agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2093 .



Rația de libertate (IV)
proză [ ]
„Vine o zi”

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dedal66 ]

2004-01-30  |     | 





Trecuseră o noapte și o zi, amândouă de pândă, somn pe sponci, imprimeuri pe frunte cu elemenții caloriferelor, vise, amintiri, planuri de viitor, sandwich-uri „la botul calului hămesit”, priviri strălucitoare, discuții și discuții, imagini color despre Revoluție. Dispăruse euforia din douăș-doi, a clipelor din care îmi veneau în memorie, conjugate familiar, săriturile și urletele noastre din jurul televizorului, eu și părinții mei, alți ca mine și cei dragi lor, toți convocați spontan să participăm, chiar dacă numai ca figuranți tropăitori și urlători, la schimbarea istoriei.
În uruit de șenile, Ceaușescu se prăbușise, dar încă mai simțeam, astăzi, răsuflarea timpurilor păstorite spre viitorul luminos de ieri. Tablourile fuseseră aruncate de pe ziduri, ramele rupte, iar pânzele sfâșiate, dar noi mai păstram, înfipte și înscrise în suflet, cuiele și sfoara.
Un zvon se prăvălea, ca o cascadă, pe culoarele facultății. „A fost prins!”, mi-a șoptit, trecând în viteză, Diana, grabă de flacără grijulie cu epiderma celor lângă care și-ar fi întârziat prezența. „A fost prins și va fi judecat, astăzi!”. Am intenționat să o prind de umăr și s-o sărut, din întoarcere, s-o prind și s-o judec și eu, să-mi transmit bucuria și să mă imprim cu ceea ce știa sau aș fi vrut să știe. M-am oprit la timp, dintr-un rătăcit instinct de conservare. Aveam ochii cârpiți de somnul încropit printre perioadele de veghe și n-am vrut să mai risc vreo altă cârpeală.
În amfiteatru era gălăgie. Fiecare țipa la fiecare, iar Botoreanu, fostul secretar de partid, sâsâia și fonfăia pe tonuri înalte, încercând să acopere larma studenților:
- Stasi, drajilor, nu mai strigasi, se mama drasului, nu ne mai înselejem! Da, au fost prinsi odiosul si sinisfra lui sosie, se fransmife asum, la felefisor, fase-si-mi los, să văd si eu !
- Ia lasă, că tu ai văzut și făcut destul, măi tovarășe profesor! i-a trântit fesul încrederii în sine
Cosmin, vlăjganul de la seral, împingându-l ușor, spre un colț de bancă îndelung lustruită de coate.
- Se vremuri am azuns… a icnit încet, un Botoreanu învins, cu ochii bulbucați a disperare, ca un rinocer vinovat, surprins îmbăindu-se în nămolul lui Augias de către un Hercule indisciplinat și pletos, netuns regulamentar, oficial, în acel stil «ceaun» în față și «partizan» la ceafă. Sau «pierdut», așa cum părea, dintr-o dată, cel care alcătuise schimburile și posturile de pază, care dormise cel mai puțin dintre toți vajnicii apărători ai zidurilor politehniste.
Dar ce fusese în zilele și nopțile de pază începuse să conteze mai puțin, acum, când la TV dictatorii erau înghesuiți într-un TAB scorojit, decât ceea ce se petrecuse în cuprinsul trecutelor „orizonturi roșii”. Judecata pornise, deocamdată doar ca o mică pierdere de loc mai în față, la televizor, iar profesorul stacojiu nu era deranjat prea mult de umila sa poziție, dar presimțea ce va urma, începuse să știe că viața lui se va înscrie în alte coordonate. Urmau luni în care pe holurile facultăților vor mărșălui, ca trupe de comando, grupe întregi de studenți strigători ai acelorași lozinci, despre competență, credibilitate și profesionalism, împrumutate de la un tânăr premier cu nume latin de oraș moldovenesc și purtător de pulover roșu ca un ruj de Apaca cumpărat pe valută, mișcări revoluționare în urma cărora vor fi cuprinși, ca într-un vârtej de aruncări centrifuge în afara catedrelor, o sumedenie de profesori aflați în unghi obtuz față de studenți, realitate, prezent sau trecut.
- Hei voi, cei de-acolo, din spate, puțină atenție, vă rugăm! s-a pronunțat viguros, strigând cu voce groasă, de bariton, de la prezidiu, un ochelarist sfrijit, de un metru și un pic, prins de învălmășeală lângă butoanele televizorului, pe care părea să-l confunde, din gest reflex, de imitație, cu un pupitru de comandă. Mă numesc Pasăre Silviu Dan, sunt aici să vă cer și să vă ofer ajutorul („hai, lasă-ne și ia-ți zborul !” s-a auzit de undeva, din spatele amfiteatrului) și sunt student în anul IV („la Teatru”) la Facultatea de Metalurgie („turnătoru’, turnătoru’ !” și-a continuat recitalul glasul rebel). Mulțumesc celor ascunși în spatele sălii pentru aprecieri și zgomotul de fond („huo, limburici !” s-a auzit iar, din partea aceluiași personaj pus pe șotii, bun cunoscător, se pare, al celui din prezidiu), dar consider că am venit aici cu alte obiective. După cum am auzit și văzut cu toții, dictatorul a fost arestat și va fi judecat. Dar lupta noastră nu s-a sfârșit. Acoliții lui Ceaușescu nu au dispărut, iar noi trebuie să-i zdrobim. Trebuie să ne organizăm pe baze noi, nu ca pân-acum. În țară există deja Comitetele Frontului Salvării Naționale. Am vorbit cu cei de la Rectorat și fiecare facultate din Politehnică are comitetul ei. Numai noi nu („cum, neicusorule, să rămâi fără coledzi ?” a mai încercat o agitare a spiritelor, fără succes în atmosfera concentrată din sală, opoziția, reprezentată de un student blond, în blugi, cu pletele fluturând anarhic, care a deschis ușa și a ieșit, înciudat, precum s-a petrecut în nenumărate rânduri, apoi, în Parlament, cu alte opoziții). De ce, vă întreb eu, de ce nu ne aliniem noilor cerințe ?
- Sunt de acord cu cele spuse de colegul nostru de studii și de luptă, Silviu, a preluat din zbor ideea o fătucă mică, iute și îndesată, ca un dop de plută așezat în gâtul unei spumoase sticle de șampanie. Sunt Ancuța Sofronie, anul II la Facultatea de Transporturi și propun să întocmim o listă cu toți cei care au fost zilele și nopțile astea aici, cu cei care au fost gata să se jertfească pentru Revoluție, pentru țară, pentru facultate.
Amfiteatrul se umpluse de cei dornici de jertfire, chiar de Sărbători, între timp, pentru că în ultimele ore se adunaseră acolo o mulțime de studenți și profesori, iar în bănci nu se mai căscau uriașele spații goale din trecutul apropiat. Se făcuse zarvă mare, erau mulți cei care se cereau trecuți pe listele de participare, mult mai mulți decât cunoscusem în acele zile, dar eu nu mai auzeam nimic din ceea ce se discuta. Mă apucase de cap o durere cumplită, ca o gheară, era ceva care mă strângea de tâmple și simțeam cum se coboară spre inimă. Stilul celor doi vorbitori îmi era cunoscut, acționase ca acel clinchet de linguriță în ceașca de ceai a lui Proust și îmi trezise în memorie un timp a cărui regăsire n-o mai așteptam. Nu mai aveam chef de comitete și comisii, mă săturasem de ședințe și vorbe de lemn. Nu venisem în București cu gândul la răsplată, funcții politice sau alte avantaje, dar nu puteam să rabd nici pe alții în fruntea bucatelor, deocamdată onorifice, gata să le împartă sau, mai bine zis, să și le-mpartă, acum când mortul se pregătea să fie cald. Am ieșit pe ușa lăsată deschisă, ca o poartă spre cer albastru și aer curat, cu gândul plecării cât mai rapide spre casă, acolo unde părinții mei se frângeau de îngrijorare și habar n-aveau pe unde sunt, de 2 zile, de când plecasem să apăr podul, acum prea îndepărtat, de peste Ialomița.
Am simțit pași unduitori, elastici, în urma mea. Știam ai cui sunt și le calculam următoarea înfrățire cu pământul după ritmul muzicii pe care o simțeam crescând în jur, amuțind orice rafală ucigătoare de iarnă revoluționară. Diana, ca o zeiță înțeleaptă ce era, simțise și ea că sezonul de vânătoare a fioroșilor teroriști se sfârșea trist, ca sfâșierea unei măști proaspete, vesele, cu vopseaua umedă și înlocuirea ei cu o alta, transformată în chip firesc, statornic întipărit în genele nației. Nu aveam răbdare să mai aștept 20 de ani, pentru a depăși granița de stupiditate trasată de un fost dizident cu vagi amintiri despre viitor și m-am întors brusc, prinzându-i palmele în pumn, ca pe două vrăbiuțe cu penajul catifelat:
- Plec, Diana, nu mai are rost să-mi pierd vremea pe aici, ne-am aglomerat, am început să ne călcăm pe picioare, în timp ce ai mei habar n-au unde și dacă mai trăiesc. Nu pot să sun la ei decât prin centrală și n-am de unde aici. Cine știe ce-or fi văzut la televizor…
- Of, pleacă dacă nu mai ai nici un rost aici, du-te învârtindu-te și să nu te mai văd, a spus ea mândră, zâmbind distrugător, cu un colț al buzelor ușor ridicat și cu sclipirea jucăușă, cenușie a ochilor, departe de luminarea tristă a vreunui șuvoi de lacrimi. Crăciun fericit, dragule împușcător de frunze-n vânt !
Venise ziua, se îngustase clepsidra prin care treceam acum pe rând, ca grăunțe de nisip pe sub temelia închipuitelor castele ale zeului timp, ne-am îmbrățișat și m-am îmbrăcat în parfumul ei care mi-a pătruns prin haine, prin fiecare por hămesit de alt fiecare por înmiresmat, obișnuiți deja cu metehnele istoriei întoarse atât de mult pe dos, încât pleca din război cavalerul și rămânea pe baricade prințesa. Dar baricadele semănau acum mai mult cu ziduri de pluș și turtă dulce, iar eu nu de dulceața turtei duceam lipsă.
Mi-am luat rămas bun și de la ceilalți colegi și m-am strecurat, cu greu, prin mulțimea studenților. Aleile Politehnicii le-am traversat, apoi, în grabă, fără să mă uit în urmă, aproape că fugeam, mă ardea grija de acasă până în călcâie și am ajuns repede în stația de metrou, la Grozăvești, acolo unde pereții cunoșteau o primă ridicare în rang, simțeau pe tencuială primele forme de „Jos”. Lângă un „Jos ceaușescu !” cu scris negru, mic și stângaci își făcuse apariția un uriaș grafitti, artistic realizat, cu „Jos comunismul !”, iar vopseaua roșie, încă proaspătă și aruncată dintr-un corn al abundenței se scurgea, ca un sânge de fiară încolțită și-i murdărea pe cei care, neatenți, nu luau în seamă avertismentul. „Jos comunismul !” era ceea ce văzusem și pe mici manifeste, explodate nefiresc, în mănunchiuri de fluturi albi, de iarnă, în urmă cu doi ani, după revolta muncitorilor de la Brașov, pe aleile spre facultate, dar atunci citisem din mers, uimit, ca toți ceilalți, cu teamă de măsurile punitive care mi-ar fi putut „răsplăti” curiozitatea. Acum acele inscripții ne citeau ele, ne miroseau sudoarea spaimei și ne curățau de orice atom de aprobare. Jocul compensațiilor începuse și el. Urmau zile în care clipele fără particule ale strigătelor de „Jos !” se nășteau accidental, orfane. După mulți ani și o alternanță nefericit împleticită la guvernare, strigătele de revoltă se vor fărâmița și vinde, apoi, ca fiare vechi, odată cu fabricile și uzinele patriei, rămășițe denaturate ale acelor izbucniri de revoltă vor mai încânta doar urechile iubitorilor de fotbal, pe stadioane, acolo unde se va oficializa, aproape, ca un imn, un strigăt care are afinități mai multe cu „Sus !” decât cu „Jos !”.
În Gara de Nord era liniște, pericolele unei călătorii ținuseră oamenii strânși în jurul cuiburilor familiale, întăriseră rădăcinile de prudență și transformaseră tranzistorii și lămpile televizoarelor în vase comunicante, vene și artere vitale, ale eventualilor călători, cu țara. Câțiva vânzători de ziare urlau cu putere, prelungind „teverist” spoturile de reclamă, peste măsură, le plăcea să strige, cu greu și cu jenă îi întrerupeai pentru a le cere singurul jurnal din acea zi, Libertatea (fostă Informația Bucureștiului). Titlurile mari loveau cu avânt revoluționar într-un „odios” și o „sinistră”, ale căror nume nu se scriau decât cu literă mică, iar articolele povesteau, în tușe groase, fapte oribile ale guvernării ceaușiste, precum și modul în care nefericitul dar și vinovatul cuplu fusese prins.
Aveam tren peste o oră, iar aventura mea se apropia de sfârșit. Am cumpărat cuminte, maturizat, bilet până la Ciulnița, spre rușinea blatistului care fusesem și spre mica pierdere de cărămidă la casă etajată sau șurub la o nouă mașină a „nașului” de la trenul spre Constanța din acea zi. În dreptul peronului 6 am văzut multă lume strânsă, compactă. Nu pleca și nici nu sosea nici un tren, acolo era doar o tarabă unde se vindeau lămâi, fructe frumoase, imposibil de găsit altădată pe deasupra mâinii și tejghelei, de un galben auriu aproape ireal, care luminau solar ceața lăptoasă din jurul gării și adunaseră toată suflarea, chiar și ceferiștii de serviciu în stație, într-o coadă ordonată, regulamentară, îndelung exersată, pe 3 rânduri. Bucuros, m-am așezat și eu în așteptare, din reflex, strângând cu putere între degete cei câțiva zeci de lei care îmi mai rămăseseră și pe care îi planificasem să-i dau în schimbul unui prânz la Autoservirea de peste drum. Eram lihnit, nu-mi trebuiau lămâile acelea atunci, dar nu puteam pierde ocazia, aș fi fost în stare să rabd de foame și mai mult decât cele 3-4 ore de drum până acasă, pentru măcar două kilograme de lunguiețe globuri aurii. Stăteam lângă un tânăr brunet, înalt și uscățiv, cu mustață care, volubil, povestea celor din jur cum scăpase de moarte, ca prin urechile acului, cu oameni picând în dreapta și în stânga, privind de pe trotuar, ca și cum ar fi stat la altă coadă, în zona gri a curajului, la cei de pe baricada din 21 de la Inter. Tipul era bucureștean și, locuind în zonă, aflase că s-au adus lămâi aici și venise în fugă să prindă rând. Ca și mulți alții de pe lângă mine, care numai de mers cu trenul n-aveau chef. Lumea aștepta disciplinată, se făcuse un moment de liniște și chiar atunci s-au auzit primele rafale de pistol automat. Coada de oameni nu a avut nici o reacție, inițial. Zgomote de acest fel ne tot tăbăciseră urechile după 22 încoace, pericolul nu părea atât de apropiat, iar lămâile (ah, lămâile acelea, „și-acum mă-nfior”), erau cele mai frumoase văzute de mine vreodată. Atât de frumoase încât până și gloanțele au observat asta și, cu mult tupeu, fără să mai stea la coadă, au lovit necruțător, distrugând una din lăzi. Bucăți zemoase de lămâie au colorat în galben taraba, pavajul și fețele cumpărătorilor ajunși în fața cozii. Ca la un semnal, strident și înfricoșător, ordonata rânduială a cozii s-a stricat și fiecare „codoș” s-a aruncat pe paviment, în căutarea unui cât de mic scut. Mi-am părăsit și eu locul bun de la jumătatea drumului spre aurul „lămâios”, cu un imens regret, plonjând artistic, ca un tigru siberian, pe luciul strict delimitat, în pătrățele, al gării, până după primul stâlp. Se trăgea dinspre Gara Basarab, de undeva, de pe blocuri. Gloanțele sfârâiau și pocneau sec, în jur, fără să producă victime, însă, era un tir dezordonat, fără o țintă anume. Un grup de soldați, cu doi ofițeri în frunte, urmați de un revoluționar cu banderolă roșie pe mâneca hainei, care semăna teribil de mult cu unul din ctitorii baricadei din 21, Dan Iosif, toți cu AKM-uri, au trecut în viteză, spre locul de unde venea prăpădul.
Peste câteva minute, focul a încetat. M-am desprins imediat de pe gresia rece și, fără să pierd clipe prețioase, mi-am reluat locul la coadă, câștigând câteva poziții față de așezarea de dinainte de atacul terorist. Nu murise nici un vajnic sprijinitor al rândurilor cozii, doar se speriaseră câțiva, iar eu, cu ochii spre peronul unde tocmai fusese tras rapidul de Constanța, am ajuns să-mi duc până la capăt „pohta ce-am pohtit”, devenind falnicul posesor al celor 2 kilograme de lămâi.
Am plecat din București, privind în urmă fără mânie cum roțile vagoanelor se învârteau odată cu osia istoriei, strângeam la piept sacoșa cu binemeritata porție de fructe acrișoare-amărui, iar în suflet îmi creștea rația de libertate, condiționată însă dimensional de presiunea celeilalte rații, materiale, de-abia căpătate. Privind cu jind conserva de stavrid pictată pe zidul exterior al Giuleștinei, mi-am dat seama că sosise o primă zi a evaluărilor, că trecusem de un prag înalt și important, cu avarii minore sau, cel puțin, greu vizibile. Între degete strângeam, găsită prin buzunarul de la piept, o hârtiuță, ca o foiță de calendar minuscul, cu un nume drag și un număr de telefon. Am zâmbit fericit, sigur de nașterea unei noi zile.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!