Vechea dimineață regăsită


Chiar la marginea unui teren viran acoperit cu brichete, dar nu de cărbune, brichete din plastic rămase fără gaz.
Fusese acolo un fel de …? Imobilul era destul de vechi iar la subsol se afla cafeneaua despre care voi incerca sa vă vorbesc,
unde obișnuiam să mă amestec
cu ceilalți, pe la mese/discutând, uneori îmbătându-ne zdravăn. “Cafeneaua” era mai mult cu numele: gin, whisky, vin și o bere excelentă. Într-un cuvânt se găseau de toate pe acolo…
La fel de interesante erau prezența și compania celor ce ne serveau.

Când servea individul despre care știam cât era de avar, băuturile păreau foarte puține, muzica abia se auzea. Adeseori, “plângeai” după banii cheltuiți.
Însă în seara următoare urma “schimbul” frumoasei femei cu părul albastru, când puținele lumini electrice din bar reușeau să-ți creeze senzația unui revelion la Paris; și orice ai fi comandat te-ar fi făcut să te simți intr-adevăr foarte bine.
Într-o altă zi servea un omuleț pipernicit și atunci, odată ce pășeai în interiorul localului erai cuprins de un vag sentiment claustrofobic.
Joia, dacă se întâmpla să treci, ai fi aflat în spatele tejghelei un bărbat corpolent cu obrajii rumeni, străduindu-se parcă să nu pufnească în râs (de frică poate, să nu-i sară nasturii vestonului cu dungi late, albe și verzi). Iar seara la plecare simțeai cum înlăuntrul tău își făcea loc o stranie senzație de belșug și îndestulare; chiar dacă în ziua aceea aproape că nu mâncaseși mai nimic.

Am fost acolo săptămâni în șir dar n-are rost să vă povestesc, acum, toate câte am desprins din obiceiurile casei.
Ceea ce mă neliniștea însă, era faptul că duminicile nu puteam ști niciodată în ce stare de spirit mă voi afla (“cafeneaua” fiind închisă).
Ori, poate că anticipam mereu alte zile de
luni…joi
vineri sau sâmbătă…
Și cred că cel puțin un lucru mai conta:
am fost și continui să fiu într-un anumit fel jumătatea barmanului avar, a celui bonom și gurmand, a pricăjitului, a frumoasei femei cu părul albastru, a clienților buni sau răi, urâți și frumoși, a tuturor celor despre care nu v-am povestit,
dar pe care sânt sigur că i-ați întâlnit și dumneavoastră. Aproape mereu, oriunde.
Cam la fiecare pas.

(discuție)

Barmanul cel grăsan:
- Aici fiecare are de spus câte ceva și asta o poate face oricând. Bineînțeles, dacă vrea.
Adevărul nu este neapărat trist ori fericit. Nici un trecător tăcut. Nu știu dacă ne-ar trebui un ocean de bere sau numai un pahar pentru a-l afla, poate, acolo unde îl ținem ascuns.
Cât despre fericire, ea ne-ar aștepta oriunde. Se găsește la fiecare dintre noi, dar de multe ori nu o cunoaștem, fiind prea grăbiți pentru așa ceva.
- Ce poate fi mai plăcut decât să asculți jazz lângă fereastra deschisă, foame să-ți fie, iar frigiderul plin cu bunătăți lângă tine ?
- Etee na ...

(Poemul unui cerb bătrân)


Văzut cândva de un copil,
departe, pe stâncile argintii.
-Ori mai curând pe o neolitică sămânță ?


Umbra i-ar fi putut fi tot atât de bine
piatră înrădăcinată
la hotarul dintre cer și pământ.
-Iar prin labirintul coarnelor sale
rătăcesc acum
nestingherite
anotimpurile și păsările Phoenix.

(discuție)

- Avut-am atunci ...
- Atunci când
- Mai demult, in orice caz... un vis lung,
de noapte polară
într-un alt iglu,
unde luna se confundă cu Groenlanda
și stolurile păsărilor
cu imensele colonii de foci,
pentru o secundă, pierzându-se toate
aici, într-un pahar de…
- Mândria unor nerealizări și,
tot mereu…
speranțe.
- Mizerabil ...

Tot așa, gestul amicului de la masa mea.
Am observat cam târziu scrumul de țigară plutind
prin halba cu bere din care băusem până atunci.
Deși ‘Ul
pe care îl văzusem fumând tot timpul
se dezvinovăți
aducându-mi aminte că ceea ce consumam fiecare
nu era decât cenușa din propriile noastre urne,
l-am părăsit și
ducându-mă lângă tejgheaua barului
(barul de la subsolul vechiului crematoriu)
am dat imediat altă comandă:
o sticlă întreagă cu razele soarelui
din anul în care mă născusem.
Apoi, cu aerul degajat al unui client “de bază”:
- Și oricum mai pregătiți încă multe altele.
Să fie la temperatura aerului
pe cerdacul casei țărănești în serile de vară/
când imi scoteam afară patul
și tolănit, cu capul pe spate sprijinându-mă
în cimpoiul din lâna aspră a surtucului de oaie,
privirea-mi devenea
deodată
o albie a cerului vărsându-se în univers.

- Columb, Scott, Amundsen,
Nansen, Neil Amstrong/
în scoarțele astrale îmi înfigeam steagurile,
asemeni lor.
Iar (ce bine!) harta acelor călătorii
este încă la mine.


La capătul nopții, spre dimineață, ieșiseră să
înlăture gunoaiele.
Auzeam foșnetul măturilor. În urma lor trecea o
mașină specială, stropind străzile și trotuarele.
Ce-am mai râs ! (isteric?...nu cred)
Știți voi oare cât m-am bucurat ? când la subsol
pe fereastra îngustă au pătruns
câțiva stropi de apă/
“Amazonul” fericirii,
o singură lacrimă...

într-un nesfârșit zâmbet de corali.