poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2396 .



Pledoarie sau Nedumerire?
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [barbosul ]

2007-10-30  |     | 



PLEDOARIE SAU NEDUMERIRE?


„Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină
Și din cuvintele tale vei fi osândit”(Matei 12/37)

„Cuvâtul este aproape de tine: în gura ta și inima ta. Și acesta este
Cuvântul credinței.”(ap.Pavel)


Făcând abstracție de scrierile apocrife de la începuturile creștinismului, nu poți să nu-ți pui unele întrebări, referitoare la personajele biblice, așa cum sunt ele relatate în scrierile canonice. Unul dintre personajele cele mai blamate (de fapt, singurul) din Noul Testament este Iuda Iscarioteanul. Prin gestul său, care a dus la crucificarea Mântuitorului, Iuda își aduce obolul la apariția creștinismului ca dogmă religioasă. Însă, din scrierile evanghelice aflăm foarte puține despre el. Teoretic, viața sa este extrem de scurtă. De la Cina Cea de Taină din casa lui Simon Leprosul și până la sărutul din Grădina Ghestsimani.
Scrisă la aproximativ 35-40 de ani după crucificarea lui Isus, Evanghelia după Matei vorbește ceva mai mult despre trădarea și autosuprimarea Iscarioteanului. Celelalte trei evanghelii pomenesc doar despre actul trădării. Astfel, am putea spune că Iuda a venit din neant, si-a făcut treaba, după care a dispărut tot în neant. Faptului că Iuda, ca personaj biblic determinant si conținând cheia mecanismului care a adus la întemeierea unei religii, poate i
s-ar cuveni o reflectare ceva mai profundă. Practic, răstignirea lui Isus nu i se poate imputa în totalitate numai lui Iuda.
Cât de malefic este Iuda, comparativ cu Marele Preot Caiafa, comparativ cu Pilat și oștenii lui, cu fariseii, care mai de grabă dau drept de viață unui tâlhar, decât unui nevinovat? Iuda nu a flagelat trupul Mântuitorului; mâinile lui Iuda n-au bătut piroane în mâinile și picioarele lui Isus, țintuindu-l pe lemnul crucii. Ochii lui au lăcrimat îndelung, în sufletul său deznădejdea căpătase dimensiuni uriașe, văzându-l pe Isus crucificat. Iuda s-a folosit de un gest și, prin acesta, Iscarioteanul a spus doar, „acesta este”, nu a spus: Ucideți-l! S-a folosit de Cuvânt, iar Cuvântul, uneori, lovește mai năprasnic decât sabia.
Iuda a fost purtătorul unei infomații, pe care alții au transformat-o în act reprezentativ. În peregrinările sale, Mântuitorul putea oricând să cadă în mâinile Saducheilor sau ale Fariseilor, care deopotrivă îl urau. Dar, probabil, lucrurile așa trebuiau să se desfășoare și, unul dintre ucenicii săi să-l ducă la pierzanie, pentru ca, scrierile din Scripturi să se adeverească într-un anume fel.
În decursul timpului, paradigma trădătorului biblic a făcut milioane de prozeliți. Numai că, în vreme ce Iuda se descoperă pe sine și, copleșit de imensitatea faptei comise, el este supus unui proces de conștiintă. Pentru a-și răscumpăra greșeala, neputând suporta aprobiul semenilor, conștiința sa îl îndrumă către actul suprem, Suicidul. În contextul istoric dat, se pare că, atât trădarea cât și sinucidera lui Iuda au fost (sunt) motivate de o necesitate mai presus de înțelegerea pământenilor.
Plecând de la această idee, împotriva vrerii mele, a prins contur o serie de texte, pe care le-am intitulat „A doua ispitire”. Nu am vrut să le scriu. S-au scris singure. Este o dovadă a faptului că nu noi scriem textele, nu noi dăm sens (non-sens) cuvintelor, ci ele ne scriu pe noi, ne definesc în ceea ce suntem văzuți și nevăzuți, poate doar bănuiți. Este, probabil, o dovadă că altă entitate, nevăzută, nesimțită pe cale senzorială, îndepărtată și totuși contopită în esența noastră, ne pune ideea în cuvânt și cuvântul în vârful peniței, gândul și mâna urmând „indicațiile” primite de dinafara noastră. Să fie Îngerul, să fie Demonul?! Să fie Îngerul care l-a părăsit pe Iscariotean în cele mai cumplite ceasuri ale vieții sale? Să fie oare Îngerul care s-a luptat cu Iacov sau Demonul, spălătorul de creiere, Ispititorul Mântuitorului și al lui Iuda deopotrivă? Avem noi, contemporanii, certitudinea că, la origini, Iuda nu ar fi vrut să fie un sfânt? Că el s-ar fi putut împotrivi destinului, Datului său, menirii impuse de alte forțe mai presus de puterile sale de reacție?

Nu același lucru se poate spune despre trădătorul timpului modern. Acesta este stăpânit de egoism, îngâmfat, în suficiența-i orbitoare este incapabil de a-și recunoaște culpa. Închinător, fără scupule, la „vițelul de aur” calcă în ciubotele țintuite tot ce-i iese în cale. Pozează adesea în victimă, se răzbună pe căi oculte, e aprig, feroce. Lipsit total de conștiință, nu-i intră în calculele meschine actul sinuciderii. Se poate spune, că între conceptul biblic și cel modern, privind acest tip de personaj, s-a produs o mare ruptură.


PRELUDIU

La început a fost iubirea
pe urmă durerea
pe urmă o iubire mai mică
și o durere mai mare
numită trădare
pe urmă nu a mai fost
loc de pace și liniște.
Printre măslinii însângerați
cuvintele...
plânset în țărâna aridă.



ÎN IMPERIUL BLESTEMULUI

Din umbra și răcoarea zidurilor, cu cele de trebuință
trecut-am în ținutul sacrilegiului.
Muntele, Măslinul, în urmă au rămas; tornade sapă la rădăcinile lor
până când totul se preface într-un râu purpuriu - soarele-l seacă,
vântul spulberă crusta prin imperiul numelului meu luat în derâdere
rana care nu sângerează, rana care ucide din nou se deschide
vârtejurile îndepărtând de la mine chipul semenului
și loc de odihnă nu se zărește.
Ce adevăr mi se ascunde când cel dus la tăiere e altul?!
vai celui fără de patimă, celui însingurat,
fără de dragoste, cum vorbește doar cu numele lui;
vai celui fără de iubire
cât de întunecat îi e giulgiul care-l învăluie,
cât de aproape e de capătul drumului
fără să știe!

Ion Pascal Vlad



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!