concomitent! Cei dragi vă așteaptă acasă!”
Numai la toaletă nu sunt avertismente. S-a opus psihologul, cică pentru a nu declanșa posibile inhibiții și tulburări de comportament. Totuși, și acolo s-au afișat unele recomandări cu conținut specific.
În rest sunt bine sănătos, ceea ce, dacă-mi trimiteți vreo două mii de lei, vă doresc, cu toată sinceritatea, și vouă.
Dacă nu, nu.
Al vostru fiu,

Stagiaru’

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!