O prietenie model: Al. Rosetti - G. Călinescu
Pentru a oferi o imagine asupra relațiilor interpersonale ale vremii, vom întârzia o clipă asupra unei prietenii intelectuale, care are ca eroi două personalități remarcabile ale culturii române: Al. Rosetti și G. Călinescu.
Alexandru Rosetti, născut la București, în anul 1895, era urmaș al unei familii princiare. Își susține doctoratul la Paris, specializându-se în domeniul lingvisticii. Conduce editura Cultura Națională, apoi, în 1933, este numit directorul „Fundației regale pentru literatură și artă”, cea mai prestigioasă editură din România din epoca interbelică. Editura își propunea, printre altele, publicarea de ediții critice ale scriitorilor români, clasici și contemporani, nu urmărea în principal beneficii materiale, ci susținerea literaturii originale. Până la venirea comuniștilor, Rosetti publicase doar studii de specialitate, Istoria limbii române (trei volume, între 1938-1940) și Limba română în secolul al XVI-lea (1932), ambele de o importanță covârșitoare pentru specialiști. Mai înainte, după un debut cu un poem în proză, Fantesia florilor (revista Vieața nouă), publicase Note din Grecia, impresii de călătorie, mai mult culturale decât sentimentale. În 1944 scrie „Filosofia cuvântului”, tipărit doi ani mai târziu la Fundația regală, unde redevenise director, pentru puțin timp, că nu doar oamenii lui Antonescu nu-l voiau editor, ci și oamenii lui Gheorghiu Dej. Cei din urmă, mai eficienți, odată cu demiterea sa au desființat și editura, ei nu erau obișnuiți să lucreze cu jumătăți de măsură.
Dar noi nu am ajuns încă în 1946, când se desființează editura, așa că putem asista la derularea unei frumoase prietenii, demnă de cuplul Creangă-Eminescu, deși cea dintre Rosetti-Călinescu ni se pare mai plină de tâlc, fiindcă nu este între doi confrați, moldoveni iubitori de cuvinte frumoase, taifasuri și tăceri, ci între un editor și un artist, cu personalități și firi diferite, provenind din categorii și medii familiale sociale aproape opuse. Rosetii era boier, din neam de boieri (cel puțin, în realitate era prinț!), iar Călinescu un burghez. Se pare, însă, că ambii au avut copilării nefericite, rămânând orfani de mici, sigur e că niciunul dintre ei nu a lăsat mărturii concludente despre părinți și bunici.
După mărturisirile lui Al. Rosetti, publicate în 1968, cei doi s-au cunoscut în primăvara anului 1932, când Mihai Ralea a reco¬mandat în scris Viața lui Mihai Eminescu, de G. Călinescu, pentru a fi publicată de editura „Cultura Națio¬nală”. Deși Rosetti afirmă că prețuia dinainte scrisul lui Călinescu, nu bănuia „pe scriitorul prestigios, care a izbucnit brusc în arenă, cu această carte, armat din cap pînă în picioare, spre uimirea tu¬turor. A fost o revelație încîntătoare. Cartea a intrat numaidecât la tipar și a repurtat un succes fulgerător de librărie, ediția a doua urmând ime¬diat după cea dintâi. Atunci l-am cunoscut pe G. Călinescu, și am legat cu dânsul o prietenie perpetuată de-a lungul anilor, dar su¬pusă unor permanente fluctuații, cauzate de temperamentul său vulcanic, cu treceri bruște de la încredere la bănuială, urmată de lungi epoci de tăcere. Cunoscându-i firea, așteptam cu încredere semnalul de reluare a relațiilor.” Semnalul nu întârzia să fie emis, mai ales că G. Călinescu avea nevoie de intervențiile lui Rosetti, influent nu doar prin funcția de la Editura Fundațiilor, ci și datorită relațiilor lui în diverse medii culturale și politice. Rosetti moștenise de la strămoșii săi greci șiretenia lui Ulisse și tactul diplomatic al fanarioților. Fire comunicativă, bonomă, cu privire limpede și zâmbet fermecător, galant ca un cavaler medieval, nu scotea sabia ca mușchetarii și rezolva conflictele cu amabilitate orientală. Nu era însă ranchiunos ca mandarinii și nu aștepta răbdător clipa răzbunării, ci doar prilejul reoferirii amiciției. „Atunci, își amintește el, luam drumul locuinței sale din strada Vlădescu (cartierul Floreasca), în care se mutase de curînd. Il găseam în minusculul său apartament în care își amenajase două odăi și un mic antreu, separat de celălalt corp de casă. Lucra în odaia din dreapta, la o masă mică, din lemn de mahon, înconjurat de cărți și de cîteva mobile în stil Biedermayer. Conversațiile noastre ocoleau însă cu grijă ocupațiile sale proprii. Căci se ferea de a-și anunța vreo lucrare și nu dădea nici cel mai mic amănunt asupra celor în curs. O singură dată, aflîndu-mă în vizită la el cu Camil Petrescu, la o întrebare a acestuia, a făcut un gest spre bibliotecă unde, în raftul de jos, se aflau depuse dosare voluminoase cu eseuri inedite. Sumbru, bănuitor uneori, dar alteori de o veselie exu¬berantă, și făcînd mare haz de vreo întîmplare recentă.”
Predată editurii, Istoria literaturii române s-a tipărit cât s-a putut de repede, în ciuda deselor intervenții în text ale autorului. În momentul difuzării, Rosetti a fost îndepărtat de la conducerea Fundației pentru Literatură și Artă, de guvernul Antonescu, postul fiind ocupat de D. Caracostea, descris astfel de fostul director: “un bărbat de talie mijlocie, puțin obez și smolit la față, cu o privire nesigură și înlăcrimată, ceva între profesorul de provincie și funcționarul din arhiva prăfuită a vreunui minister. Noul director mi-a declarat că râvnea de mult un post de conducere la o mare editură, căci intenția lui era de a îndruma spre noi țeluri literatura română (de fapt, directoratul său s-a soldat cu publicarea câtorva volume proprii). I-am urat deplină reușită și m-am retras fără întîrziere.” Peste cîteva zile, Caracostea denunța organelor de resort cartea lui Călinescu și pe fostul director Al. Rosetti, cerând autori¬tăților confiscarea cărții și urmărirea în justiție a auto¬rului și editorului. Ordinul de confiscare, emis de autorități, s-a dovedit inutil, întrucât cartea fusese deja vândută de librari.
Atunci și mai târziu, Călinescu va apela la Rosetti ori de câte ori va avea nevoie. Și va avea, căci viața nu a fost niciodată ușoară pentru cei care n-au vrut s-o trăiască în mediocritate. În plus, scriitorii, plini de eul personal până la refuz, au considerat totdeauna că primesc mai puține aprecieri decât ar merita. Alții au nimerit din greșală într-o îndeletnicire care nu cere doar ambiție. „Ce burghezi de omenie, ce meseriași cum se cade, ce băcani liniștiți s-ar fi putut face unii. Dar soarta a voit altfel. I-a luat din ulița mare și i-a făcut gazetari, poeți și critici. Și rău a făcut soarta, rău lor, și rău nouă cititorilor” , se lamenta Ilarie Chendi, absolvent al Facultății de Litere din București și fost bibliotecar la Academia Română. Știa el ceva despre scriitori, căci doar înființase revistele „Viața literară” (1906), „Viața literară și artistică” (1907) și „Cumpănă” (1909).
Rosetti deschidea orice ușă, frecventa saloanele nobilimii (puține și modeste, nu chiar ca la nobilimea franceză, dar totuși saloane și totuși nobilime), era prieten cu miniștrii și trata cu amiciție noii veniți în lumea publicațiilor bucureștene. Era respectat de universitari și curtat de mai marii zilei. Ca un adevărat Dinu Gaittani (căci doar el îl va inspira pe Călinescu în romanele publicate mai târziu (Bietul Ioanide și Scrinul negru), era la curent cu bârfele din înalta societate și știa să speculeze informațiile. Îl va ajuta pe Călinescu să publice atunci când dorește sau când termină de scris Opera lui Eminescu (Editura Fundației de literatură și artă, 1936), să ocupe postul de conferențiar la Universitatea din Iași (unde i se puneau piedici, nu avea importanță că merita să fie profesor), îl va susține pentru catedra de profesor la facultatea bucureșteană (în 1944). Față de Rosetti autorul Istoriei își permite să-și ironizeze colegii și chiar prietenii, știind că acesta nu-l va divulga în nici un caz (să nu facă asta Gaittani nici prin aluzii?). Supărat pe Camil Petrescu, care ar avea spirit comercial, întreabă naiv pe iubitul domn Rosetti de ce autorul piesei de teatru „Mioara” nu face o reclamă la Radio? Și propune și textul:
Veniți, mari și mici
Copii și pitici
Veniți ca la moară
Să vedeți Mioară,
Toată elită vine
Așa că am bine!
Rumori de artist...
Pe Mihai Ralea, alături de care a preluat de la Ibrăileanu conducerea Vieții Românești în 1933, și care l-a sprijinit la ocuparea catedrei de conferențiar e supărat foc fiindcă acesta a scris – în cronica la Istoria literaturii...”Cine îl cunoaște pe d-l Călinescu...” criticul și istoricul îl desființează. Nu în presă, ci întro scrisoare către, cine altul, decât Iubitul domn Rosetti: “observațiile sînt integral neîntemeiate și dovedesc că Ralea n-a citit cartea. (Ar fi crunt să-i cer acest efort.)”. Apoi, vulcanul începe să erupă. Balaurul scoate flăcări, flăcările cresc, devin mistuitoare. Își cheamă în ajutor profesorii, devine cunoscător în ale muzicii, violonist, amintește de succese din bătăliile anterioare, acum nu-l deranjează nici poreclele primite în studenție, chiar îl onorează: „Mă amuză dar nu mă supără afirmația gratuită că eu, absol¬vent în filosofie, elev al lui Motru, Negulescu etc. cu examene date la toate materiile, poreclit în Fa¬cultate Lachelier, pentru o lucrare de logică, și „petit Ribot”, care mă informez numai din origi¬nale, și pomenesc în genere numai de filozofia veche cu texte ce râd de ușurătatea lui Ralea, m-am ini¬țiat în filozofie recent și din surse de a doua mînă. De unde știe Ralea asta ? Asta e comeraj de ca¬fenea. „Cîteodată la fel cu muzica”. Vioara de pe masă (pe care o am din copilărie), caietul lui Mo¬zart, Sonata de Tremais, pe care am cîntat-o adi¬neauri, fie o pedeapsă pentru ușuraticul amic. Am să-i cînt odată muzică clasică, Bach ori Haendel. Mă pri¬cep foarte bine și nu scriu decît despre ce știu bine. Ideea că sînt rasist e de fantezie. Cartea dezminte clar asemenea insinuație. Maiorescu nu mă scoate din sărite, dimpotrivă, sînt maiorescian. La Maiorescu am definit clar poziția. Are haz Ralea că eu sînt ipo¬hondru, el care îmi notifica livid ce descoperea în defecațiuni”.
De la Ralea ajunge la alți scriitori. Nu e modest, se laudă, dar are dreptate, semn că știa exact care îi era valoarea: “Nimeni (și asta sînt eu mai în măsură s-o știu) n-are capacitatea mea de entuziasm, de admirație și o mai completă lipsă de ură. Nimeni n-a scris despre Lo¬vinescu, Arghezi, Camil Petrescu etc. etc. ce-am scris eu. Și Lovinescu, care nu și-a putut învinge ura și a tăcut la orice carte a mea, mai vorbește de spirit obiectiv.”
Nici n-a terminat de scris epistola și s-a calmat, pe Ralea nu-l poate acuza de ură, ca pe Lovinescu. Și-a amintit, probabil, în timp ce scria, de o altă depeșă trimisă lui Rosetti, în care cerea o intervenție pe lângă ministru Ion Petrovici: „L-am rugat și pe Ralea ca să meargă personal cu d-ta. Dacă Petrovici e încadrat de seduc¬țiile d-tale de intelectual și om de lume și de sex-apeal-ul lui Ralea, cedează. Și dacă cedează, poate, abține decretul în două zile. E necesar ca luni să am adresele Ministerului, pe care trebuie să le adu¬că soția mea.” Decretul a fost semnat la timp, seducțiile de intelectual ale unuia și sex-apeal-ul altuia au dat roade, iar Călinescu a obținut conferința de la Iași. Așa că acum, balaurul, după ce a tocat mărunt carnea câtorva muritori, poate fi îngăduitor: „Cu Ralea lucrurile stau altfel. Admițînd că aș fi susceptibil și ranchiunos, avînd în vedere că eu sunt prietenul lui în critică, că el admite, că sunt un scriitor valabil, atacat pe nedrept, frumos ar fi fost să nu confirme ce spune cafeneaua. A spune „imens talent de pamfletar” este a pierde sensul cuvintelor, e în fond a face operă de detractor.” Dar Smeului din poveste iarăși îi miroase a carne de om: “Lui Caracostea i-am făcut o somație deocamdată drastică, dar nejudicioasă. Voi mai vedea. Insă hotărît îl voi da în judecată, cerând despăgubiri.” Odată vărsat flăcări pe nări, Dragonul s-a calmat, nu-l va mai chema la tribunal pe cel care a cerut confiscarea Istoriei literaturii...