Închid ochii. Închid ușa vagonului.

Trenul începe să fugă și pleoapa mi se zbate ca perdeaua CFR din dreptul geamului deschis.

Perdeaua se rupe, țâșnesc și o prind de coadă sa nu zboare de tot. Încerc să o trag înapoi dar de partea cealaltă au agățat-o dracii de maci.

Ei sunt mulți dar eu am mușchi, că în fiecare zi îmi torn apă să beau din bidoane de 6 litri.

Așa că reușesc să bag înăuntru perdeaua cu tot cu macii elastici, încă înrădăcinați.
Mai trag o dată și aduc înăuntru și rădăcinile de care sunt prinși cu dinții morții din pământ.
Mai trag o dată și scot morții complet, dar de picioarele lor se țin sufletele lor.
Mai trag o dată și scot și sufletele, dar pe ele se sprijină cerul.
Mai trag o dată să aduc și cerul, dar cerul are nevoie și de mine ca să fie complet.
Așa că mă aduc și pe mine.. Dinăuntru înăuntru ?!

Dau drumul la perdea.
Nu am nevoie de ea ca să mă împartă între înăuntru și afară.
De fapt.. toate lucrurile sunt atât înăuntru pe cât și afară.