agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6611 .



Mathesis sau bucuriile simple (4)
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Constantin_Noica ]

2003-05-01  |     |  Înscris în bibliotecă de Zareh Ara



(IV)Despre imposibilitatea de a face orice


Așadar să întorc lumii spatele. De ce să nu încerc? Am văzut atîția oameni care au intrat în lume și s-au pierdut acolo.
Imposibilitatea de a face orice.
Nu v-a fost niciodată frică? N-ați avut niciodată o frică, așa, fără conținut, o frică formală, frică de tot, groază de a încerca cel mai mic lucru? Nu întinde mîna. Nu fă pasul acesta. Nu te du, să nu te duci acolo! Va fi rău. Ce? Nu știu. Va fi rău, atîta îți spun.
Nu e vorba de cea mai mică superstiție, în definitiv. Nu o fac din obscurantism ci, dimpotrivă, dintr-un exces de luciditate. Am stat și m-am gîndit bine: ce se poate face? Și am văzut că nu se poate face nimic. Am cîntărit prea mult în balanța mea și acum — nu știu ce are — nu mai atîrnă nici într-o parte, nici într-alta.
Am rămas suspendat deasupra acestei gropi mari: viața. Dar de ce sună atît de retoric lucrurile pe care le rostesc acum? Căci nu mă gîndesc la nimic retoric. Nu e vorba de Viața aceea cu majusculă, ci de lucrurile care au loc zilnic, de aceea ce se întîmplă, de materialul neinterpretat al vieții comune. Să fie adevărat că viața de toate zilele este atît de ușor posibilă?
Sunt unele experiențe curioase, care ar trebui să ne dea de gîndit. Sau, mai degrabă, gîndind ne dăm seama ce curioase sunt unele din experiențele noastre. Iată, de pildă, întîlnești un om pe care l-ai mai întîlnit o dată. Rîndul trecut a părut că se simțise bine în tovărășia ta. Dar ce-l făcuse să se simtă așa? Îți amintești perfect de bine tot ce i-ai spus și tot ce ai făcut atunci. Care dintre lucrurile acelea, lipsite azi de orice relief, a fost decisiv? Care anume i-a plăcut? Cel puțin, de cînd încolo începuse să se simtă bine?
Trebuie că se petrece, cu viața sufletească, ceva asemănător cu apele care se colorează dintr-o dată. E ceva care cade în apă, stă puțin acolo și pe urmă, așa, fără nici un traseu anumit, se desface într-o risipire de culoare. E o difuziune, e o culoare care crește în apă; e o culoare care crește în suflet.
Dar ce anume a crescut deodată în sufletul tovarășului tău, ce i-a transfigurat toate mișcările sufletești? Poate, cînd te-ai ridicat atunci și l-ai privit drept în față; sau cînd ai făcut gestul acela aspru; sau, cine știe, fața ta, ceva de al tău i-a amintit deodată de altcineva. Să-i fi plăcut ce i-ai spus despre „instabilitatea omogenului sufletesc“? Sau poate…
Dac-ai ști? Dac-am ști cu toții ce a hotărît în anumite situații! Ce siguri am fi pe viața noastră, atunci; cum am ști să reluăm, să refacem temele pe care le știm temele noastre tari.
Nu spun că viața ar fi mai ușoară atunci. Dimpotrivă, am fi responsabili față de noi înșine dacă ni s-ar întîmpla ceva rău; am ști că din vina noastră nu se întîmplă ceva. Dar spun: ce precisă ar fi viața atunci! Cum am putea să operăm cu ea, să știm ce să facem cu ea… În timp ce acum trăim viața asta pe ghicite. Cine trăiește în locul meu, pentru mine? Cine e la spatele meu?
Dar e ridicol. E viața mea totuși. Aș vrea să pun ceva în ea, n-o pot lăsa așa, nerezolvată. Aș vrea ca deciziile să-mi aparțină, înfrîngerile și victoriile să-mi aparțină.
De obicei oamenii nu răspund de nimic. Tot ce se întîmplă în lume e fără participația lor. Dacă lumea curge, dacă lumea cîntă, dacă lumea moare, ei curg, ei cîntă, ei mor cu toate la un loc. Dar așa nu se poate. Cine nu pune idei în lucruri, cine nu le gîndește, acela nu răspunde de ele. Eu vreau să pun idei în lucruri și de aceea răspund: de ordinea, de cumințenia, de eficiența lor.
Vreau răspundere, ceea ce înseamnă că vreau libertate. Căci libertatea se reduce la calcul, libertatea e de ordin logic, iată un lucru care n-a fost acceptat pînă acum. Liber e actul deliberat.
Mă gîndesc ce sănătos ar fi dacă am delibera tot timpul, fără cruțare. Oamenii cred prea mult în inspirație, într-un anumit noroc al momentului, și, de cele mai multe ori, nu-l au. Ar trebui să gîndim mai mult situațiile în care ne aflăm, să gîndim eventual atît de mult încît să nu mai știm de unde începem, pe ce să punem accentul, unde să lovim. Ar trebui să deliberăm atît de mult încît să nu mai facem nimic.
Într-o așa serioasă măsură mi se pare de negîndită viața, încît dacă m-aș gîndi efectiv ce să răspund la o înt rebare uzuală ca: ce mai faci? aș constata că întrebarea aceasta e printre cele mai grele cu putință. Căci „fac“ o mie de lucruri: aș putea să spun că gîndesc, că sunt bine, că gîndesc ceva, că gîndesc altceva, că am fost pe stradă, că nu fac nimic.
Ce să spun? Care e lucrul pe care trebuie să-l spun celui care mă întreabă? Și nu numai atît. Care e lucrul pe care trebuie să i-l spun lui, acum? Și mai mult: ce trebuie să-i spun lui, acum, despre mine? Așadar ar trebui să respect mai multe serii de adevăruri: a) adevărul lucrului, să aleg, adică, un lucru dintre cele o mie pe care le-am făcut realmente; b) să aleg adevărat pentru cel care mă întreabă, adică să aleg unul dintre lucrurile acelea care privesc raporturile mele cu el; c) să aleg un lucru adevărat pentru clipa de față, pentru ceea ce se întîmplă acum între el și mine; d) să fie totuși un lucru al meu.
Și credeți că astea sunt singurele adevăruri de respectat? Atunci ce să-i răspund? Mă cuprinde o panică, panica mea formală…
Ce pot să fac? Am o poftă grozavă cîteodată să fiu imediat productiv, direct eficient: să fac un scaun, un vas de pămînt, să ascut un lemn. Dar, altă dată, nu am poftă decît să calculez, adică să nu fac nimic. Între aceste două posibilități de viață, singurele sincere, mi se pare că ar trebui, noi toți aceștia, să alegem.
Trebuiesc dezaprobați totuși oamenii care nu fac nimic dinainte, fără calcul. Calculul e singura noastră virtute. Simt precis că toți oamenii mari au fost calculatori mari și n-au făcut, ca atare, nimic. Nu-mi cereți exemple, căci ar trebui să le găsesc în istorie, și istoria spune tocmai ceea ce au făcut oamenii, nu ceea ce nu au făcut ei.
Voi da totuși de exemplu pe Dumnezeu, inteligența supremă, calculatorul cel mare, care nu a mai făcut nimic de o bună bucată de vreme.
Să vorbim atunci despre diversele imposibilități.
Să luăm, de pildă, imposibilitatea de a face bine. Căci ce pot face pentru vecinul meu? Îi pot da o bucată de pîine. Asta e tot? Aș vrea să-i spun că viața e frumoasă, că nu trebuie să se sinucidă, că și alții au suferit, tot așa ca el, dar la urmă, aci sau în împărăția cerurilor, au fost mulțumiți. Încep să-i povestesc despre un tînăr care iubea o fată nespus de frumoasă și care era iubit de ea. Și tinerii nu puteau fi fericiți, căci viața le punea tot felul de piedici. Dar omul care știe să înfrunte greutățile trece prin toate și tinerii au învins toate și la urmă au fost fericiți.
Vecinul meu ascultă, așa cum a ascultat fiecare din noi aceeași ridicolă poveste, din atîtea guri, din atîtea suflete. Mă uit la el. E ceva curios, ceva neașteptat. De ce n-are el capacitatea de a înțelege, de a realiza bucuriile din povestea mea, și înțelege atît de bine suferințele de acolo? De ce toate bucuriile altor oameni nu sunt și ale noastre și de ce, în schimb, suferințele lor sunt atît de mult ale noastre?
Dacă eroul unei cărți fumează o țigară bună, eu nu simt nimic. Dar dacă rabdă de foame, mă doare, mă doare îngrozitor, oricît aș fi eu de sătul. Fiindcă îmi dau seama că aci stă o suferință omenească. O înțeleg perfect, îi știu perspectivele, știu cîtă mizerie închide în ea. Ba îmi vine să spun chiar că eu, sătulul, sufăr mai mult decît flămîndul de aievea. Cel de acolo suferă de o singură foame, cea a lui, pe cînd eu sufăr împreună cu toți cei care au fost înfometați vreodată, sufăr cu tot ce e suferință pe pămînt.
De ce durerea altora se echivalează, dacă nu chiar se amplifică în noi, în timp ce bucuria lor e nerealizabilă pentru noi? Ce-mi pasă de fericirea altora? Mă și doare, îmi dă un gust amar în gură. Dar cum să nu-mi pese de suferința altora? E în mine. Stă aci, gata să țîșnească. Mă pîndește, pe mine ca și pe ceilalți.
Vroiam să fac bine. Dar dacă aș fi știut cît rău îi fac vecinului meu, nu i-aș mai fi spus nimic. Fără să știu, l-am învățat acum mai multe despre viață. I-am deschis ochii asupra unor noi primejdii. Dar i-am dat vreo bucurie nouă, vreun conținut nou de fericire? Nimic. Bucuriile nu se învață; le știm cu toții de la început. Ceea ce nu știm de la început e că sunt atîtea dureri, atîtea dezastre în lumea aceasta pe care noi o credeam mai bună.
Binele nu se poate face. Cine vrea, să povestească înainte întîmplările sale de dragoste, întîmplările cu finaluri fericite. Dar orice fericire vine prea tîrziu în cărți; altfel cartea n-ar putea fi scrisă, căci nu se poate începe cu fericire, nu se poate călători în viață cu fericire, nu se poate decît sfîrși cu fericire. Așa că fericirea trebuie să vină prea tîrziu în cărți. Pînă la ea a fost o suferință, și eu m-am rătăcit în suferința aceasta și n-am mai știut cum să ies la capăt.
Dar ce să vorbim despre imposibilitatea de a face binele, cînd sunt atîtea alte imposibilități evidente. Iată, imposibilitatea aceasta vulgară, deși pare plină de rezonanțe metafizice: imposibilitatea de a adăuga ceva la creațiune.
Cum am putea adăuga ceva? Și totuși oamenii cred că pot întregi natura. De pildă, au ideea aceasta fixă că pot „ajuta natura“. Vedeți, ni se spune, un om este bolnav și știința îl vindecă. Nu înseamnă un adevărat ajutor care se dă naturii în cazul de față? Natura e imperfectă: ne creează bolnavi, sau susceptibili de a fi bolnavi. Iar omul, prin știință, o perfecționează; vindecă bolile, mărește longevitatea și întregește astfel opera naturii.
Dar atunci să întrebăm un lucru: de ce suntem bolnavi? Cineva răspundea, poate nu tocmai fără dreptate, că suntem bolnavi fiindcă ne-am depărtat de natură. „Omul este cea mai bolnăvicioasă dintre ființe, fiindcă s-a îndepărtat cel mai mult de instincte“, scria gînditorul acela. În acest caz însă bolile nu sunt atît de mult ale naturii, cît sunt ale noastre, întrucît nu mai suntem natură. Iar a te vindeca nu înseamnă a ajuta natura, ci a te întoarce la ea, dar pe cale artificială.
Pe cale artificială, asta e ceva grav. Închipuiți-vă că trupul nostru nu mai poate fi „natură“ decît pe cale artificială. Închipuiți-vă, cum au mai arătat și alții, că nu mai putem fi sănătoși decît cu preparatele științei noastre. Dar nu ajungem acolo? Din moment ce vindecăm în felul acesta bolile, nu e firesc să ne creăm această nouă natură?
E absurd, poate, dar mă gîndesc că, de fiecare om care trăiește, așa cum trăim noi azi, cu știința noastră glorioasă, de fiecare om sănătos de azi e un om pe moarte, în viitor. Mă gîndesc că, într-o zi, oamenii nu vor mai putea umbla fără cîrje, de orice fel ar fi ele. Și aceasta pentru că noi, cei de astăzi, n-am vrut să ne sacrificăm, să murim dacă natura vroia, să scăpăm cu viață dacă natura vroia — în orice caz s- o lăsăm să-și vadă singură de treabă. Ci am „ajutat-o“.
E absurd, dar acesta mi se pare totuși păcatul originar: nu știința, cum spune teologia, dar știința care nu mai e dezinteresată.
Adam a vrut să trăiască prea mult. Nu s-a mulțumit să știe ceva, ci a vrut să opereze cu știința lui. Dar nu vedeți nici acum că nu se poate face nimic? Dacă faci pentru individ, moare speța. Dacă faci pentru ziua de azi, compromiți ziua de mîine. Atîta tot înseamnă a „ajuta natura“. Ar trebui să renunțăm și la prejudecata aceasta.
Cînd mă gîndesc la numărul mare de lucruri prejudecate care compun viața noastră zilnică, nu mă mir că oamenii sunt atît de activi. Îi văd cum trăiesc, iau decizii, pleacă, se întorc. Ce le pasă dacă lucrurile nu răspund nici unei chemări efective?
Am impresia, cîteodată, că vor să umple un gol. Ce gol? Nu știu. E totuși ceva care trebuie umplut și atunci punem acolo tot ce se întîmplă în lume. Cînd s-a făcut o grămadă mai mare, chestiunea începe să se numească : istorie. Istoria ne totalizează. Ca și cum deciziile, absurditățile, evadările, plictiselile, nopțile și zilele noastre s-ar putea totaliza…
Cînd mă gîndesc, iarăși, cît de puțin se poate face în lume, mă îngr ozesc că s-a făcut atît de mu lt. Aceeași istorie e cea care așază în așa fel faptele unele lîngă altele, încît ele să pară legate. Dar, dacă am cerceta lucrurile fără interesul de a dovedi ceva prin ele, am putea vedea într-o zi ce oceane de fapte inutile, de fapte leneșe, au fost în lume. Toată lenea lumii ni s-a ascuns.
Astfel, cîți oameni n-au plecat, în toate timpurile, în lume? S-au d us să vadă ceva nou. Dar ce- au văzut? Alte orașe, alte peisaje, alte lucruri — dar era ceva nou în ele? Se schimbă doar proporțiile, cresc, se stilizează, converg într-alt fel efectele. Lucrurile devin mai puternice și mai actuale. Dar — noi? Toată lumea aceasta, cu orașele, cu macaralele și cu dramele ei, o știam de la început. O purtam cu mine. N-a scris nimeni note de drum sincere. N-a vrut să recunoască nimeni că s-a păcălit. Ar fi trebuit să scrie atunci: Orașul acesta? turnurile lui? Știam. Morala din țara aceea? Știam. Știam totul. Dacă ar fi ceva nou, n-aș mai înțelege. Dacă înțeleg, ce mai e nou?
Îmi dau seama că lucrurile sună ridicol. Și cu toate acestea, ele nu sunt decît excesive. Căci există noutăți imediate, surprize, realități pe care nici nu le bănuiai — e adevărat. Dar, într-un anumit plan al adevărului, este o imposibilitate ca ceva nou să existe.
Știu că lumea crede îndeobște altfel. Să rămînă, atunci, cel care crede altfel, cu lucrurile sale noi. La sfîrșitul lumii ne vom întîlni cu toții, și fiecare va spune atunci ce a văzut.
Păstrez pentru acum ultima imposibilitate, care închide în ea imposibilitatea însăși a vieții asociate. Vreau să spun: imposibilitatea dialogului. Nu știu bine dacă oamenii pot să vorbească între ei, dar știu sigur că ei nu se pot auzi vorbind. Dialogul nu poate fi înțeles. Nu se poate înțelege o piesă de teatru, cu atît mai puțin se poate ea scrie; nu se poate gîndi viața scenică; viața însăși nu se ține pe plan logic. Dacă pui doi oameni să vorbească, o dată simți împreună cu unul, o dată ești celălalt. Cînd ești unul, celălalt stă. Cînd treci la acesta, trebuie să-l uiți pe primul. Dacă revii la primul, al doilea este oprit iarăși. De cîte ori? De o mie de ori. N-ai să poți fi niciodată amîndoi, amîndoi deodată. Dacă viața e teatru, dialog, ea nu are sens și eu n-o înțeleg.
Poate e simfonie? Dar nu înțeleg nici simfonia. O dată sunt vioară, o dată sunt pian. Nu știu bine ce se înțelege prin muzică.
Dar nu-i absurd? Oamenii cîntă, oamenii își vorbesc, oamenii „ajută natura“, fac binele, se decid, se înțeleg, trăiesc, fac. De ce să mă opun la facerea de fiecare zi a lumii?
De ce? Pentru că trebuia odată să se vorbească despre desfacerea ei.
Vreau să arăt, numai, că a dormit prea mult în noi virtutea de a întrerupe viața, de a pauza viața. Vreau să arăt că noi putem rezista creației, că putem fi dușmanii ei, dușmanii lui Dumnezeu.
Oameni buni, de ce să nu încercăm? Poate că Dumnezeu ne-a făcut înadins așa, să-l dușmănim. Poate avea nevoie să echilibreze lumea, care ar fi fost prea bună fără de răutatea noastră. Poate i-a fost frică să n-o ia lumea prea repede la vale, și atunci ne-a făcut pe noi, ca s-o mai încetinim puțin. Sau poate, de unde știți? — poate el singur a avut nevoie de dușmani, ca să se ție veșnic treaz.
De ce să nu încercăm? De ce să părăsim ceea ce avem mai o menesc în noi, pentru a trăi în schi mb ca arborii între arborii pădurilor, ca apele între vînturile cerului?
Omul e singura ființă care poate să stea. Toate curg, omul poate să nu curgă. Aceasta e demnitatea lui, aceasta e omenia lui. De ce vreți să i-o luați?
Omul poate să stea. Poate să oprească, puțin, bătăile vieții și să încerce în răstimpul acesta altceva decît viața. Sunt cîteva jocuri de jucat, de ce nu vreți să stăm puțin pe loc?
…Am întors lumii spatele. Am văzut că ea e imposibilă și acum stau.
Ce văd cînd stau? Văd că toate lucrurile care fugeau spre mine cînd fugeam eu spre ele nu se mai înșiră, nu se mai numără, se împietresc. Văd un solid mare, o lume fixă, stătătoare. Văd unul.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!