agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3592 .



Camera lui Comptor
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Noru ]

2007-02-23  |     | 



Casa, ziua aproape că n-o vedeai.
Părea tăiată, ștanțată, decupată de contururile coșmeliilor din jur.
Ascunsă, printre zecile de cuburi așezate în poziții derutante la marginea orașului, ca un lădoi aruncat în cala unui vapor, în devălmășie, la bagaje.
Cartier de maghernițe - cuiburi supraetajate ale oamenilor-pasăre.
Dimineață clară de decembrie. Lumina soarelui, ascuțită ca o lamă, tăia retina. Și frig, domnule. Ger de-a binelea.

În camera lui Comptor, tatăl tocmai revenea acasă. O făcea destul de des, mai des parcă în ultima vreme. Tatăl, care în fapt nu murise niciodată.
Venea, privea, respira. Aburea oglinda și, în ceața aceea, soția și copilul – dar numai ei – îl puteau zări, fie și preț de o clipită. Prea repede pentru ca ai lui să apuce să-l întrebe : oare mai simțea el, așa cum simt oamenii, acolo de unde venea? Oare și lui i se zbătea ochiul, la ceas de cumpănă? Ce mai însemnau, la urma urmei, necazul sau durerea, pentru el?
Era ca și cum ar fi trăit acolo, în aceeași oglindă din noaptea nunții, în care se admira femeia, odată tânără și cochetă, ce ședea, în cămașă de in subțire, pe marginea patului. Pieptănându-și părul lung-valuri, în așteptarea plină de speranță a iubitului. Așteptându-și soțul, pentru o noapte pasională de dragoste.
Așteptând, căci timpul părea nețărmurit pe atunci.

În camera lui Comptor, personajele păreau încremenite, ca niște fotografii în ramă. Doar peștișorul de aur mișca apele, rotindu-se, ca dus, în bolul așezat pe masa rotundă din centrul încăperii.
Mama continua să aștepte așezată cuminte pe marginea patului, cu capul plecat și pletele cărunte căzute peste capotul verde, mițos. În cameră era frig, dar asta conta mai puțin. Își strângea la gât zdreanța verde, cu gest de cochetărie absentă, căci bărbatul ei trebuia acuși-acuși să sosească.
Pândea clipa, căci la întâlnirea asta n-avea cum să lipsească. Era singura magie pe care o cunoștea, era secretul ei, pe care-l împărtășea doar fiului paralizat, odată cu povestea de seară.

Ușa camerei, deschisă, lăsa la vedere peretele gri al bucătăriei pe care trona, prinsă în cuie, o broderie. Din fundul patului, nu se deslușea prea bine ce ziceau slovele prinse cu acul pe pânză, dar Comptor învățase textul, îl știa pe dinafară: „ospătați sănătoși, voitori de bine. Dumnezeu să vă dea sare și pâine”.

Era chiar pânza cu care acoperiseră oglinda, la moartea tatălui, și de atunci el revenea mereu în același loc, cu un soi de furie, căci la moartea lui acoperiseră apele oglinzii, ținându-l prizonier acolo, captiv pe vecie.

Iar Comptor, înțepenit pe cealaltă dormeză din odaie, îl privea atent, cu un soi de îngăduință înțeleaptă. Nu fusese un tată prea vrednic, dar nici nu putea fi supărat pe el. Murise de tânăr, la 44 de ani...
„Patru-patru, ca la teatru...” – cum anunța scorul părintele, când da buzna acasă după o miuță cu băieții din cartier, binedispus de cele câteva beri luate „la bord”. Iar mama-l lua la rost, strigându-i că o lasă singură cu casa vraiște și copilul pe cap, iar el bate mingea ca un puștan pe maidan.
„Tată de duminică! Inconștientule!” – zâmbi Comptor, amintindu-și agitația mamei, apoi scoase un geamăt, sau un oftat, doar atât cât să-i atragă atenția femeii care-i pândea orice mișcare, din celălalt pat.

-Ce-i dragule, n-ai adormit încă? – îl întrebă ea cu voce blândă, aplecându-și pletele cărunte asupră-i.
Apoi spuse resemnată, ca pentru sine:
-Poate că n-o veni azi tata, o fi obosit și el...
Îl întoarse cu grijă pe Comptor, îi adună încet, cu obișnuința unui ritual îndelung exersat, mâinile slabe, cu degetele subțiri, chircite ca ghearele unui pui plăpând, incapabil să se apere de destin și de răutatea lumii din jur.
Mai puse o pătură pe el, îl mângâie ușor pe cap și-i strecură în gură o broboană din strugurele păstrat cu sfințenie, dar de la o vecină miloasă.
-Noapte bună!

Lumea zicea că-i olog, însă el încetase să mai meargă din proprie voință. Comptor decise să curme numărarea pașilor săi, după ce unul din cartier murise în urma unui pariu. Îl știau toți, era poreclit Jinete, unu’ mai tuciuriu, făcuse un timp taxi paru’ pe la gară, se fâțâia pe străzile prăfoase ale orașului în „coaja” lui de Dacie gri-șobolan, mereu în căutare de clienți. Peste noapte, ăsta s-a ajuns, nu se știe ce transporturi o fi făcut, ce livrări… Cum a dat banu’ greu peste el, a și început să-și ridice o ditamai căsoaia, să știe prostimea cine-i rege în cartier! Pe când construcția se înălța de zor, Jinete avu un vis.

Se făcea că era noapte, într-un oraș străin și parcă totuși al lui. Trebuia să iasă în stradă, să meargă neapărat undeva, perspectivă deloc plăcută – de când cu îmbogățirea lui suspectă se găseau destui care să-i poarte sâmbetele… În plus, îi era frică în întuneric. Pe lângă el trecură, la oarecare interval de timp, două cete de indivizi turbulenți, fără a-l lua însă în seamă. Deodată, privind în lungul străzii, văzu ceva în neregulă: niște automobile ce stăteau într-o poziție nefirească, oarecum de-a curmezișul drumului. Apoi, își dădu seama că mașinile se mișcă încet, luate de o apă murdară, nu prea adâncă. În spatele acestui tablou însă, se profila un val ce ridica la suprafața lui, cam la înălțimea coroanei copacilor, frunzele și hârtiile de pe jos. Veneau apele mari.
Să se refugieze, unde? O clădire impozantă, ce semăna cu un palat sau poate chiar cu o catedrală, îi era în apropiere. Răzbi în holul imensei clădiri, unde se înghesuia o mulțime agitată. Dintre toți panicații de acolo, doar Jinete avu inspirația să ridice privirea la cele trei vitralii înalte și înguste care așteptau să fie sparte de ape în orice moment.
„Trebuie să urc în clopotniță sau în ce-o fi acolo sus!” – își spuse și începu să dea din coate cu furie, croindu-și pârtie prin gloata îndobitocită din jur. Lovea cu furie, cu sete. Dădea cu pumnul, cu fruntea, cu genunchiul, ca și cum s-ar fi răzbunat pe destinul ce i-a hărăzit o viață anostă, fără orizont, la periferie, fără șansa de a se desprinde de mahala. De a urca măcar o treaptă mai sus.
Acum însă, dibuise scara, pașaportul lui spre scăpare. O luă în sus pe treptele de lemn lipite de peretele interior al catedralei; cei câțiva aventurieri care l-au urmărit un timp fură lăsați în urmă la nivelurile intermediare, unde căzură extenuați. Rămaseră să zacă, incapabili să mai miște, deși vedeau cu groază cum apa ieșea printre scânduri, urcând spre clopotniță.
Jinete își continua ascensiunea chinuitoare. La un moment dat, observă că, de fapt, treptele erau puse invers, iar el urca agățat de scară, cu trupul îndurerat de efort atârnând deasupra hăului.
Epuizat, simți cum scapă scara din mâini și fu cât pe ce să cadă în gol.

Așteptă o minune, o imploră.
Și minunea veni – de undeva de sus începu să ningă cu abur de lumină. Ridică fruntea și văzu o ușă întredeschisă. Știa că în spatele ei se află Cel ce nu putea fi văzut, dar care alese să-i vorbească prin singurul mesager cu autoritate lumească asupra lui.
Așa i se arătă în vis bulibașa, îmbrăcat tot în straie albe, cu o expresie blândă întipărită pe chip, departe de fața dură pe care o avea la stabor, când împărțea dreptatea după judecata țigănească.
-Jinete! – grăi bulibașa, cu voce autoritară, dar liniștită, aproape placidă, ca și cum ar fi recitat un text învățat pe dinafară. Mustața sură îi ascundea complet gura, așa că nici măcar nu se știa dacă el grăiește au ba.
-Jinete!… Cel ce nu poate fi văzut a luat act de zbaterea ta de a ieși din rândul gloatei. Ai fost prea insistent ca, până la urmă, să nu-ți dea ce i-ai cerut. Acu’ ai lovele cu caru’, ești bazat, ești băiat de băiat. Astea sunt cadou de la Cel, dar eu îți spun: ai grijă la ce îți dorești, că s-ar putea să se și împlinească!
Chipul bulibașei se făcu brusc sever, de piatră.
-Cum adică, să am grijă la ce-mi doresc? – întrebă disperat Jinete, pendulând în gol, abia ținându-se de scara din clopotniță.
-Să nu te dai mare cu averea! – tună bulibașa. Ascunde lanțul și ghiulul. Bucură-te de bani în tăcere, mai dă și la săraci, la biserică. Și încă ceva! – ridică bulibașa tonul.
Cu ultimele puteri, Jinete zbieră, cu ochii ieșiți din orbite:
-Ce?!?
-Să nu-ți termini niciodată casa, altfel vei fi mort!
Acum, du-te înapoi, de unde ai venit!
Cu aste vorbe răsunându-i încă în urechi, Jinete dădu drumul scării urcate cu atâta amar de chin. Căzu, în sfârșit, în golul de sub clopotniță, cu un soi de ușurare.

Comptor știa visul, cunoștea omul. De teamă să nu moară, țiganul își lăsa mereu căsoaia neterminată. Când era să fie gata, punea iar schelăria pe ea și o vopsea ba în verde, de rămâneau „bujbe” ăi de treceau cu mașinile pe șosea, la intrarea în oraș, ba în oranj, vișiniu sau mov. Mereu inventa câte o trăznaie, având grijă, cu sfințenie, să „uite” măcar o odaie nezugrăvită. Iar schela rămânea la vedere, ca un păianjen agățat pe lada cu averea smulsă lumii, ca un scarabeu gardian al comorii. Cât vila rămânea neterminată, țiganul avea să trăiască veșnic. Ciudat pariu…

Așa și Comptor încetase să meargă.
Când era mic, pe oriunde umbla, obișnuia să-și numere pașii. Îl trimiteau părinții să aducă lemne – știa că sunt patruzeci și trei de pași până la cămară, plus douăzeci de trepte de urcat și de coborât – optzeci și trei de pași, cu totul. Îl trimiteau după sifoane, erau zece case, un plaț abandonat și o curte plină cu buruieni până la sifonărie, adică o sută patruzeci și opt de pași. Tot atâția și înapoi, dacă nu se abătea din drum, la curtea cu buruieni, unde, printre ruinele unei case arse, găsea insecte mari, cu coarne, pe care le ducea într-o lungă și grea captivitate. Și numărarea continua neabătut: 35.860, 35.861, 35.862..., însă, la un moment dat, ca și scările din visul lui Jinete, numărul pașilor căpătase parcă semnul minus, fiecare dintre aceștia apropiindu-l de moarte.
Atunci hotărî să oprească mersul, șirul mișcărilor ce-l apropiau de moarte. Opri contorul ce măsura pașii și nu-l mai interesă trecerea zilelor, lunilor, anilor. Ignoră anotimpurile și zilele de naștere..., iar neantul, care-l adulmeca insidios, încetă să-i mai dea târcoale.

La început, când hotărâse să se izoleze în casă, Comptor avusese clare noțiunile de „în afară” și „înăuntru”. Acum însă, exista o singură certitudine: intra muros, cea dintre zidurile cetății ideale pe care și-o alesese, iar tot ce se petrecea dincolo era neclar, confuz, cețos. Așa deveniră până și imaginile pe care le fura de pe stradă, din spatele perdelei, atunci când mama Comptor îi împingea căruciorul cu rotile până la fereastră. Întâmplările de dincolo de geam îi păreau plăsmuiri ale imaginației sale, la fel de neastâmpărate ca în copilărie.

Rămânea, desigur, televizorul, primit de pomană de la domnul Ragorit, starostele asociației umanitare „Supa săracului”. Comptor era fan – îi plăceau filmele cu submarine blocate sub ghețuri, cu aventurieri bătuți de vântoase pe versanți inaccesibili sau uitați de lume pe mări înșelătoare, pline ochi de rechini și meduze sau pe insule bântuite de dihănii feroce, nemaivăzute.

Comptor mai păstra, totuși, ceva din fascinația numerelor, ca unică mărturie a copilăriei în care ființa sa era altfel. Îi plăcea să fie împins în fotoliul rulant până la geam sau până la buza balconului scheletic și să numere mașinile care treceau. Câte erau de un fel, câte de altul, ce culori aveau, totul se contoriza, precum pașii din copilărie. Nu se apropia de fereastră fără carnețelul cu coperți lucioase, cu ape, în care nota totul. Necazul era că, între timp, pe lângă vechile tipuri de automobile știute, apăruseră mărci noi, care semănau groaznic, toate la fel de rotunde și de argintii, numai sigla de pe masca radiatorului era alta. Dar Comptor, aflat în dușmănie cu lumea reală și regulile ei de neînțeles, găsi un răspuns și la această problemă, notând simplu, în dreptul lor: „fantome”.

Uneori se simțea ca un clovn, încremenit într-o mirare nătângă, cu mutra bleagă și colțurile gurii, căzute. Ridicol și hilar, în același timp. Când uita de șirul numărărilor sale, Comptor cerea printr-un geamăt să fie întors cu fața la perete, unde trona, plină de praf, carpeta cu „Răpirea din serai” – aici nu putuseră să-i schimbe nici în ruptul capului gusturile mamei!
Răsucit spre carpetă, privea ore-n șir cum perii țesăturii se mișcă în ritmul răsuflării sale, ca algele de pe plajele tropicale, îndepărtate. Plaje cu nisip fin, abandonate în întregime la dispoziția lui, rătăcitor fără de griji, la capătul lumii. Somnul născut în acele clipe era binecuvântat și se întrupa ușor...

...Era stareț al muntelui, viețuitor al unei peșteri ce se deschidea ca o gură sub țuguiul piscului. Ca o gură, având drept limbă un fel de balcon de stâncă netedă, povârnit deasupra prăpastiei ascunse de învălmășeala norilor, loc în care ardeau ofrandele aduse spiritului muntelui, loc în care, la ceas de seară, răsunau litanii închinate colosului protector de piatră. Litanii, în care vocea lui era îngânată de ecoul venit din prăpastia de sub nori.
Peștera de sub pisc era răcoroasă și de aceea alese să-și petreacă nopțile într-un cort montat la marginea limbii de stâncă. Acolo-și adunase puținele comori ce-i aminteau de civilizația pierdută fără prea multe regrete: un ceas ce încetase de mult să mai meargă – oricum, în lumea sa, timpul nu mai avea nici un sens, câteva cărți, vreo zece tricouri deșirate, un cuțit cu teacă de piele și două-trei carnete făcute varză, pe care începuse să țină un jurnal neinteligibil, scris alandala și pe care-l abandonase între timp.

Venise clipa cea mare – azi, starețul muntelui va coborî în vale, nu pentru vâna alături de neînfricatul său cuguar, devenit partener de aventură, ci pentru a o aduce alături pe cea care-i va fi de acum înainte soață și preoteasă a muntelui.
Făcu atent ultimele pregătiri de drum. Se încinse la brâu cu sfoara grosieră, pe care o meșterise din scoarță de copac și agăță de ea trei sticluțe – relicve neprețuite din epoca marelui naufragiu – umplute cu apă curată, prelinsă din stalactite. Sprijinit de toiagul impozant de stareț, începu să coboare spre vale, cu gândul la fata roșie, cu sâni conici și breton decupat deasupra ochilor, care-l aștepta, fremătătoare, în satul de la poalele muntelui...

Visul fu spulberat brusc de valul de aer rece care năpădi camera, agitând perii carpetei cu „Răpirea din serai” și bulversând refugiul iluzoriu al lui Comptor. Mama ieșise la ușă, iar el zăcea cu fața la zid, atent la scârțâitul scărilor de lemn, călcate apăsat de o pereche de bocanci grei.
-Doamna Comptor! Doamna Comptor! – se auzi o voce răgușită, întretăiată de gâfâieli.
Era vocea domnului Ragorit, președintele organizației umanitare „Supa săracului”, a cărui vizită nu era tocmai neobișnuită în preajma sărbătorilor.
-Doamnă Comptor! – mai zise o dată, dându-și parcă duhul, în pragul ușii. Repede, strângeți un pic pe-aici, că vin ăștia de la televiziune, vor să filmeze un caz social, acu’ în ajunul Crăciunului. Iar eu v-am ales pe dumneavoastră!
Mama Comptor nici nu știu dacă trebuie să-i mulțumească vizitatorului ce gâfâia din greu.
-E curat la noi, e ordine, domnu’ Ragorit, știți că eu țin tot timpul curat…
-Bine, femeie, dar de ce ai lăsat jos, sub scări, fotoliul ăla de ți l-am adus anul trecut?
-Știți că n-am loc, dom’ Ragorit, și-apoi acolo mi-e mai la îndemână, acolo îmi trag pe picioare cizmele alea de cauciuc, când tre’ să ies la cumpărături – răspunse ea, gândind că n-are rost să-i explice binefăcătorului ce greu își cară pe scări fiul paralizat.
-În fine, gata, gata, hai că vin ăștia cu televiziunea…

Abandonat cu nasu-n zid, Comptor zâmbi la auzul acelorași scârțâieli și gâfâituri. Mama îl întoarse la timp pentru a vedea cum își face apariția intempestiv, grăbit ca orice reporter, domnul Tomei de la televiziunea locală. Acesta încerca din răsputeri să-și revină din mahmureala provocată de nenumăratele bilanțuri, reuniuni și mese festive stropite din belșug din zilele precedente, că, deh, era final de an, venea campania electorală și ștabii voiau să se aibă bine cu presa. Chiar și așa, dl. Tomei era grăbit să ajungă la următorul chef cu băutură și haleală, să simtă și el „magia” sărbătorilor, fidel principiului „cui pe cui se scoate”.
-Tomei, de la televiziunea locală – se prezentă el scurt, cu grijă ca ecoul vorbelor să nu-i stârnească iarăși durerea de cap. Ce ordine aveți aicea, doamnă… – zise ușor dezamăgit, ușor enervat de faptul că tocmai lui îi trântiseră în brațe un caz social, în timp ce alții boiereau cu cafelele în față pe la conferințe de presă, primind subiectele de-a gata. Colac peste pupăză – femeia asta rămasă singură și bolnavă, cu un copil paralizat pe cap, mai ținea și curățenie în odaie. Și gesturile astea pedante, Doamne, parcă era Maica Tereza! Ce-o să-și mai audă la redacție: ce caz social ai filmat, bă, nici măcar nu era mizerie în coșmelia aia, n-ai găsit și tu câteva oale soioase îngrămădite pe aragaz, cum o să ne creadă telespectatorii dacă nu arătăm sărăcie și mizerie?!
-Hai mă, dă-i drumul, bagă! – zise enervat Tomei cameramanului. Ce reac’, ne grăbim, nu?
Și reportajul începu să curgă. La un moment dat, mama C. își duse puiul la geam, spunându-i redactorului mahmur, care o privea tâmp, cu ochii roșii:
-Nici nu știți ce mult îi place să stea la geam, să numere mașinile care trec pe drum. E cea mai mare bucurie a lui!
Reporterul dădu din cap cu un gest mecanic, fals înțelegător: „să numere mașinile… Ce idioțenie, fuck! Trebuie neapărat să mă pilesc, anu’ ăsta nici n-am simțit că au venit sărbătorile”.
Profitând de un moment de acalmie, femeia îl trase într-un colț pe Ragorit.
-Dom’ Ragorit, vă rog să mă iertați – dar m-am uitat la contorul de curent și mi-a venit să plâng. Cinci sute de mii am pe factură! De un’ să scot atâta, că n-am un ban de cheltuială. E păcat de Dumnezeu, rămânem cu datorii acum, în ajun…
-Îți dau eu banii! Las’ că-i bine așa, ia de aici – făcu Ragorit un gest larg, ce nu scăpă ochiului vigilent al presei.
-Foarte frumos dom’ Ragorit, zise Tomei, întorcându-și profilul de gușter spre impresionantul tablou. Vă luăm și o declarație!
-Cum vreți voi, băieți – răspunse țanțoș Ragorit, îndulcind apoi privirea:
-Și după aia, una mică, merge, nu? Am o pălincă bună la asociație, să vă mai dezmorțiți și voi. Hai măi, că nu s-o face gaură-n cer, e de sărbători…
-Bine, nea Ragorit, se înduplecă gușterul, întorcându-se complice spre cameraman. Da’ nu stăm mult, știți cum e la TV, ne grăbim, sunt multe acțiuni acuma…

Pe măsură ce larma vocilor se stingea pe scări, mama și puiul se liniștiră. Îmbrățișați – băiatul zâmbitor, iar mama cu ochii-n lacrimi:
-A dat Dumnezeu și ne-a scăpat și de datoria asta.
Apoi, cu fruntea plecată, murmură o rugăciune. „Doamne, ține-mă sănătoasă, să pot să-l mai duc pe copilul ăsta în spate, pe scări, să-l mai sui din când în când pe bicicletă și să-l scot la aer curat, așa cum făceam când eram tânără și în puteri. Te rog, Doamne…” Îi mângâie omoplații tot mai ieșiți în afară, ce stăteau să străpungă pielea străvezie. Mama zâmbi, închipuindu-și cum din aceste proeminențe vor crește aripi de înger, atunci când ceasul va sosi ca puiul să i se înalțe la cer. Apoi îi ridică perna băiatului și-l sărută dulce:
-Crăciun fericit, pruncul meu!

Sărbătorile trecură în liniște, cu mama așezată pe marginea patului, așteptându-și soțul, fără a-i reproșa vreodată că a lăsat-o singură cu un copil beteag. Iar fata roșie, cu bretonul strâns în bentiță, deveni soața lui Comptor și preoteasă a muntelui, trăind alături de el, în vis.
Mama, soțul, fiul și mireasa lui petrecură fericiți Crăciunul împreună. Doar peștișorul de aur, rămas tot singur, continua să împingă apele, dus, în lumea lui.
Comptor îl urmărea adesea cu privirea. Știa că, dacă ar fi să-i ceară ceva, i-ar fi fost de ajuns doar o dorință. Nu trei, doar una singură: să i se împlinească orice dorință!
Dar peștișorul de aur nu fu deranjat vreodată…

Într-o zi cu ger sticlos din multele care au urmat, Comptor află de sfârșitul lui Jinete, țiganul care dorise cu disperare să devină bogat. Plecase pentru „afaceri la Italia”, iar în lipsa lui, unul din numeroșii săi fii, nepoți sau veri, că numai Dumnezeu le știa rangul sau numărul, vru să-i facă o bucurie.
Zelos, cu gândul la moștenire, nesăbuitul urmaș termină definitiv lucrările la uriașa casă a celui plecat, zugrăvind și ultima debara „uitată” strategic de îmbogățitul Jinete, omul care se văzuse, pentru o clipă, agățat de o scară, în vis – nemuritor.
Odată casa terminată, soarta îi fu pecetluită. I se pierdu definitiv urma, undeva prin Italia. Ancheta carabinierilor n-a putut concluziona decât atât: dispărut. Hăcuit, aruncat în vreun portbagaj sau o fântână, prins în sicriu de beton, la fundația unui building sau în pilonul unui pod.
Mâna Mafiei, nimic supranatural! – titrau ziarele.
Dar Comptor știa. Știa că nu e bine să ceri bogăție de la Cel ce nu se arată nimănui, niciodată.

Cristian N. Ghinea
Lugoj, 07.02.2007













.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!