cad niarne zilele acestei primăveri
peste zidurile vechi ale unor mori de vânt
într-un ritm smuls din măruntaiele orelor
săptămânilor și a clipei pe care
abia m-am așezat îmi curg niarne tangent cu
văzduhul amintindu-mi că nu am nici o șansă
de a rămâne uitată într-o dulce adiere atât de rapid
trec prin dimineți și nu apuc să mă dumiresc
de ultima urmă de soare când adoarme-n
bastionul înserării norocul îmi șade în insomnii
niarne altfel n-aș mai avea timp să gândesc
cum și când am atins acest prezent știu că sunt veche
și vechimea am strâns-o cu mâinile mele
clipă cu clipă le păstrez ca pe-un talisman
într-un sâmbure roșu care-mi tresaltă la fiecare
atingere sigur că mă las cotropită de aceste zile
trag cât pot de lumina lor dacă aș putea
mi-aș uni sângele cu al lor formând un singur trup
dar nu pot și atunci le aștept să gust câte puțin
din pocalul lor cu voluptăți


30 aprilie 2011