poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2228 .



Bl. 13, etaj 4, ap. 13 sau o zi din viața unui pie
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [goldmund ]

2003-05-26  |     | 



Mama spune că nu va fi nimic de capul meu și că, pe zi ce trece, regretă tot mai mult clipa în care m-a adus pe lume. Nici nu m-am obosit să îi dau replică și m-am închis în camera mea unde, mi-am pregătit o țigară. Cred că i-aș fi spus ceva de genul: „dar nu eu te-am rugat să faci gestul ăsta iresponsabil de a mă aduce pe lume”. Patetic și banal în același timp. Însă, cum altfel aș putea răspunde unei afirmații pline de grijă părintească precum cea oferită de scumpa mea mamă. O enervează și mai tare lipsa mea de reacție la cuvintele „grele” pe care mi le-a aruncat „în față”. Ar fi trebuit să îmi crape de rușine obrazul, să mă căiesc și să îmi iau angajamentul că am să îmi revizuiesc comportamentul. Aiurea... Povești pentru copii cuminți. Nu vreau să fiu un copil cuminte. Nici rău nu vreau să fiu. Vreau doar să fiu... lăsat în pace. Și ce dacă m-am hotărât să nu vreau să fac ceva. Vreau să fac NIMIC. Am observat că se poate să faci NIMIC, sau să NU faci NIMIC. Nici nu știu dacă nu e același lucru. Dar ce contează? Important este că sună bine. Îmi place să mă joc cu expresiile așa cum mă joc cu viața mea. Îmi dă jocul acesta o satisfacție stranie. Nu vreau să fiu nici deștept, nici frumos, nici elegant, nici apreciat. Nu am nevoie de nici o recunoaștere. Vreau doar să stau în camera mea, pentru care – fie vorba între noi – nu plătesc nimic la întreținere, să îmi văd de muzica mea, de cărțile mele și nu de cărțile lor. Vreau doar să stau și să îmi imaginez tot felul de prostii. Și în toată lehamitea mea observ un lucru inedit: am spus până acum de opt ori că „vreau”. Da, vreau dar numai ce „vreau” eu. Acum mi-e sete și parcă aș bea un pahar de apă de la robinet dar mie groază de mama. Dacă ies din cameră mă întâlnesc iarăși cu mama și mă doare capul de atâta scandal. În schimb, am o plăcere diabolică în legătură cu apa de la robinet. Gustul de țeavă este extraordinar. În timp ce beau un pahar de apă de la robinet îmi imaginez drumul apei prin țevile blocului vechi de vreo 30 de ani. Îmi imaginez rugina de pe țevi, sutele de gândaci ce jubilează prin beciuri, șobolani și alte lucruri de genul acesta care ar face să îți vină înapoi din stomac tot ce ai mâncat la masa de prânz. Și chiar îmi place să vomit. Mi se pare un lucru sănătos. Ha, ha, ha. Exagerez acum, știu că exagerez dar nu vreau nicidecum să impresionez pe cineva. Așa simt eu că trebuie să fac în acest moment. Bate cineva la ușă dar nu merg să deschid. Pe mine oricum, nu mă caută nimeni. Prietenii mei sunt oarecum la fel ca mine. Suntem o generație de indiferenți. Nu ne interesează nimic în afară de micile noastre plăceri. Dacă stau să mă gândesc bine, nici măcar nu suntem o generație...un grup de puștani animați de aceeași indiferență. În timp ce vecinul meu înjură când pe ușa liftului scrie „stricat” , mie îmi vine să râd și chiar râd în timp ce încep să urc scările. Nu mă deranjează nici faptul că îmi crește burta de la nemișcare sau de la bere, oricum nu are importanță. Într-o zi, în autobuz, un bătrân vrea să îmi dea o lecție de „morală” refuzând locul oferit de o fată, plecându-se în fața bunei creșteri a individei în timp ce eu stau lejer pe scaun. Rahat. M-am săturat de oameni amabili și bine crescuți. M-am săturat de principii. Nici nu vreau să trăiesc după principii. Sunt un maestru al pierderii timpului și fac acest lucru cu mare profesionalism chit că este o meserie neplătită. Mai fur mamei câte un ban să îmi ajungă de țigări și de o bere. Deși știe că eu sunt hoțul își lasă banii la vedere cu plăcere diabolică. După ce eu mă servesc, își dă drumul la gură având motive întemeiate. Și uite așa, din scandal în scandal tâmplele ei sunt tot mai albe iar eu rămân același fiu indisciplinat și trântor. Nu mă simt obligat cu nimic față de nimeni. Școala a ucis în mine și ultima fărâmă de responsabilitate pe care o mai aveam. Sistemul mi-a oferit cu generozitate ipostaza de victimă pe care eu mi-am asumat-o extrem de repede. Lipsa libertății de creație a omorât în mine instinctul creator. În afara bețiilor metafizice alimenatate cu licori literare, a rubricilor de absențe înroșite, nimic nu m-a atras spre instituția numită școală. La început am ripostat aberațiilor pedagogice pe care câte un profesor scos ca la carte din facultate a încercat să mi le bage în cap. Mai apoi, văzând lipsa unui simț al realității am renunțat devenind pentru școală doar un cobai, alături de alte zeci și sute. Cititul în iarbă, fumatul „la vedere”, aventurile erotice cu câte o colegă în vremuri în care pentru mine femeia era doar fiorul simțit pe șira spinării la atingerea nurilor, toate acestea au însemnat niște ani de școală în care, în afara celor câteva cărți cupărate și citite, nimic nu s-a mai arătat la orizont. Nu sunt nici măcar un adolescent miop deși am cochetat o vreme cu acest fascinant obicei numit cabotinism. Nu am avut de demonstrat nimănui nimic și din această cauză am continuat să fiu eu însumi. Cei „mari” pun toate acestea pe seama vârstei. „Lasă că își revine. Vârsta este de vină. E doar puțin rebel”. Cu toate acestea nu e vorba nici măcar de un conflict între generații. Pentru că nu există două generații la mijloc. Eu nu vreau să fiu în conflict cu nimeni. Dar dacă altfel nu se poate, accept găselnița lingvistică întipărită de către ceilalți. Mi se spune că perioada aceasta de lipsă a unui scop va trece iar timpul mă va responsabiliza. Dar eu nu vreau să fiu responsabil. Nici măcar față de mine. “Child in time” și atât. Doar că ceasul meu cu cuc tace de când mă știu. Am fost frustrat multă vreme deoarece în afara rolului decorativ, ceasul cu cuc din camera părinților nu funcționa. La mine cucul nu a ieșit niciodată să dea ora exactă așa cum o făcea la alții. Și totul dintr-un confort sonor. Un confort ce mi-a marcat copilăria. De aceea, urăsc orice ceas cu cuc văd în fața ochilor mei. Dovada că nu tot ce zboară se mănâncă…astăzi sunt bolnav, mâine poate, voi fi mai bine. Iată, o grijă fără de grijă. Trag din țigară cu nesaț. Mulți îmi spun să mă las de fumat că nu îmi face bine. Dar de ce să mă las dacă mie îmi place să fumez. Nu mă dau înapoi nici de la o iarbă…verde și uscată bine. Halucinația și visarea cu ochii deschiși dar roșii- două din stările mele preferate… și continui să mă pierd în inutilitate, în a mea cameră, din blocul 13, etaj 4, ap.13, cu același etern zâmbet impertinent pe buze…

.  |








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!