„Bulgăre de seu” (1879) este o nuvelă în care scriitorul francez Guy de Maupassant (1850-1893), pe lîngă faptul că a schițat portrete umane, a propus și tipuri de comportament uman, unul din ele fiind cel alimentar. Fundalul pe care apar toate elementele și accesoriile textuale este războiul din 1870, un război burghez în care soldați erau foști vînzători de slănină și săpun, o lume pașnică aruncată în război. Dar acest război, pe lîngă atmosfera sa beligerantă, aduce în orașul Rouen din Normandia frica de faptul că învingătorii (armata prusacă) vor considera frigarele și cuțitele de bucătărie drept arme (dimensiunea alimentară / dimensiunea militară). Or, asistăm la întîlnirea unei lumi gastronomice cu una de război, o lume în care cuțitul ca armă și ca instrument culinar apare ca 2 elemente opozante „cuțitul valorii” [1, 37] și cel al nonvalorii. Cuțitul taie, mutilează și străpunge, astfel hrana e prada pe care o violentăm, asupra căreia ne asmuțim. Or, „obiceiurile noastre alimentare, înarmate cu sulițe și cuțite își rezervă gestul prădării” [2, 28].
Orașul e cucerit, ofițerii prusaci, în multe case, stau la masă cu gazdele (masa ca o întîlnire împăciuitoare a două lumi inamice, ca un armistițiu al celor două dimensiuni), totuși orășenii consideră că în oraș există o atmosferă apăsătoare – un miros al cuceririi care schimbă și gustul bucatelor.
Elisabeth Rousset, o prostituată supranumită și „bulgăre de seu”, este femeia durdulie cu “fața rumenă ca un măr” care va fi axul central al acestei nuvele. Ea nimerește într-o companie care a decis să părăsească orașul ocupat. Călătoria lor e dificilă, căci toți fug din orașul ocupat, iar pe lîngă inima grea ce părăsește casa, ei au mai uitat să-și ia merinde de drum și doar femeia de moravuri ușoare se adeverește a fi cea mai grijulie în acest sens.
Foamea era atît de puternică, încît întuneca mințile, pe drum nu întîlneau nicio cîrciumă, foamea ucise orice poftă de vorbă, comunicarea umană devenind inutilă în fața unei necesități fiziologice. În această atmosferă chinuitoare gestul lui Elisabeth Rousset va declanșa o avalanșă de senzații psihologico – gastronomice. Inițial a scos o farfurioară de porțelan, un păhăruț de argint, apoi o farfurie mare în care avea un pui fript, în coș mai avea copturi, fructe pentru a fi mîncate timp de trei zile, cît va dura călătoria. Pe lîngă toate, puteau fi văzute și patru sticle. Coșul cu mîncare sau platoul, va spune Roland Barthes: „pare un tablou dintre cele mai delicate: e un cadru care conține, pe un fond întunecat, obiecte diverse... aceste platouri împlinesc definiția picturii” [2, 19]. Astfel mîncarea și prepararea ei nu sunt doar un act, ci și o compoziție finală. Coșul femeii nu e doar un accesoriu de transportare a merindelor, el e un obiect în sine, un element seducător prin prezența sa și subînțelesul ce îl are. Farfuria de porțelan și păhăruțul de argint sunt niște recipiente ce par a anunța un tablou de pictură statică. Strachina mare în care e un pui tăiat în bucăți anunță un centru de compoziție.
Oameni, ce se pretindeau a fi nobili, burghezi înstăriți sau din tagma clerului evlavios la vederea acelor bucate, înramate de coșul belșugului, treceau prin acele chinuri pe care noi foarte mitic le numim „chinurile lui Tantal”. Ipocrizia acestei lumi se reliefează atunci cînd ei unul cîte unul cedează tentației și invitației de a lua masa cu femeia de moravuri ușoare. E dificil să faci doar primul pas, cum ai trecut Rubiconul, modestia dispare, așa încît coșul se golise foarte repede, căci ingestia e un fel de secvență mașinală, irațională chiar. Acolo au mai fost găsite și un pateu de ficat, pateu din ciocîrlie, limbă afumată, pere, cașcaval, prăjituri și ceapă marinată. Plinul acestui coș se pare a spune că „mîncarea occidentală, acumulată, însumețită, umflată pînă la maiestuos, legată de o anumită operație de prestigiu, tinde întotdeauna către gros, mare, abundent, planturos” [2, 24-25]. Astfel crepusculul coșului cu alimente, sugerează o revenire la o fază inițială și ea va apărea în text mai tîrziu. Mirosul imanent conținutului din coș trezește disprețul doamnelor de societate față de prostituată, care s-a adeverit a fi o mai bună gospodină. Ele vor s-o excludă din societatea lor și în gîndurile sale ar arunca-o afară în zăpadă cu toate merindele ei frumos mirositoare. Coșul nu va fi gol, ci golit, cum va fi golită de sens cea care-l purtase în mînă. Foamea, ce era cel mai puternic stimul asociativ uman, dispare odată cu dispariția foamei, cînd apare gîndirea critică și selectivă. Femeia de moravuri ușoare își pierde semnificația de purtătoare de merinde și își recapătă vechiul rol. Or, revine disociativitatea umană.
Dar, autorul reliefează fățărnicia acestei companii – nu puteai să mănînci din rezervele femeii și să nu vorbești cu ea, așadar, comunicarea era o plată pentru aceasta, mai ales că statul împreună la masă presupune un anumit grad de tactilitate alimentară, transmiterea din mînă în mînă, utilizarea de către toți a aceluiași pahar. Era de la sine o mîncare predestinată consumului și conversației. Ea, femeia prostituată, se pare că demonstrează ceea ce este numit în mai multe studii despre feminism drept o „etică a grijii”: „fetele aplică o logică psihologică a relațiilor, în contextul căreia prioritatea o reprezintă sensibilitatea față de nevoile celorlalți și responsabilitatea reciprocă” [3, 93].
Ajunși la han, la finele acestei odisei a mîncării, călătorii au cinat și au băut care vin, care bere. Așa se încheia aventura lor înfometată. Se distrau la un pahar de vorbă, căci „gustul vinului bun (gustul adevărat) este inseparabil de mîncare. A bea vin, înseamnă a mînca...” [1, 116]. Aici au tot bîrfit despre prusaci care „mînăncă cartofi și carne de porc, apoi carne de porc și cartofi”. Lipsa variației alimentare este imputată drept un cusur național. Discuțiile patriotice au loc în atmosfera unui profund patos, fiecare își expune părerea, Elisabeth Rousset menționează că a părăsit orașul natal, fiindcă nu mai suporta prezența ocupanților, toți o susțin în cele spuse. Pacea domină în compania lor pînă la momentul în care se adeverește că ei nu pot pleca de la han, deoarece un ofițer prusac o dorește carnal pe durdulie, stau cîteva zile, înduplecînd-o pe Elisabeth să cedeze, argumentînd că în acest caz nu va fi o faptă amorală, ci una patriotică, făcută în numele compatrioților ei. Și ea cedează... „bine, dar o fac doar pentru voi”. Aceeași etică a grijii, dar cu elemente de etică sexuală: „dacă prin comportamentul sexual se poate produce, din punct de vedere moral, și bine, și rău, este evident necesară analiza condițiilor care determină fie binele, fie răul” [3, 95].
A doua zi, dimineața, li se permite plecarea, toți se urcă în trăsură și pleacă, pe drum iarăși încep să mănînce, au fost mai grijulii, și-au luat provizii: carne de vită, pateu de iepure, slănină, cașcaval, salam, ouă fierte. Doar durdulia prostituată, după ce săvîrșise „actul patriotic”, în graba și zăpăceala matinală, nu și-a luat nimic, privea cu mînie la acești oameni ce rumegau în fața ei și plîngea. Nimeni nu se uita la ea, la ea pe care au jertfit-o ca ei să poată pleca, iar acum au aruncat-o ca pe o cîrpă. Și-a amintit de coșul ei, plin de bucate gustoase și deodată mînia i-a trecut, de parcă o strună crăpase în ea, înghițea lacrimile, ca un copil, dar ele curgeau, străluceau prin gene și două lacrimi mari s-au prelins pe obraji. Apoi au urmat altele, care fugeau tot mai repede... Sta dreaptă în speranța că nimeni nu o va observa. Dar au observat-o și cineva a spus: „Își plînge rușinea”...
Disociativul și asociativul sunt două poluri ale existenței noastre și ajungem să exclamăm și noi: „nu vă îmbuibați, nu vă ghiftuiți, nu fiți inspirați, înduioșați, amabili, fiți reci, fiți înfometați” [1, 131], te poți însă asocia și disocia cu tine însăți, cu propria scriitură: „cine îmi poate garanta că această frază, această idee (această idee-frază), care acum mă încîntă pentru că am fost în stare să o scot la lumină, nu-mi va face greață atunci cînd voi fi pe stomacul gol? Cum să-mi consult dezgustul (dezgustul față de propriile mele deșeuri)? Cum să pregătesc cea mai bună lectură din mine însumi astfel încît să pot spera: nu să iubesc, ci măcar să suport pe stomacul gol ceea ce a fost deja scris? ” [1, 131].
Referințe bibliografice:

1. BARTHES, Roland. Plăcerea textului. Roland Barthes despre Roland Barthes. Lecția: Eseu. Chișinău: Cartier, 2006.
2. BARTHES, Roland. Imperiul semnelor. Chișinău: Cartier, 2007.
3. DRAGOMIR, Otilia, MIROIU Mihaela. Lexicon feminist. Iași: Polirom, 2002.