Nici veche cetate feudală, nici palat nou și somptuos nu era, ci o așezare întinsă, care se compunea din vreo câteva clădiri cu două etaje și alte multe construcții joase, adunate strâns laolaltă; cine nu știa că-i un castel, ar fi putut să creadă că e un mic oraș.
F. Kafka, Castelul

A scrie despre Bacovia... s-ar părea că e echivalent cu a deschide uși deja deschise, dar a scrie despre Bacovia de la Chișinău e o încercare de a înțelege o lume care ar putea să înlesnească o proprie înțelegere. Un provincialism e uneori mai ușor de înțeles prin un altul. Elementul unei existențe statice (chișinăuene) poate fi explicat, la un moment dat, prin alt univers (băcăuan). Studentă fiind, cutreieram străzile Chișinăului în partea veche a orașului; cimitirul armenesc și cel evreiesc îmi dădeau impresia unei reproduceri a universului bacovian cunoscut prin lecturi. Aceste toposuri de urbanitate basarabeană erau locuri în care, privind la peisajul citadin, pestriț și de toate zilele, exclamai bacovian „tăcute locuri” (Bacovia, Pastel).
În cazul acestei textanalize e vorba de o lectură binară a operei lui Bacovia și Meniuc (două texte sau opere în comparație), cum formula comparatistul francez D.-H. Pageaux. Dar această lectură binară este una mai specifică – noi am făcut lecturi bacoviene din Meniuc, adică creația poetului de la Bacău a servit drept o pre-textura de la care am pornit în escaladarea unei alte textura ideatice. Am încercat o apropiere de subiect atât în plan filologic (descriptiv), cât și la nivelul unor repercusiuni estetice, filosofice și poetice în opera celor doi poeți români distanțați cumva de două „râuri” Prutul și Istoria. Fiind prezent pericolul paralelelor cu nuanță de istorism, s-a pus accentul nu pe concretețea istorică (deși aceasta nu este exclusă), ci pe un eventual izomorfism poetic. Ne-am referit nu atât la imitații, traduceri, influențe directe, cât am insistat asupra unor similitudini în lipsa acestora, mergând pe ideea unei „plagieri” artistice universale, a unui palimpsest literar mondial și a unui întreg artistic alcătuit din fragmente dispersate ale unei și aceleași atitudini de creație.
Înțelegem din ce în ce mai mult că „civilizația înseamnă saturarea cu amenajări spațiale și temporale a întregii vieți. De la încadrarea corporalității noastre în spațiu (hainele, camera, apartamentul, casa, imobilul, cartierul, orașul, țara, lumea), până la completa ocupare a timpului prin amenajări profitabile (de care beneficiază aspectul nostru spațial, corpul) și distractive (de care beneficiază aspectul nostru temporal, petrecerea timpului) .Astfel spațiul urban nu poate să nu îl determine a fi într-un fel aparte pe cel care îl populează.
În opera lui George Bacovia dihotomia târg-oraș (provincie-capitală) e firească. Târgul e provincial, orașul mare e decadent. Dar există în această polarizare o ipostază complexă, un dute-vino urban a două puncte de pe o dreaptă existențială, care dialoghează ca prezență. Urbanitatea din opera și biografia lui George Meniuc ține de o anumită fracturare, Chișinăul este și târg și oraș, un fel de manifestare schizoidală a provinciei rupte de țară. Chișinăul nu-și are ca și Bacăul un București al său. Chișinăul își este sie capitală, el e târgul „impus” geopolitic să fie oraș. Astfel, lirica lui Meniuc trădează un oraș-capitală fără capitală.
Provincia este acea „în care nu se mișcă nimic” (Bacovia, Seara). În această lume există loc de retragere de orașul mare, de „Teba incestelor” (Bacovia, Egipet), de capitala, „oraș dominant” (Bacovia, De artă), de acel „burg gigant” (Bacovia, Arminden). Dar în provincie se înțelege cu adevărat că „lumea se schimbă” (Bacovia, Perpetuum mobile), ea funcționează ca un punct de reper arhimedian de unde poate fi „răsturnat universul”. În acel microcosm spiritul afirmă: „pe cărți voi adormi uitat, pierdut într-o provincie pustie” (Bacovia, Plumb de toamnă).
Există în provincialism o stare de vizionar, care anunță faptul că de la „progrese în știință, descoperiri” (Bacovia, De ultimă oră) se poate ajunge la „colibă”, chiar la antica senzație de „lacustră”. Există o încercare bacoviană de a face o escapadă în sânul naturii: „Pierdut să dispar prin codrii Bacăului” (Bacovia, Furtuna). Căci lumea orașului se pare să cumuleze tot sinistrul fiirii: „de la sate la oraș au trimis țăranii corbii” (Bacovia, De iarnă). De aici și „o pasăre cade-n oraș ca o tristețe mai mult” (Bacovia, Note de toamnă).
Uneori se pare că universul bacovian își are pulsul „în parcela din dosul casei” (Bacovia, În iarnă). Dar și dimensiunea naturalului nu dă o stare de acalmie zbuciumului sufletesc: „paloarea, mutismul minează-al meu piept pe satele ninse crai nou când apare” (Bacovia, Plumb de toamnă). Cadrul natural ține însă de o ipostază a Edenului pierdut: „livezi... vii... câmpiile... copil te vezi și plângi” (Bacovia, Alean).
Se percep în acest loc unele „burgheze zări” ce constituie viața (Bacovia, Pastel). Or, provincia e în primul rând una burgheză: „o, la țară, cu amintiri burgheze într-un conac” (Bacovia, Excelsior). Acolo se trăiește din amintiri: „ecouri scurte și târgul brumat” (Bacovia, Toamna în târg) și de tot de acolo se pleacă „mâhnit de crimele burgheze” (Bacovia, Poemă finală). Această rânduială burgheză transformă chiar și definirea timpului: „duminică simplă burgheză” (Bacovia, Miazăzi de vară), timp în care „trec burgheze colorate... E parfum, bomboane și desfrâu de lupanar” (Bacovia, Amurg). Asistăm la producerea unui cronotop al sexualității debordante și al unui monstru urban în care încap toate acestea.
Omul acestei lumi îl găsim în poemul bacovian „Serenada muncitorului”, el e „hidosul burghez”, e „burghezul cu aer triumfal”, „burghezul tiran”, care va fi peste doar câteva decenii o amintire frumoasă a unei lumi pierdute, căci deja lumea muncitorului va cânta „serenadă din topor” (Bacovia , Serenada muncitorului).
Provincia ultimelor ani ai poetului e mica urbe în care „iubirea e trecut pasional” (Bacovia, Epodă), un trecut ce cândva îl făcea să spună „reintrăm în târg” (Bacovia, Boemă). E „târgul sălbatic, sever” (Bacovia, Toamnă), e „târgu-nvăluit de sărăcie” (Bacovia, Plumb de toamnă), în care te rotești într-un „vals provincial” (Bacovia, Dormitând). Aici prin geam privești existența altora ca pe o expoziție de picturi: „orașul pare un salon” (Bacovia , Noapte), salon în care afli că „în târg o fată tristă a murit” (Bacovia, Note de toamnă).
Bacăul poetului e un oraș al omului singur: „iată orașul, nimeni pe drum – pace, nimic, am ajuns acasă” (Bacovia, De iarnă). E o stare pe care Bacovia o avea chiar locuind la București. E o stare kafkiană trăită pe străzile pragheze, e starea de „târziu... în lume” (Bacovia, Gând singur) cu „strada goală”, „parcuri înghețate” (Bacovia, Din urmă), cu „parcul solitar” (Bacovia, Decor), „parcul falnic, antic și solemn” (Bacovia, Vals de toamnă) și tot el „devastat, fatal” (Bacovia, În parc). Se pare că există o simbolistică aparte a parcului urban: „grădina orașului plânge” (Bacovia, Toamnă). Parcul lui Bacovia este cumva absolvit de celestitatea și paradisiacul care i se atribuie în literatură: „Peste parcul părăsit cad regrete” (Bacovia, Oh, amurguri). Poetul afirma că multe din poeziile din volumul „Scântei galbene” i-au fost inspirate de priveliștile din grădina publică a Bacăului .
E toposul despre care se va spune: „blestemat mai fie și târgul, ursuz și cu veșnice ploi” (Aiurea) sau „cetatea părea blestemată” (Bacovia, Panoramă); e acel spațiu cu „tomnatice frunze prin târg” (Bacovia, Toamnă). E „târgul ploios” (Bacovia, Spre toamnă), „târgul înghețat” (Bacovia, Amurg), e orașul întristat de „fanfara militară” (Bacovia, Fanfară), iar eul liric e „cel mai trist din oraș” (Bacovia, Note de toamnă). Totodată e prezentă o permanentă încercare de abstractizare a provinciei: „ca să uit de odinioară sau de târgul meu uitat” (Bacovia, Studiu).
Urbanitatea hipnotizează prin „aeroplan... un tren... un vapor... un megafon” (Bacovia, Modernă), toate acestea sunt accesoriile unui „oraș fermecat” (Bacovia, Modernă). Astfel aceasta ține de un „estetic urban” în care apare „foburgul cu bahice dorinți” (Bacovia, Estetic urban). Dar agonia bacoviană ține referențial de oraș: „clavirele plâng în oraș” (Bacovia, Mister) în orașul ce „tot e violet” (Bacovia, Amurgul violet). E orașul care „e-un ghețar de fum”(Bacovia, Dialog de iarnă), mai degrabă e un ghețar de asfalt: „tăcere e în ganguri și în ogrăzi de-asfalt” (Bacovia, Între ziduri). E un iureș existențial în care „se zguduie orașul” (Bacovia, Note de toamnă), „orașul de vitrine” (Bacovia, Note de toamnă), orașul „de piatră” (Bacovia, Nocturnă) în care unica organicitate e trădată de ideea că „în oraș cadavrele se descompun” (Bacovia, Cuptor).
Urbanul are și față de „cabaret comun” (Bacovia, Ecou târziu). Umanul se pierde acolo unde „luat de-a orașului sfadă uitasem că toamna venea” (Bacovia , Scântei galbene), acolo unde „ninge în orașul mare, e noapte plină de orgii... saloane aurii... desfrâu de bere și de vin, prin berării și cafenele... de averi orașu-i plin” (Bacovia, Și ninge). Versul „mahalaua bleagă” (Bacovia, Nocturnă) trădează acel element care aduce provincia chiar și în lumea urbanității bucureștene. Ele te cufundă într-un abis al întunericului: „prin măhălăli mai neagră noaptea pare” (Bacovia, Sonet).
Moartea se pare că e o imanență a lumii urbane. „Vagabondând ... am dat de-ale cimitirului porți” (Bacovia, Sepulcre violate), de „cimitirul violet” (Bacovia , Amurg). Târgul întreg e un cimitir: „afară târgul stă pustiu și ninge ca-ntr-un cimitir” (Bacovia, Nevroză). Un univers urban al morbului și al morții îl găsim și în versurile: „Cetate, – azilul ftiziei” (Bacovia, Aiurea).
Bulevardele orașului au o menire specială, pe ele „gesticulează nebunii” (Bacovia, Vobiscum). Ele par a fi artere ale haosului infiltrat într-o ordine arhitecturală: „ninge grandios în orașul vast, ning la cinematografe grave drame sociale, pe când vântul hohotește-n bulevarde glaciale” (Bacovia, Plumb de iarnă). Iluminarea artificială pare să inducă stări anormale: „orașul luminat electric dădea fiori de nebunie” (Bacovia, Fanfară). „Ambianța modernă devine astfel, îndeosebi în orașele brăzdate de lumini și imagini, răscolite de șantaje din motive de prestigiu sau narcisiste, de afecțiuni și de relații forțate, decorul unei sărbători la rece, formală dar electrizantă, al unei satisfacții senzuale în gol, ce ilustrează, iluminează” .
Putem constata o oarecare mitologie a Bacăului, acel „târg mizerabil... târg de jidovi și plin de dugheni” (Bacovia, Proză). E mitologia poetică a unui oraș, mai bine zis a unui poet identificat cu un oraș concret – Bacăul, numele Bacovia va funcționa ulterior ca o marcă culturală nu doar pentru literatura română, dar și pentru toponimul care l-a produs. Or, mai rară operă literară care să se centreze atât de reușit pe tema unui oraș! Căci acesta nu este, ci ființează, acționează, personificat, ca o ființă umană, voluntară, care poate fi strada, parcul, bulevardul, casele, etc.
Proiecția urbanității lui Meniuc este, însă, una casnică, provincialul Chișinău se revarsă vertical, spărgând un orizont geografic. Universul lui Meniuc este „un tărâm de o culoare fără culoare” (Meniuc, Caruselul), cu un „aplecat orizont” (Meniuc, Fior) în care omul constată că „în țara asta eu umblu pribeag și străin” (Meniuc, Hălăduire). Tot aici se meditează la hula din „târgurile mari” (Meniuc, Cântec de olar). Spațiul urban se proiectează din huma satului: „călătorii fiorului din țărnă au pregătit cetatea” (Meniuc, Apus). Astfel „satul e urma celor plecați de aici” (Meniuc, Geneză). Plecarea este însă o experiență care te obosește: „mi s-a urât de pământ și călătorie” (Meniuc, Clasa III).
Poetul este plasat la un capăt de lume, la o margine de târg, în „ulițele nostime și triste ale periferiei” (Meniuc, Sofia Ardilean), unde „ani și ani în râpa asta viețuiește un poet... În bordeiul lui și basta” (Meniuc, Bordei). De acolo se pare să spună: „Aprinde orașele” (Meniuc, Pe cărarea cu ghiocei). De acolo se gândește la orașele antice: „cetate-n râpi surpată, rămasă fără nume” (Meniuc, Tamaris), la „Raigardas – vechi oraș, demult ce-i prăbușit în țărână” (Meniuc, Raigardas). Din provincial, periferic se poate fugi doar în cosmic: „m-am ridicat pe zări spre infinit” (Meniuc, Destin) sau în natură: „fuga din târg se face în singurătatea ierbii” (Meniuc, Interval). Cosmicul e un intrus în lumea orașului: „oștirea nopții s-a furișat în cetate” (Meniuc, Paradisul pierdut).
Lumea celor morți, ca și la Bacovia, este un accesoriu al urbanului: „în țintirim să-mi aduci copilăria dragă” (Meniuc, Copilăria-mi verde). Orașul e spațiul în care, bacovian, „putrezesc mortăciunile” (Meniuc, Hălăduire). Cum citim la Ortega Y Gasset „pârloagă a rămas câmpul în jur, iar orașul decadent își revarsă putrefacția și ruina peste zidurile căzute în ruină” .
Apare iarăși parcul ca un atribut al urbanului și al unui spațiu metafizic interior: „în parcul unde podul se dedublează-n apă”... și „nu-i nici un grădinar ca parcul sufletului să-l rânduiască iar” (Meniuc, Interior răvășit). E un loc al stărilor dezolante: „parcul cu obrajii mortuari nu știu ce așteaptă, dezolat” (Meniuc, Peisaj). E locul cu „statui din bronz turnat” (Meniuc, Peisaj), cu „vrăbii de metal” (Meniuc, Poem) și „frunze de metal” (Meniuc, Râsul umbrei), aceste elemente ale florei și faunei metalice nu pot fi citite fără intertextul bacovian al plumbului. E prezentă și grădina ce deformează firescul curs natural al lucrurilor: „în grădina zoologică din oraș am văzut cerescul vultur în volieră” (Meniuc, Cerescul vultur), astfel cosmicul, celestul devine prizonier al urbanității. Se pare că din acest context apar așa versuri ca: „Întrebi unde-s oamenii? Au plecat în Cosmos” (Meniuc, Făt-Fumos). Dar e și locul unde se întâlnesc iubirile: „ne-am întâlnit aici în parcul limpezit” (Meniuc, Crinul văilor).
Civilizația tehnică e, în același timp, civilizația constrângerilor urbane și a penuriei de spațiu . E lumea mașinilor: „Trenul se puse-n mișcare... Avionul decolă... vaporul ieși în larg... mașinile mișună pe glob și prin cosmos ” (Meniuc, Cavalcadă). Aici sunt „mașini, sirene, fum și parcul aburit” (Meniuc, Haide), tot aici „vei trăi robotind ca moara de vânt, ca mașina” (Meniuc, Fosile). „Tumultul din orașe murmură banal” (Meniuc, Cometa). Aici te simți „pierdut în forfota unui modern foburg” (Meniuc, Obsesie).
Chișinăul, târgul interbelic de ieri, devine un topos despre care va spune poetul în 1945: „azi toate nu-s așa cum m-am deprins” (Meniuc, Vestigii), căci „după război, ... orașul e spart ca o oală” (Meniuc, Porumbeii lui Franț), „după război, afumat... orașul meu se prăvălise într-o rână” (Meniuc, Sofia Ardilean) sau poate „se prăvălise” din firescul istoric al lucrurilor?! E orășelul provincial în care au năvălit mașinile: „mașinile fojgăie pe bulevardul cu mesteceni” (Meniuc, Ecourile memoriei) și aceste mașini sunt simboluri ale sovietizării. E cumva un oraș ce stă în umbra unui model neneaoș de bulevarde și piețe: „Și era o lungă așteptare de fier în Piața Roșie, severă și dementă” (Meniuc, Biserica Vasile Blajinu), de aici „o mare tăcere se-ntinde... în parcuri și bulevarde” (Meniuc, Balada stelelor).
E un topos din „lumea orașului mare și năibos”, unde sunt „etaje, etaje, etaje. Strigă birjarii, răsună sirenele-n zori” (Meniuc, În lumea orașului mare). Aici poetul știe că mai ieri zburda „prin urbea veche” (Meniuc, Postum). Aici își petrecea timpul „bând pe la baruri bere” (Meniuc, În lumea orașului mare).
Orașul nu e altceva decât oglinda în care poeții se privesc pe sine înșiși. Însuși universul lor literar este mai degrabă mahalaua, căci urbanitatea cu grăbita viață zgomotoasă presează mâna care scrie. Orașele Bacău și Chișinău aidoma unui ou le conțin pe celelalte (orașe cu lucruri și idei), cu arhitectura lor, străzile și ulicioarele, aceste careuri urbane.
La o analiză atentă, vers cu vers, descoperi la cei doi scriitori structuri mentale foarte firesc produse de lumea orașului și de necesitatea complementară a aflării în ea. Ei nu sunt poeți rustici, ei au nevoie de urbanitatea tristeților moderne, pentru a le pune în rime sau ritmuri albe. În ambele cazuri e o poezie citadină făcută de niște creatori citadini, ce promovează un univers plin de urbanitate, cu multă sensibilitate la contextul urban. Dacă mai există așteptări exigente ale criticii literare față de așa-numitul roman al orașului care încă mai are nevoie de vigoarea celui al vieții câmpului, atunci poezia citadină este una poate mult mai profundă, căci se naște din contrast, un contrast dintre spiritul sensibil creator și lumea plină de splin a urbei.

Aici se simțea vecinătatea unui mare oraș, deoarece prima sală în care intră Karl era ticsită de o lume gălăgioasă.
F. Kafka, America
Bibliografie:
1. Baudrillard J., Sistemul obiectelor, Echinox, Cluj, 1996.
2. Gasset J. O. Y, Dezumanizarea artei și alte eseuri de estetică, Humanitas, București, 2000.
3. Netea V., Interviuri literare, Minerva, București, 1972.
4. Patapievici H.-R., Omul recent, Humanitas, București, 2001.