agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2562 .



Barul Nana, de vânzare (III)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Noru ]

2004-11-17  |     | 



VIII. Ohrida

Surâzătoare, Nana continua să-și rotească umbreluța, stârnind un vârtej de bucle și panglici transparente ce înfiora unda strălucitor-albăstrie a Ohridei. Cu o gheară în inimă, Akebono o sorbea din ochi, nemișcat – înțelept - profund fascinat. Hotărât, avea de-a face cu o făptură angelică, pe care s-a și grăbit să o invite, după o pauză subită a conversației, la o cină cu subterfugii.
Nana tărăgăna acceptarea, râzând aparte; așa se preda ea, învăluită ușor-ușor de uriașul atras de formele-i albe și generoase, precum unda lacului îmbrățișa bărcuța fragilă, pictată în roz și albastru. În timp ce se apleca solemn, mirosindu-i fiecare por ce pulsa în ritmul valurilor, Akebono se lăsa îmbătat de un soi de fericire dureroasă și nemeritată. Contopirea aceasta îi părea o întârziere vinovată într-un paradis interzis. Pe măsură ce inima bătea să-i spargă pieptul, se simți înălțat, în dimineața cu aer tare, deasupra Lacului Ohrid. Hipersenzitiv, urmărea fiecare detaliu, punctat de gemetele suave ale Nanei. Sânul bombat, cu sfârcul semeț din creștet, se confunda cu cetățuia ce domina Ohrida, brăzdată de poteci răsfirate, aidoma vinișoarelor albăstrii, abia ghicite sub pielea diafană a iubitei. Akebono își trăia extazul pe un pat de ape, urcând și coborând, subtil și înnebunitor. Buzele Nanei, rujate strident, se deschideau insinuant, precum centura de acoperișuri stacojii ce împresurau lacul. Mișcându-și mâna printre dantelării și jartiere, Akebono ajunse la pămătuful bogat al pădurilor ce coborau amețitor panta umbroasă. Cu un icnet retezat parcă de o lamă niponă, fixa, ca într-un ritual, chipul transfigurat al alesei, în așteptarea exploziei finale... O ultimă volută a voluptății, și universul colonadelor, balcoanelor și arcadelor de pe malul apei se contractă spasmodic, devenind o simplă falie, închisă între dealurile din jur. Retrași pe o insulă a liniștii și a gratitudinii, cei doi amanți își ascultau reciproc răsuflarea purificată de aroma leandrilor de pe mal. Ajunseseră la liman, epuizați și extatici…
„În ce an spuneai că a fost cutremurul din Macedonia?” – se trezi întrebând Akebono, instalat în scaunul său de la Barul Nana, biet obiect de plastic, crăcit sub greutatea lui de namilă. „Prin ’74, habar n-am” – îl lămuri buștean Scarlat, intrigat de șirul victoriilor facil obținute la șeptică, în fața unui partener prea visător. „Prin ’74”, repetă el, șovăitor, tot mai puțin convins…

IX. Oră

Singurul care reușise să surprindă desprinderea garsonierei de la etajul III și zborul ei inexplicabil deasupra orașului era maestrul Oficzerowicz, zis „Oră” pentru că filma cu ora pe la nunți și botezuri, apărându-și cu îndărătnicie „pattern”-ul obținut la sfârșitul anilor ’80, acela de a fi primul cetățean al urbei dotat cu cameră video. De multă vreme însă, Oră nu mai avea solicitări în domeniu, iar înregistrările sale bizare, adesea indescifrabile sau de proastă calitate, erau destinate doar videotecii fantomatice, a cărei organizare îi tortura creierii și-i ocupa orice clipă de răgaz. O junglă de imagini, întinsă pe mii de kilometri de bandă și cele câteva rafturi curbate sub greutatea dosarelor cu file năpădite de adnotări paranoice – aceasta era „arhiva” ce-i devora insomniile, ca o floare carnivoră.
Târziu, în miez de noapte, cu ochii roșii după trei zile de nesomn și căutări, Oră a aflat, în sfârșit, continuarea dialogului dintre Scarlat și Samoilă. Filmarea în alb-negru era oribilă, aducând mai mult cu cadrele cețoase ale unei camere de supraveghere. Dialogul însă se deslușea destul de bine:
- Neagră – trebuie să fie neapărat neagră, înțelegi? – zise Samoilă și sorbi solemn din licoarea fierbinte, cu gesturi lente, de om obosit, cu care viața n-a fost prea darnică.
- Păi, dacă o ai pe asta, restul se rezolvă mai ușor. O pereche de pantaloni buni îți dau eu, ai și pantofi dacă vrei, dacă se potrivesc…
Fără să vrea, privirea lui Scarlat alunecă în jos, unde-i văzu încălțările ca vai de lume, un fel de adidași jerpeliți, care în nici un caz nu țineau de frig.
- Da’ pantofi să fie mă, nu să arate a pantofi, să mă țină până acolo – spuse gânditor Samoilă, cel preocupat să-și încropească o garderobă cât de cât mulțumitoare.
Mai liniștiți acum, cei doi terminară cafeaua pe fondul unui schimb grăbit de replici:
- Bani de tren ai?
- Am luat împrumut.
- Unde cobori?
- La capăt, de acolo mă descurc eu.
- Vine și soră-ta?
- Vine, săraca, nici nu i-a venit să creadă cât de repede s-a dus sărmanul tataie – parcă ieri tăia la vie… Doamne, ce era să fac, să fi rămas la părinți, cred că o duceau la fel, poate mai rău ca aici.
Figura lui Samoilă, cel care împrumuta haine și bani pentru a-i coborî în pământ oasele ălui bătrân, stărui o clipă pe ecran, într-un fel de stop-cadru cu alură stupefiantă…
Apoi purici, dungi și alte imagini, pe care Oră nu mai avu puterea să le oprească. Sus, jos, stânga, dreapta, obiectivul se fâțâia nervos, fixându-se în sfârșit asupra unei mări dezlănțuite de oameni disperați și prost îmbrăcați, adunați în fața Sfatului Popular, al cărui sediu fusese incendiat în noaptea precedentă. Înghesuiți în piața suprarealistă, cu arbori scheletici, strigau la unison, ca dintr-un plămân uriaș: „Vrem saloane de Crăciun, nu vrem dictator nebun!”, „Jos tiranul”, „Ceaușescu, fii boier, fă și tu ca Honecker!”
Nu-i vorbă, Oficzerowicz filmase „la meserie” din balconul primăriei valurile de revoluționari sosiți acolo în 21-22, sub deviza „Moarte odiosului!”. Polița lui de asigurare. Erau filmări necesare, dar și convenabile: cadrele rețineau grupuri de câte șase-opt protestatari, cu fizionomii ușor de identificat în eventualitatea unei anchete dure, specialitatea casei la Secu, ori lesne de folosit mai târziu, pentru împlinirea ambiției unora de a deveni revoluționari cu acte în regulă.
„O, sweet camera!” – răcni Oră, prăbușit în fotoliul din colțul odăii, cu o mână strângând la piept prețiosul instrument, iar cu cealaltă bâjbâind după sticla de votcă răsturnată pe mochetă.
Gata, iarăși purici… The end. Battery over. Mitraliat de amintiri, Oră dârdâia spasmodic în patul său deșirat: „Cetățeni, vă rog, liniște! Liniște, vă rog! Am de făcut un anunț foarte grav: apa de la robinet este otrăvită! Repet: teroriștii au otrăvit apa!” Doamne, ce glas tunător. Ar fi dat orice, numai să nu-și amintească, să uite măcar preț de o clipă.
Era vocea lui.


X. Rafira

„Începuse să plouă și să fulgere, firesc era să ne retragem ca niște animale în vizuini, când veni peste noi, cei ce nu părăsiserăm încă baraca, Sclava Isaura, neagră, uscată și bărboasă, zvâcnind din membrele-i căzute. Apăru brusc în pragul ușii, decupând asimetric peisajul apocaliptic al furtunii abia începute. Aprigă la blesteme, muierea părea binemeritata noastră pedeapsă pentru întârzierea în acel loc de pierzanie. Ne săgeta, pe rând, cu privirea, mai abitir parcă pe Akebono, cel iremediabil pierdut în fantasmele sale păcătoase. Femeia cu albeață la ochi se roti ostentativ în fața masculilor amețiți de băutură și, într-un final de efect, smulse pachetul de cărți de pe masa mea” – își aminti, înfiorat, Scarlat.
- Ia mai lasă-ne măi Rafiro, cu Pacino și De Niro! – urlă din capătul opus al sălii dezaxatul de Nosferatu.
- Lie, Ciocârlie, ce-mi prezici tu mie?! – îl încurajă, din rărunchi, inconștientul de Crală, omul care mânuia stăvilarul din amonte al râului, veșnic supus intemperiilor și hazardului.
Era clar că Rafira-Isaura picase într-un mediu ostil, din care n-avea să scape decât recitând unul din celebrele sale blesteme, aduse, cică, tocmai de pe Valea Timocului, din împrejurimile Borului, locul cu cele mai tari boscoane din lume, îmbârligate și fără dezlegare. Mesagerul era un personaj enigmatic, Pătru cel Negru, Crni Petar sau Carapătru, cu care Rafira se iubise pe vremuri, în timpurile când acesta poposise în urbe, cu gând să tipărească o revistă românească cu caractere latine, care să-i mai lumineze pe oropsiții lui frați. Voia chiar să publice colecția de blesteme timocene ca pe o formă de folclor. Însă idila se terminase neașteptat – Crni Petar a murit, mai bine zis i s-a pierdut definitiv urma, în timpul bombardamentelor de la Novi Sad, în împrejurări suspecte, iar Rafira o luase razna, întoarsă împotriva destinului care-l răpise pe omul său, proferând întreaga colecție de blesteme asupra celor care o provocau mai mult sau mai puțin voit:
- Zisa vlahului asupra vrăjmașului! – anunță ea cu un glas scrâșnit, din altă lume, care le luă pe loc maul tuturor celor din jur. Așadar, nu le-a mai rămas decât s-o asculte, posomorâți:
Să cazi în heleșteu
Vrăjmaș nebun
Acum când îți spun
Ochit de Vasilisc
Cu carnea în plisc
Gonit de Iele
Dejghinat de rele
Cu pielea jupuită la os
Cu unghia-ntoarsă pe dos
Cu capul smuls, ca de păpușă
Cu dinți rupți, în toc de ușă
Cu vinele golite de sânge
Cu ochii ce nu mai pot plânge
Hăcuit, strivit, ciudat
Ca un stârv în margine de sat
Vlaga mumiei tale – alcool
Facă-se formol
În care să-ți zacă
Inima dacă
Ai așa ceva…
Schilod de blestem
Cu sufletul ghem
Machiavel tembel
Urli la lună
Răpciugă nebună
Avorton aruncat
În miriște, pe hat
Pe-un pat deșelat
Înghițitor de zaț, de smalț, de câlți
Agonizând, pierdut, sfidător
Ca un cap de vită la abator
În vitrină, între vintre de șerpe
Îmbrăcat în solz de Dragon,
De drac, de lac,
De corn vânat, cu sânge pătat

Să cazi în heleșteul negru
Fără fund, răgând
Cu masca dată jos,
Despuiat de mațe și vine, hidos
Văduvit de-ochelarul subțire
Și de pavăza banilor
Gemând sub pedeapsa cruntă a anilor
Ani care trec
Grei și-ncruntați
De o ploaie mare curmați...

Conștientă de puterea dobândită asupra turmei de masculi ce o fixau cu cefele înțepenite, Rafira rânji malefic, cu un ochi la puhoiul negru-maroniu ce rupea zăgazurile de-afară și cu altul la Crală, cel înțepenit cu halba în mână, departe de stăvilarul abandonat, care ar fi putut salva soarta orașului.

XI. Augustus

În burgul cu memorie de elefant, unde subsolurile erau permanent inundate de averse gotice, răsunau clopote grele, vestind douăzeci și patru ceasuri de potop neînduplecat.
Noaptea diluviană i-a trezit inspirația Senatorului de drept Augustus von Gerstenberg, ambasadorul Principatelor Occidentale Vechi și Acceptate. El avea să transmită din biroul său tapetat în sângeriu și turcoaz spre Capitala iradiantă a Westburgerland-ului celebrul mesaj în care-și va slobozi, în fine, toate gândurile negre ce-l chinuiau de mai mult timp:
„O, venerabile și potentissime Cancelar, Senator de drept inamovibil, prea înțelept Arhonte de Colonia, deținător al Înaltului Sigiliu de Aachen și Marburg, păstrător al tradițiilor Pietrei Unghiulare din Heidelberg, eu, Augustus von Gerstenberg, gardian și confident, mă plec în fața Luminii tale iradiante și-ți mărturisesc din inimă: misiunea mea în sânul acestui popor ciudat, alunecos și criptic, se află în impas. Nația asta, pe jumătate aliată, pe jumătate perversă, este imposibil de plasat în sfera vreunei loialități de tip tradițional.
Confederația Globală Alemania este obligată să uite acest accident al istoriei, care nu are nici măcar nume… Degeaba bătăliile glorioase purtate împreună pentru apărarea fruntariilor îndepărtate, în zadar sacrificiul augustissimului nostru general Veterani, mort în mlaștinile din preajma Cetății Lugas, în acel cumplit 25 septembrie 1695!
Dau ca verdict neîncrederea lor în venerabila noastră civilizație gothikă și neîncrederea mea în continuarea eforturilor de a păstra cu orice chip acest avanpost înșelător (…)”.
Profitând de întâia pauză mai îndelungată a stăpânului, o palidă curtezană punk se desprinse cameleonic din decor, apropiindu-se de Augustus, apoi i se prelinse la picioare, nu înainte de a-i șopti la ureche ceva pe tonul acela care-l scotea din minți. Cu chipul fulgerat de un zâmbet ascuțit, von Gerstenberg îl concedie scurt pe secretar, în vreme ce diluviul confuz îi amesteca judecata. „Te știu, pușcă, de pe vremea când erai pistol” – îi răspunse femeii pe un ton amar, lăsându-se apoi înghițit, nepăsător, de neant.

Chiar în acel moment dilatat nefiresc, Cancelarul primi mesajul din zona Protectoratului Danubian. Instantaneu, îl cuprinse tremurul rău-prevestitor, care-i reamintea, ca un cui ruginit înfipt în minte, că dependența lui de poțiunea Adevărului Absolut era pe ducă.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!