Scopul și idealul vieții mele este să căpăt “Duhul Sfânt” de la Domnul meu. Când Duhul sălășluiește în casa sufletului meu, nu mai judec de una singură. Duhul, dacă rămâne în mine, mă poartă pe aripile Sale, orânduind să aducă înaintea feței mele, faptele plăcute Domnului meu! Duhul topește sufletul meu după Domnul, și iată, urc din slavă în slavă, din bucurie în bucurie, toate treptele “scării duhovnicești”.
Dacă mă rup de Har, simt că rămân săracă și singură pe lume. Plâng și mă tânguiesc de paguba pricinuită, atunci Duhul lucrează printr-o mare jertfă a milostivirii și din marea Sa “iubire”, revarsă iar Harul Său întru mine. Mă vindecă, mă mângâie și mă statornicește pe trepta desăvârșirii sufletești, privind iar spre partea frumoasă a vieții. Eu mă laud cu El, că mărturia mea, vine de la Dânsul, că cel ce crede în El nu va fi rușinat. Eu în Domnul, toate pot, bucuria de a săvârși binele, renunțând cu totul la patimi și ispite, ca să pot rămâne mereu în adevărata viață autentică, creștină.
Știu, că sunt templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în mine. Mai știu, că, templul lui Dumnezeu este sfânt, și sfântă sunt și eu, că slujesc Domnului meu.
Deci, având o astfel de slujire, eu trebuie să lucrez cu acest “Dar” fiind încredințată că Duhul lucrează în mine cu putere și multă îndrăzneală, pentru că lucrez spre slava Duhului lui Dumnezeu! Mințile celor care nu înțeleg acest lucru, se revoltă împotriva mea, pentru că nu li s-au ridicat, încă, din inimile lor, vălul întunericului ce îi acoperă, dovedindu-și neputințele lor sufletești.
“ De aceea având această slujire, după cum am fost miluiți nu ne pierdem nădejdea,
Ci ne-am lepădat de cele ascunse ale rușinii, neumblând în vicleșug, nici stricând cuvântul lui Dumnezeu, ci făcându-ne cunoscuți prin arătarea Adevărului față de orice conștiință omenească înaintea lui Dumnezeu”. (llCor. 4; 2)

Cum am putut urca pe treptele Scării Duhovnicesti, din slavă în slavă, din bucurie în bucurie?
Conștietizând păcatul, l-am părăsit! Astfel, acum, umblu în iubire așa cum și Iisus ne-a iubit pe noi și s-a dat pe sine prinos și jertfă lui Dumnezeu, întru miros de bună mireasmă.
M-am desbrăcat de viețuirea de mai înainte, înoindu-mă în duhul minții zidit întru dreptate și sfințenie. Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate și adevăr.
Am luat seama cu grijă la armele lui Dumnezeu ca să pot sta împotriva uneltirilor și săgeților cele arzătoare ale vicleanului, socotind că, dacă Dragul meu mă place fără podoabele înfrumusețării și fără straie bărbătești împodobindu-mi chipul, în veci nu-L voi dezamăgi.
Urâțenia nu vine din afară, ci vine din casa sufletului înlănțuit în lațurile păcatului în care sălășluiește patima neascultării.
Iată, Duhul Sfânt m-a ajutat să renunț cu totul la orice patimă pricinuită de forțele demonice. M-a învățat la orice ispită să-i adresez mustrarea: “Înapoia mea satană! Teme-te de Domnul meu, duh al răutății! Fugi, piei din toată calea și cuprinsul meu, că eu slujesc numai Domnului meu Iisus și numai El e Stăpânul inimii mele, și acum și pururea și în vecii, vecilor. Amin”.
Sfintul Pavel mă sfătuiește :
“Precum întru El ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui”. (Efes.1;4).

Să fim sfinți? Da, să fim sfinți spre slava lui Dumnezeu, dar, oare, să nu ne numim “sfinți?” Nu, ci, naivi, să zicem cu profetul: “Slugi netrebnice suntem, am făcut doar voia Celui ce ne-a orânduit s-o facem”.
“Cine se înalță se va smeri iar cine se smerește se va înălța?” zice Domnul.

Cum au viețuit Sfinții ca să nu se înalțe la iubirea de sine?
Sfinții, care au fost mari înaintea lui Dumnezeu, au fost mici înaintea lor înșiși. Cu cât chemarea lor era mai înaltă, cu atât inima le era mai smerită. Plini de fapte bune și de slavă cerească, ei n-au umblat niciodată după onoruri pământești. Întăriți și sprijiniți de Autoritatea Divină, îmbrăcați cu putere, ei n-au căzut niciodată pradă mândriei, văzând că tot binele l-au primit numai de la Dumnezeu iar singura lor dorință, singurul lor gând a fost ca Dumnezeu să fie preaslăvit mai pre sus de toate lucrurile din lume.
Grație lor, că ne-au deschis calea către Dumnezeu și nici noi, nu ne vom teme de căderea mândrilor. Sfinții care ne sunt dragi, sunt garanții comunității și au menirea să ne protejeze, chiar dacă noi n-am ajuns la măsura iubirii lor. Numai ei ne dă curajul de a merge și noi pe căile dreptății prin această Vale a Plângerii pe care au mers și ei cândva.

“Cine este Cel ce vine împurpurat, cu veșmintele Sale mai roșii decât ale celui ce culege la vie, cu podoabă în îmbrăcămintea Lui și mândru de belșugul puterii Lui?
“Eu sunt Acela al Cărui cuvânt este dreptatea și puternic este să răscumpere!"
(Isaia cap 66).