agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3807 .



Money & Lost Control
articol [ Societate ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ceni ]

2010-08-07  |     | 



În primăvara anului 2008, după căderea pieței imobiliare, Wall Street a pariat mult pe ipoteci, în special pe cele riscante. De aici, s-a născut apoi o poveste temătoare, imortalizată în documentarul de televiziune „Miezul prăbușirii economice”(Producători: Michael Kirk, Jim Gilmore și Mike Wisher)(*). În septembrie 2008, secretarul de la Trezorerie, Henry (Hank) Paulson și președintele de la Rezervele Federale, Ben Bernanke, au mers pe dealul Capitoliului pentru o ședință de urgență cu legislatori seniori din ambele partide, republican și democrat.. În ultimele șapte luni, au ajutat o bancă, iar alta a fost lăsată să falimenteze, au naționalizat trei dintre cele mai mari companii ale țării și au urmărit cu groază cum creditele au înghețat. Nu se cunoștea despre ce se va discuta pe fond la ședința , care se arăta a fi foarte importantă. În ședință s-a anunțat că erau necesare 700 de miliarde de dolari pentru repornirea pieței creditelor. Hank Paulson spunea, pe un ton calculat, fără hiperbole și fără epitete exagerate: „Dacă nu faceți nimic, sistemul financiar al țării și al lumii va fi distrus în câteva zile”(*). Ben Bernanke, la rândul său, a menționat: „Dacă nu facem asta mâine, luni, nu o să avem o economie”(*).
Pe Wall Street zvonurile, chiar și cele nefondate, au devenit o boală care poate distruge o companie în câteva zile. Postul de televiziune CNBC era omniprezent la birourile comerțului, pe Wall Street, unde lumea era foarte atentă la ce se întâmpla. Banca „Bear Stearns”, era, în principiu, singura îndatorată, trăgând după ea și restul piețelor financiare. Cota la bursă a Bear se afla în cădere liberă. Deponenții neliniștiți, voiau să-și scoată banii. La Bear erau rezerve de aproximativ 18 miliarde de dolari, bani lichizi. În interiorul Bear, știau că au nevoie să reasigure piața. Fostul președinte al băncii, Alan (Ace) Greenberg: „Cineva a venit la mine și mi-a spus: «Trebuie să faceți o declarație. Avem probleme». L-am întrebat pe managerul financiar dacă avem probleme. El mi-a spus că totul e în regulă.”(*). Ace a sunat la CNBC, anunțând că totul este în regulă. Apoi, CNBC a interpretat: „Ace Greenberg numește zvonurile unei căderi iminente ridicole, ceea ce e ca și cum ai striga «Nu îmi bat soția, sincer». Cotele la bursă au crescut, cu excepția Bear Sterns.
Zvonurile din jurul lui Bear au fost despre investițiile masive în ipoteci riscante, numite „bunuri toxice”. Drumul către bunăstare pentru Bear a fost lesne. Au cumpărat sute de mii de ipoteci, pe care le-au transformat apoi în garanții și le-au vândut investitorilor. Cu cât piața imobiliară a crescut, cu atât au cumpărat mai mult Bear și alți investitori. Prețurile crescătoare ale caselor au creat mentalitatea celor din industria imobiliară, de la cumpărătorul casei până la agentul de bursă, creditorul ipotecar, banca, Wall Street, că prețurile caselor pot numai să crească. În 2005-2006 s-au făcut tone de bani în această afacere. Însă în 2007, distracția s-a terminat. Oamenii au văzut cum se reziliau multe contracte, după formula dezastrului, redat în jocul obișnuit de „cartof fierbinte”; în final, având toți în mână un cartof fierbinte…
Bear Stearns era una din băncile investitoare de pe Wall Street, dar fiindcă era mică apărea și ca vulnerabilă. Așa că, imediat după începerea crizei, trebuia făcut ceva pentru restaurarea încrederii. Declinul unei firme de pe Wall Street din cauza unui zvon, nu putea pune președintele decât să afirme că nu este cazul de îngrijorare. Asta s-a întâmplat la Bear, Alan Schwartz, președintele băncii, a decis să acorde un interviu la CNBC. Prima întrebare a moderatorului din emisiune a fost una dificilă. L-a întrebat dacă un partener important de la Bear îl părăsește. Schwartz nu era în cunoștință de cauză de aceasta, dar întrebarea parcă i-a înfipt un cuțit în inimă. Subliminal, publicul înțelegea că Bear Stern nu este de încredere în fața celor care fac afaceri cu ei. A fost o lovitură majoră pentru Bear, însă Schwartz a anunțat public că situația se va restabili, în timp.
Bear a împrumutat mult pentru a învesti în bunuri toxice și alte garanții riscante. Pentru a supraviețui, era necesar să găsească mai mulți creditori care să le împrumute bani., fiindcă acțiunile lor erau în cădere, iar rezervele se șubrezeau. „Profețiile” începeau să se îndeplinească. Mulți oameni au ajuns la concluzia că trebuie să-și retragă bunurile de acolo. Cota la bursă a Bear continua să cadă, iar rezervele erau aproape epuizate. Ultima speranță era Banca Federală de Rezerve din New York, la conducerea căreia se afla Tim Geithner. Acesta era considerat protejatul lui Larry Summers de la Trezorerie. Geithner intermedia între Washington și New Street, fiindcă locuia în Manhattan, dar lucra pentru Sistemul Federal de Rezerve. Așa că Bear a ajuns pe mâinile lui Geithner. Oamenii lui s-au dus la sediul băncii controlând toate conturile. Toate acestea s-au petrecut într-o noapte. „Până la 1:00-2:00 dimineața, toți aveau câte o echipă la Bear, care a ajuns la concluzia că banca e îngropată în bunuri toxice. S-au găsit miliarde în ipoteci riscante, ascunse și, mai rău, schimburi între credite, o formă de asigurări. Bear a promis că, dacă garanțiile asigurate vor suferi, vor plăti. Investigatorii lui Geithner i-au spus că Bear a făcut schimb între credite în valoare de sute de miliarde de dolari în tot Wall Street-ul și în jurul lumii.”( Michael Kirk)(*) În timpul acelei nopți lucrurile s-au schimbat când oamenii de la Sistemul federal de rezerve au descoperit poziția în care era Bear și ce se întâmpla dacă dădea faliment, pentru că banca avea atât de multe datorii, încât dacă nu le plătea, ar fi cauzat alte falimente în cascadă.
Fiecare parte din Wall Street are legătură cu altă parte a Wall Street. Prăbușirea uneia, aduce după sine prăbușirea alteia, într-un mod cu totul neprevăzut. Lucrurile raportate lui Geithner erau mai complicate decât în aparența lor. „Geithner a văzut cea mai mare teamă a celor de la băncile centrale, riscul sistematic. Bear a fost interconectată cu mai multe alte bănci de pe Wall Street. La patru dimineața, Geithner și-a sunat șeful de la rezervele federale, Ben Bernanke. În această noapte, cea mai sumbră temere a unui expert în Marea Criză Economică s-a adeverit”( Michael Kirk)(*). Bernanke era lucid că lucrurile trebuie controlate amănunțit. Mai mult ca oricine, el a înțeles ce se va întâmpla, dacă situația scapă de sub control. „Dar lui Federal Rezerve i s-a interzis să împrumute bani direct lui Bear, o bancă de investiții nesigură. Bernanke a fost gata să încalce regulile și asta a făcut. Dar planul fără precedent al lui Bernanke a avut repercusiuni aproape imediat.” (Michael Kirk)(*). Bear Stearns a primit ajutor financiar, iar ținta acestei favorizări a fost neprevăzută: condamnarea la moartr a Bear. La deschiderea băncii, ora 9:30, cota la bursă a scăzut cu aproape 50%.
În Washington, la Trezorerie, secretarul Hank Paulson a început să-și facă griji pentru riscul sistematic. El și-a imaginat o scădere de 1 000 sau 2 000 de puncte a indicelui Dow, în acea luni, posibilul faliment în timp scurt al multor bănci de investiții: Lehman Brothers, Morgan Stanley etc., considerând că nesiguranța e prea mare. „Paulson credea că știe piețele bine. Cu doar doi ani înainte, a condus cel mai mare rival al lui Bear. Împrumutul pentru a salva Bear nu era stilul și ideea lui Henry Paulson. A fost ideea celor de la Fed (Banca Federală de Rezerve – n.n.). De acum înainte, Paulson se va implica. El și Ben Bernanke vor face față crizei împreună. Sâmbătă dimineața, sute de avocați și contabili de la rivalii lui Bear au venit să examineze registrele. În final, nimeni nu a vrut să preia datoria celor de la Bear Stearns.”( Michael Kirk)(*). Dar duminică dimineață, Bernanke a atacat, creând o fuziune forțată între Bear și banca JPMorgan. Paulson a acceptat termenii și Bernanke a garantat acordul cu 30 de miliarde de dolari ca să acopere bunurile toxice de la Bear. „În mod sigur, cele 30 de miliarde de dolari pentru acele garanții i-au ajutat pe cei de la JPMorgan să meargă mai departe. Fără asta, nu ar fi fost un acord.” (Ace Greenberg)(*). Dar Paulson avea îndoieli. Pentru aceasta, a transmis imediat un mesaj către Wall Street: „Așa ceva nu se va mai întâmpla niciodată.” A invocat un concept al catehismului pieței libere: hazardul moral, care pune întrebarea: dacă scoți pe cineva dintr-o problemă pe care a cauzat-o el însuși, care va fi mișcarea următoare pentru a nu recidiva ? „Ca un veteran încercat pe Wall Street, Paulson a făcut, personal, sute de milioane de dolari crezând că modul de conducere cel mai bun este acela de a nu conduce. (Michael Kirk)(*) Paulson, ca republican, era un comerciant necruțător al pieței libere, de aceea a și fost ales de administrația George W. Bush. „În după-amiaza aceleiași duminici, în timp ce ultimele detalii ale acordului erau discutate, Paulson a decis să-și facă auzită părerea despre hazardul moral. L-a sunat pe președintele JPMorgan. 30% din acțiunile de la Bear erau deținute de proprii angajați. La sfârșitul zilei, se vindeau pentru 30 de dolar pe acțiune. JPMorgan oferea 4 dolari. (Michael Kirk)(*). Apoi s-a ajuns la doar 2 dolari pe acțiune. După 7 zile, Bear Sterns nu mai exista.
Bear Stearns nu a fost singura bancă ce a pariat pe imobiliare. Până când a căzut piața, țara a fost încurajată să facă același lucru. Oamenii primeau ipoteci pe care nu puteau să și le permită. La un coctail sau un grătar se puteau auzi laude cât de bogați sunt, fiindcă valoarea casei lor a crescut. Nu-i păsa nimănui dacă își putea permite plățile, întrucât actul cumpărării casei era un act de bunăstare. Atitudinea guvernului față de Wall Street a fost unul optimist: băieții deștepți se descurcă în orice condiții… „Paulson și Bernanke au continuat să insiste că totul mergea bine în fața dovezilor evidente că piața imobiliară a devenit toxică.” (Michael Kirk)(*). „Când își va reveni economia ? Nu sunt un economist, dar cred că suntem în creștere. Îmi aduc aminte că la o conferință de presă, oamenii strigau «recesiune», ca și cum ați fi fost economiști. Sunt optimist. Cred că sunt multe lucruri pozitive pentru economia noastră.” (G. W. Bush)(*)
În vara lui 2008, ipotecile toxice au început să erodeze fiecare firmă majoră de pe Wall Street. Pierderile în imobiliare și pentru ipotecile riscante se vedeau cu ochiul liber. Erau pierderi de triliarde de dolari în sistemul financiar care s-au resimțit. Investitorii panicați renunțau la acțiunile giganților în ipoteci. Noua criză nu va fi pe Wall Street. Fannie Mae și Freddie Mac, cei mai mari creditori ipotecari din lume, au mari probleme. În două săptămâni au pierdut 60% din valoarea bursei. „Creat de guvern pentru a promova case ieftine, falimentul acelor firme publice, conduse în sistem privat, a fost de neimaginat. Dețineau 5 triliarde de dolari în ipoteci. Posibilul lor faliment ar reprezenta definiția riscului sistematic.” (Michael Kirk)(*). Bernanke și Paulson erau îngrijorați că putea fi o catastrofă majoră falimentul, așa că trebuiau să facă ceva. Hank Paulson a făcut un compromis și a naționalizat Fannie Mae și Freddie Mac. Într-o dimineață Paulson a declarat public decizia sa de a lua măsuri. Guvernul a concediat managementul și a au preluat operații de zi cu zi. Bernanke și Paulson nu doreau să naționalizeze Fannie și Freddie, dar împrejurările i-au silit s-o facă, după ce au fost examinate toate alternativele disponibile. Federal Rezerve și Trezoreria au demarat rezolvarea problemei. S-a transmis astfel o undă de șoc a încrederii în toată economia, fiindcă, deodată, oamenii spuneau că dacă două dintre cele mai mari companii ale lumii pot da faliment, însemna că oricine putea falimenta din vina activelor toxice. „O zi mai târziu, luni, 8 septembrie, epidemia ipotecilor toxice a fost scăpată din nou de sub control. De data aceasta, a fost banca de investiții Lehman Brothers. Șeful, Dick Fuld, era imaginea Wall Street-ului. Fuld a dus Lehman adânc în piața imobiliară de risc mare. Angajații de jos au fost primii care au observat. ” (Michael Kirk)(*). Lucrătorii din bancă au continuat să forțeze norocul în clauze acceptabile de împrumut. Erau împrumuturi cu rate fixe pe 30 de ani și pe 40 de ani, împrumuturi în care oamenii plăteau doar dobânda, nu și rata timp de 10 ani, cât și alte facilități. „Acum, cu Fannie și Freddie, acele investiții toxice care le-au adus miliarde celor de la Lehman, îi trăgeau în jos.”(Michael Kirk)(*). „Când se împrăștie zvonuri sau incertitudini despre sanctitatea unei instituții financiare, acele lichidități pot să dispară foarte repede.”(A. Greenberg)(*). Prețurile acțiunilor scădeau zilnic. CNBC transmitea doar vești proaste. Acțiunile Lehman Brother scădeau odată cu încrederea și abilitatea de a supraviețui. La Trezorerie, secretarul Paulson observa obosit dezastrul, care era cea mai mare criză de la Marea Criză Economică a secolului XX. Poulson era și sub o presiune politică imensă, fiind un secretar conservator al Trezoreriei într-o administrație tradiționalistă. Membrii republicani ai Comitetului de Servicii Financiare voiau să-i atace pe Paulson și Bernanke pentru ce le-au făcut celor de la Bear Sterns. Republicanii afirmau că firmele trebuie să moară pentru ca piața să se disciplineze. „Când a condus Goldman Sachs, Hank Paulson a fost în competiție dură cu Dick Fuld. Acum, într-o serie de conversații telefonice, Paulson a insistat ca Fuld să găsească un cumpărător pentru Lehman Brothers. Dar, se pare că Fuld nu s-a gândit niciodată că guvernul ar lăsa Lehman să cadă.” (Michael Kirk)(*). Deciziile lui Paulson erau in extremis bazate pe hazardul moral. Fuld trebuia să-și vândă compania pentru a nu plăti pentru lăcomia de la Lehman. Când a fost intervievat secretarul Trezorerie, s-a putut observa vehemența reacțiilor sale față de Dick Fuld. „I-am spus lui Dick Fuld să vândă compania sau să caute un cumpărător pentru că are o problemă și nu a vrut să o facă.”(H. Paulson)(*) Dar, totul urma a se juca pe o miză mare, noaptea, când metropola e mai liniștită.
Vineri noapte, după ce piețele au fost închise, Paulson și Bernanke au chemat șefii celor mai mari firme de pe Wall Street la Banca Federală de Rezerve în New York. Voiau să fie siguri că mesajul de la guvernul federal era clar – nu vor fi ajutați. Bernake le-a spus că e momentul unei acțiuni solidare, înaintea weekend-ului. „Cineva trebuie să cumpere Lehman. Trebuie să vă gândiți cum salvați Lehman. Dacă nu, vor da faliment.”(Tim Geithner)(*) Se subînțelegea de la Geithner că Washington-ul nu vrea să ajute. „În acest weekend, o viziune familiară. Lehman își deschideau registrele către rivali. Acum Dick Fuld avea nevoie disperată de un contract.” (Michael Kirk)(*). Însă, de această dată, din nefericire pentru Lehman și pentru Fuld, guvernul a zis nu. Hazardul moral a învins riscul sistematic, prin neimplicarea guvernului. Alternative nu existau. Așa că, falimentul era un lucru sigur. Banca de Rezerve și Trezoreria au crezut că Lehman puteau să cadă fără a genera un dezastru. Paulson a declarat presei că americanii pot rămâne încrezători în siguranța și rezistența sistemului financiar al lor. După aceea, a declarat că piețele se prăbușesc. Riscul sistemic a devenit o realitate. Nicio bancă nu mai împrumuta pe altă bancă pentru că se temea de pierderea banilor, cu toate că sistemul de împrumut interbancar este inima sistemului bancar mondial. Nu se mai vorbea doar de ipoteci, ci de împrumuturi pentru mașini, pentru firme mici, împrumuturi comerciale luate de bănci mari. Băncile comerciale erau infectate. „Investitorii au fost zguduiți de falimentul Lehman. Prăbușirea economică era în acțiune. Comerțul cu America se lovea de un zid. Cu piețele creditare înghețate, în curând, o altă mare firmă era în zona de risc. Cea mai mare companie de asigurări din lume, AIG, a investit zeci de miliarde din profit în investiții riscante legate de piața imobiliară.”( Michael Kirk)(*).
AIG a vândut credite schimbate în valoare de miliarde de dolari, polițe de asigurări bazate pe pariul că firme ca Lehman Brothers nu vor falimenta niciodată. Însă a falimentat. AIG avea nevoie disperată de bani, dar piețele creditare erau înghețate. Nimeni nu împrumuta bani. Cine era speranța pentru cea mai mare companie de asigurări din SUA ? Paulson și Bernanke.
AIG a vândut trilioane de dolari în credite schimbate. A făcut afaceri cu fiecare bancă și instituție mare de pe mapamond. Hazardul moral trebuia eliminat pentru salvarea AIG. Au fost convocați membrii cheie ai Congresului, deși nu aveau prea multe detalii. Rezultatul: Bernanke a împrumutat AIG cu 85 miliarde de dolari. Guvernul SUA controla astfel cea mai mare companie de asigurări din lume, deținând 80% din acțiunile AIG. „Cum sistemul se prăbușea și o firmă după alta era nesigură, un sentiment puternic a cuprins Wall Street-ul. Poate guvernul sau Paulson și Bernanke au pierdut controlul asupra situației. Bernanke nu mai avea muniție. El a decis să încerce ceva nou. Pentru asta, trebuia să discute cu Paulson. Bernanke i-a spus secretarului republican de la trezorerie că trebuie să inițieze o operațiune amplă de salvare a sistemului financiar național” (Michael Kirk)(*). „Nu este o lumină la capătul tunelului. Lucrurile pot doar să se înrăutățească. Trebuie să acționăm mai direct, să implicăm guvernul direct în sistemul bancar. Trebuie să mergi la Congres. Nu putem rezolva cazuri separate. ”(*), i-a spus Bernanke lui Paulson la telefon. O telefonare deosebită, întrucât acest profesor manierat de la Princeton vorbea pe un ton mult mai grav, decât în mod obișnuit, spunându-i lui Paulson că trebuie să facă ceva. Așa că, Paulson și Bernanke s-au dus pe dealul Capitoliului pentru o întâlnire cu liderii Congresului. Paulson a pus în aplicare un plan de urgență, elaborat de personalul din subordinea sa, care implica o cerere de 700 de miliarde de dolari de la cetățeni pentru a cumpăra garanțiile ipotecare toxice. Trebuia acționat rapid, dar era dificil, deoarece cultura Wall Street e diferită de cea de la Washington. Reacția de pe dealul Capitoliului a fost toxică. Republicanii conservatori din camera reprezentanților erau revoltați. Pe 29 septembrie, Casa Reprezentanților a dezbătut moțiunea asupra pachetului de ajutor financiar. Republicanii, care inițial au fost pro și-au retras sprijinul. Moțiunea nu a trecut. Totul se ducea de râpă. Indicele Dow a avut cea mai mare cădere înregistrată din istoria sa. „Cu piețele în prăbușire, Congresul a simțit imediat presiunea de a reanaliza planul lui Paulson de a cumpăra bunuri toxice. În același timp, în spatele ușilor închise, se încerca altă idee. Implica și mai multă intervenție a guvernului, infuzia de capital. Oamenii din interior voiau să injecteze miliarde de dolari ca să ajute băncile pentru a restaura încrederea și să deblocheze creditele, dar Paulson nu era de acord cu această idee.” (Michael Kirk)(*). O naționalizare parțială a sistemului financiar era contrară lui Paulson. Dar infuziile de capital s-au făcut totuși. O moțiune revizuită a trecut în cele din urmă de Cameră. Dar chiar înainte de a începe planul bunurilor toxice, riscul sistematic a trecut și granițele SUA.
În octombrie, Paulson a decis că nu mai are nicio altă soluție. Va trebui să aplice clauza din lege pentru infuziile de capital, implicând direct bugetul guvernului în sistemele bancare. Lucru inimaginabil pentru Paulson, care i-a chemat de urgență în biroul său de la Trezorerie pe președinții celor mai mari nouă bănci. Au ținut secret subiectul despre care voiau să discute. El a anunțat că sistemul bancar are mari probleme. „Paulson a sperat că un act curajos ar spori încrederea națiunii în bănci și acestea ar acorda împrumuturi din nou, o infuzie directă de bani. Paulson și Bernanke ofereau zeci de miliarde fiecărei bănci. Guvernul devenea acționar majoritar. Paulson a dat fiecăruia câte o foaie cu condițiile. Paulson a cheltuit 125 de miliarde de dolari în acea zi. Hazardul moral aparținea trecutului.” (Michael Kirk)(*).

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!