Deși Roland Barthes anunța o lectură de plăcere, am trăit recent una deloc hedonistă, o plăcere a provocării. Citeam cartea autorului băcăuan Doru Ciucescu „Peste Prut și mai departe...” Lectură actuală, chiar la zi, în cazul meu, căci e un text despre spațiul pe care îl populez. Sincronizată cu studiile mele literare în domeniul estului post-totalitar și a unor alterități estice în operele autorilor universali, lectura cărții provocă o iritare intelectuală, fapt de care îl și anunțam pe autor prin email cu un exhibiționism postmodernist al unui cititor emancipat, care caută o contrapondere în tot ce face. Căci, cititorul post-comunist, speriat de idealizări literare până la ideologizare, nu mai vrea să cadă în păcatul unei ieftine idealizări a autorului.
Cartea „nu plăcu” subiectiv, prin incisivitatea prin care se apropia mâna care scrie de spațiul pe care mi-l asum. Găsii un om basarabean aproximativ, dar ulterior înțelesei că e mai degrabă unul exact, dar nu e basarabeanul generației mele, unul care mi-ar servi drept spectru de identificare. Omisiunea nu trebuie să ne deranjeze, așa cum nu acesta fu obiectivul proiectului auctorial. Lectura era însă deosebit de tentantă prin subiectul anunțat, tema fiind de ascendență (post)sovietică: totalitarism, post-totalitarism, complexe postcolonial-imperiale. Erau momente în care aveam mici explozii de (re)găsiri textuale. Argumente venite din istorie și etimologie, structuri mentale în relaționarea cu Celălalt, alteritatea, umorul de bună calitate al scriiturii, sincronizat cumva cu tradiția orală a familiei mele. Găseam o carte care te cheamă la duelări identitare, la un „who is who”.
Citeam lucruri pe care nici nu le bănuisem despre Basarabia. Și totuși textul bucura prin simplul fapt că e o receptare a lumii care mă produce, în acest sens „Peste Prut și mai departe...” e o carte contingență, o carte, care, din spusele autorului, și-a propus cumva latent a incomoda serios pe cititor. Textul e o astfel de „incomoditate” lecturală, dar și o prezență probatoare a unei experiențe inefabile avute de autor în cele 7 luni de aflare în Rusia. Există în acest sens o profundă coerență în ideile expuse și itinerarul parcurs de naratar, confundat nu o dată cu naratorul, o presupune genurial și jurnalul de călătorie ca scriitură. Putem vorbi despre o descriere atemporală a spațiului slav, până la tărâmuri siberiene. Există intratextual descrierea unei stări de nemișcare a vastului areal rus, un fel de posesie statică a spațiului.
Fiecare carte, cu subiect similar, reia și amplifică tema comunismului estic. Un fapt e cert, comunismul e un rău incalculabil. Nu ne vom crampona pe hiatusuri ale argumentării, cartea vorbește despre realitatea noastră cea mai rea. Rigurosul pro și contra al acestei cărți va înclina totuși spre partea pozitivă a balanței, doar că cititorul trebuie să își asume nervuri iritate ale vegetării culturale, precum și nervi întinși la maxim de animal socio-politic. Nu poți însă să reziști în fața unui Doru Ciucescu cu o estetică de homo viator, călător la est și vest, într-o perioadă în care zidul Berlinez era kilometrul zero al lumii estice. În acest sens putem constata și o literatură de sertar. Chiar dacă e scrisă după ’90, e o literatură curtată și cultivată in mente pe parcursul unei vieți de om, „Peste Prut și mai departe...” fiind o răbufnire din sertarele trecutului personal al autorului, dar și al trecutului unui land încă bântuit de fantome ale lui „născut / produs în U.R.S.S.” și cunoscut de autor înainte de marele crah.
Un lucru știm, Doru Ciucescu propune întrebări angoasante pentru cei care își numesc drept țară spațiul dintre Nistru și Prut. Cartea lui e un text cu o savoare de provocare, o provocare cultural-identitară pentru cititorul basarabean. Până la urmă e o carte întrebare, una retorică poate, un text care te face să gândești de este așa sau altfel spațiul pe care ți-l aprop(r)ii. Or, afirmăm corolar, cartea nu riscă a rămâne fără cititori și cere cu insistență o continuare – Peste Prut cu generația de după 2000.
Cele expuse mai sus sunt mai degrabă un impresionism lectural, dictat de o judecată febrilă sau adversă prin încercarea de a ne detașa de spațiul intim autoreceptării și prin dorința de a dialoga cu Celălalt. Așa cum frustrarea e finalitatea oricărei existențe, credem că întâlnirea cu o carte nu te poate absolvi de ea. E frustrarea produsă de o epocă potrivnică trecută, dar și încă prezentă, azi la două decenii de la marele faliment comunist. Cartea frustrează, căci spune adevăruri, diferite veracități puse în gura diferitor personaje.
Scriitura e polifonică, în acest sens, ca și macrouniversul uman, de altfel. Plurivalența ideatică este ceea ce te face să întrebi: există un adevăr istoric, politic, etnic? Răspunsul e unul latent: fiecare individ își are adevărul său. Politicul este un adevăr de advertising, fapt valabil din plin și peste Prut și mai departe. Istoria însă se face din micile istorii, povești subiective de viață, căci nu există argumente mai persuasive decât cele autobiografice. Iar într-o epocă a postmodernului ego, a nu fi subiectiv înseamnă a nu fi. Simpla prezență obiectuală până la obiectiv nu mai poate sta în vizorul unei mâni care scrie. Obiectivitatea e utopică, trăirile personale conturează o lume veridică prin izgonirea pretențiilor omofonice ale trecutului totalitar, iată lecția învățată din cartea „Peste Prut și mai departe...”.
Din aproape în aproape te face să citești subiectiv și să te simți subiectul lecturii, refuzând insistent să fii și obiectul ei. Cartea lui Doru Ciucescu dialoghează astfel pe mai multe nivele de receptare. O citești cum vrei, liniar ca pe o călătorie, ideatic ca pe o hartă a receptării auctoriale a unui spațiu geopolitic, subtextual, adică prin prisma unor mituri, stereotipuri de percepere, existente în mod firesc, drept o paraproducere a unei societăți, de fapt, o citești cum poți, căci fiecare cititor are atâta libertate, câtă își ia!