agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1599 .



Memorii psihiatrice
personale [ ]
gărzile negre

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cristina-monica ]

2014-04-07  |     | 



Psihiatria este o știință sau este o artă? Îmi amintesc întrebarea retorică de când făceam cursuri de psihiatrie și psihopatologie în facultate, în anul trei sau patru, după ce eu fusesem închisă ca pacientă. Am făcut curs cu profesorul Ionescu, odihnească-se în pace, care mi-a devenit ulterior medic curant, și odată la curs l-am întrebat ce înseamnă diagnosticul meu de "depresie atipică" și mi-a spus că schizofrenie (paranoidă). Mi se adresa cu domnia voastră. Azi diagnosticul meu de schizofrenie este scris clar. Tratamentul psihiatric se desfășoară conform unei proceduri speciale (există o organizare în acest sens) și probabil eu am urmat un tratament obișnuit, normal într-un anumit fel.

Nu știu de ce, familia avea nevoie de un pretext de a mă interna. Acel pretext a fost faptul că mă chinuiau vecinii cu zgomote timp de apropape trei ani. De fapt probabil că nu aveau nevoie de pretexte, ar fi putut oricum să mă închidă, dar așteptau ca eu să fiu într-o stare de epuizare și în același timp nervozitate, disperare, fiindcă, din câte am văzut eu, tratamentul psihiatric nu "prinde" atunci când persoana este calmă. Înainte să fiu internată nu dormisem mai multe nopți și ajunsesem extrem de obosită de anumite probleme patologice de ordin sexual, neplăceri care au devenit baza diagnosticului meu, fiindcă alte tulburări nu aveam efectiv. Uneori erau și alte aspecte fiziologic obositoare sau neplăcute. Mai erau urletele tatei, bătăi violente asupra mea (până la vânătăi sau sânge), înjurăturile tatei, suferința iubirii mele ciudate și nefericite față de un bărbat care mă păcălise doar, mass-media brutală în anii 90 sau alte ușoare neplăceri din partea lumii, dar mai ales zgomotele din partea vecinilor pe care nu aveam cum să le evit. Acesta era cum s-ar spune tabloul clinic, înainte de internare țipam de furie și mai ales de suferință și oboseală și îmi amintesc că tata a venit și zicea "regele a murit trăiască regele", iar nașu îmi spunea la ureche că nu poate să mă ajute fiindcă tatăl meu este prea mare, nu înțeleg? Apoi au încercat să mă prindă (mai îmi dăduseră înainte niște medicamente pe ascuns pe care eu am încercat să nu le iau, de la un doctor psihiatru pe care îl cunoștea nașul meu) și eu mă împotriveam și atunci mi-am pierdut pentru o secundă poate conștiența, fiindcă obosisem mult de țipete. Acești doi bărbați din familie m-au înhățat și m-au dus la mașină și nașu mă ținea cu capul lipit de bancheta din spate, în timp ce eu fierbeam de suferință. La o intersecție (au luat-o pe un drum ocolit) am ridicat totuși capul și am privit înapoi...a fost ca un miracol, fiindcă priveam cel mai fantastic apus de soare din viață, era impresionant - cerul era liber și soarele aluneca blând, cu contururi clare pe un fond albastru violet palid, un soare exact ca o portocală, a cărui vedere nu rănea ochiul defel, pur și simplu extraordinar! Simțeam că aproape gust acel lucru colorat oranj uniform, dar desigur ajungând la spital nu era vreme pentru poezie sau senzații plăcute și personalul medical a început ritualul crud asupra mea...

În general (cum spuneam că se procedează la orice internare), am fost mai întâi speriată, enervată de ceilalți pentru a a avea efect tratamentul probabil... Ajungând la spital anxietatea îmi creștea și probabil că m-am împotrivit sau oricum simțeam împotrivirea în mine, revolta că trebuia să îndur așa ceva, cosideram eu și atunci nemeritat. Cele mai multe amintiri le am din primele internări, care au fost și mai îndelungate și mai traumatizante pentru mine.

Spitalul sperietoare sau închisoare este o instituție despre care s-a scris mult și legat de care s-au țesut legende (povești în literatură, cântece, filme dar și prejudecăți în societate). În jurul meu erau destule vorbe legate de spitalul 9, cum se numea înainte, ulterior numele i-a fost schimbat de mai multe ori, dar mai este cunoscut informal desigur și sub denumirea veche. Ce este un spital? Oameni, spații, medicamente, proceduri terapeutice și relații de administrare.

I. Spațiul (cunoscut de mine din anii 90)

Spitalul este clădit în formă de pavilioane cu alei destul de largi între ele pe o suprafață relativ mare în partea de sud a orașului, poate sudest, aproape de Piața Sudului. (Mă bazez doar pe amintiri). Eu am cunoscut două porți ale spitalului între care m-am plimbat de mai multe ori, așezate în opoziție. Spitalul este într-un cartier cu blocuri de locuit și chiar în apropiere există magazine și o micuță piață, astfel încât o parte din pacienți ieșeau, dacă le era permis, pentru cumpărături în apropiere. Câteodată am ieșit însoțită de infirmieră, alteori cu pacienți care trebuiau să aibă grijă de mine, alteori cu mama, alteori am rugat câte o infirmieră să îmi cumpere ceva ce aveam nevoie de afară. Odată am fost cu mama chiar la jocuri mecanice și am jucat și eu de furie și suferință, nu fiindcă mi-ar plăcea, iar un pacient care părea că mă urmărește și acolo spunea odată în jurul meu că eu sunt cea care a suferit cel mai mult și atunci m-am gândit în mod absurd că poate în țara aceasta există un fel de cultură de a lăsa drepturi numai celor care au suferit mult. Dar atunci de ce nu se săturau să mă chinuiască unii de atâția ani? Odată îmi amintesc că era o pizzerie acolo și am fost cu niște pacienți, dintre care o femeie spunea că ea își dă doctoratul zilele acelea și de aceea ne-a invitat pe noi acolo. Părea foarte agitată și avea bani și eu m-am întrebat dacă era adevărat că își dădea doctoratul ieșind din spital, fiindcă era destul de afectată de medicamente și incapabilă să susțină o teză în acele zile. Alteori am fost în afara granițelor spitalului până spre piața mare cu unii dintre pacienții bărbați (îmi amintesc vag doi dintre aceștia, cu alții nu am mai avut relații mai apropiate; cel de-al doilea nu îmi amintesc ce motiva pentru plimbările noastre, cred că un fel de prietenie). Pentru mine era trist de tot să mă plimb acolo, dar oricum mai plăcut decât să stau închisă în încăpere, așa că am preferat să mai ies la plimbare cu unii pacineți sau chiar singură uneori, atunci când după prima parte a tratamentelui îmi era permis. Mijloacele de transport aveau stație la piața mare astfel încât era de mers până la spital pe jos vreo 10-15 minute, drum pe care l-am făcut de multe ori când eram în facultatea de psihologie sau chiar la medicină, când mi-era mai greu din cauza amputării piciorului (la început făceam mereu bursite la genunchi și piciorul se inflama și nu mă mai puteam deplasa). La un moment dat era o ruptură în gard, astfel încât ajungeam la destinație pe un drum mai direct. După mai mulți ani au început să staționeze multe taxiuri în fața spitalului. Clădirea în care am audiat cursuri în timpul facultății de psihologie a luat foc, astfel încât a fost renovată ulterior.

În curtea spitalului erau multe zone întunecate de coroane grele de castani care creau pentru mine o emoție negativă, de spațiu lugubru, morbid, dar mai târziu am observat că le-au tăiat la un moment dat, nu știu dacă în tot spitalul. Acolo veneau și multe ciori, ori poate stăncuțe, păsări cu penaj negru-gri și glas cârâit. Numai câteva alei erau mai însorite. Pavilioanele pentru pacienți erau clădiri cu aspect destul de straniu pentru mine, aveau terase la intrare cu stâlpi, unde pacienții ieșeau uneori la distracție sau la cafea și țigări. Lemnul apărea în fața clădirii, în rest era poate cărămidă. Oricum îmi aminteau de unele clădiri întunecate, care îmi trezeau și ele emoții negative, clădiri vechi pentru turiști în anumite stațiuni montane, ca la Tușnad de exemplu, fiind un amestec de stiluri arhitectonice ciudate, un fel de cutiuțe ca în mobilierul de jucărie pentru copii. Probabil că au fost construite demult, eu am văzut tot timpul acolo demolări și recondiționări. Multă vreme spațiul interior din acel spital a fost pentru mine un fel de labirint, fiindcă efectul medicamentelor era și de a împiedica orientarea mea spațială. La început stresul mă copleșea.

După tentativa mea de sinucidere, în 1999, la a treia mea internare, am fost plimbată de o fată care avea grijă de mine în scaun cu rotile pe aleile spitalului și îmi amintesc că începusem să mă orientez mai bine, îmi amintesc că vedeam în clădirea unde știam că era morga ceva ce semăna cu niște creiere umane în borcane în fereastră și încercam să glumesc puțin cinic cu acea fată. Mi se spuseseră povești legate de acea morgă, de pildă cum un pacient a fost dus din greșeală acolo și s-a trezit între morți. În aceeași clădire am urmat mai târziu cursuri de fiziopatologie, într-o sală mare. Într-o zonă oarecum centrală, unde este pavilionul nr.1, la care am fost transferată după ce am sărit pe fereastră, existau niște chioșcuri. La prima mea internare era un chioșc-librărie de unde mi-am cumpărat cu suflet îndurerat când am început să mă mișc, spre sfârșitul internării, cartea "Amintirile unei fete cuminți", pe care nu am citit-o niciodată și probabil și materiale pentru admiterea la medicină. Ulterior chioșcul de cărți a fost desființat și apoi au instaurat acolo chioșcuri cu alimente și gustări calde. După colț era o piațetă unde am fost la un alt chioșc și la cofetărie. Acolo este și cantina spitalului.

Mult timp am pândit de-a lungul internărilor să vină orele meselor, când plecau spre pavilioane, și inițial și spre spitalul-bloc alăturat, cărucioare cu oale cu mâncare care tremurau și zdrăngăneau oarecum pitoresc. La a doua internare am descoperit și un loc cu magie mai caldă, cu puțin soare și plante decorative. Era atunci chiar și iarbă proaspăt cosită, care mirosea frumos, dar îmi trezea dureri sufletești mari (amintirile din copilăria frumoasă în contrast cu ce sufeream acolo). Atunci îmi amintesc (de fapt acesta este efectul tratamentului spre sfârșitul internării) am trăit de multe ori emoții neplăcute legat de culorile și lucrurile frumoase, dar din nefericire mult prea frumoase și limpezi odinioară. Un sentiment al sfâșierii sufletești.

Organizarea spațiului s-a mai modificat în ultima vreme, acum spitalul este separat printr-un gard (sau era) de spitalul de urgențe de neurologie (presupun că aceasta era specializarea de bază), unde am fost odată când m-au internat după amputație, pentru consult ortopedic și scoaterea ghipsului de la celălalt picior fiindcă am stat și atunci internată multe săptămâni. După ce mi-am pierdut piciorul au apărut în incinta spitalului proteziștii, care după un timp s-au mutat în alt sediu. Ultima oară erau în apropiere de locuința mea actuală. Odată am fost și la eeg, la cererea mea, deoarece aveam niște dureri de cap mai ciudate care mă îngrijorau (mai multe femei mergeau). Într-o altă clădire, la subsol, am studiat în facultatea de medicină chiar ekg-ul de mai multe ori (îmi amintesc cămăruțele și colegii și discuțiile de atunci).

În spital exista și o biserică (și altare pe alei pentru lumânări) unde am mers împreună cu unele paciente. Biserica era amplasată într-un colț mai retras, într-o casă, și în față exista un pavilion-umbrar decorativ. Acolo am văzut odată un pacient care se ruga la înghesuială cu ceilalți, abia rezistând din cauza salivației abundente.

Undeva spre intrare era și cabinetul dentistului, unde m-a tratat de vreo trei ori o doamnă doctor puțin mai ciudată în ce privește conduita, care mă făcea să aștept mult în sala de așteptare și ultima oară aproape striga la mine "Mona", deși insistam că nu mă chemaă așa și avea o voce neplăcută, ascuțită, mă interoga diverse lucruri și devenise bisericoasă. Era convinsă că eu nu fusesem bine tratată acasă de stomatolog. La unele internări ajungeam inevitabil la dentist. Nu știu de ce mă numea Mona, cunoscusem o singură Mona în tinerețe, când făceam meditații pentru admiterea la facultate.

În altă clădire am fost la o organizație pentru schizofreni, numită Trepte, pentru a « socializa », dar nu am reușit să mă integrez în mediul lor deoarece ei se ocupau cu distracții (jucau în piese de teatru ș.a.) în timp ce eu căutam libertatea sau un ajutor concret, de exemplu de a munci efectiv, de a avea bani sau alte drepturi Unul dintre pacienți povestea că el se ascunde de vecini sau de femeia de serviciu a blocului în care stă și minte legat de ocupația lui, fiindu-i rușine să recunoască faptul că trăiește cu pensie pentru boala aceasta . Mai târziu urma să recurg și eu pentru un an la pensia aceea, fiindcă nu îmi mai găseam de lucru și eram foarte disperată și tristă, dar suma nu ajungea nici pentru hrana pe o lună, chiar cu multe economii, în nici un caz nu permitea supraviețuirea într-o garsonieră (250 de lei în 2007-2008). Dar dacă iei ajutor nu mai ai dreptul să lucrezi ca salariat. Oricum ca pacient psihiatric nu ai dreptul, cel puțin mie așa mi s-a spus. Așadar nu știu ce pensie avea acel bărbat de la Trepte, poate lucrase efectiv mai mulți ani înainte de pensionare.

Într-o zi, pe când eram studentă la facultatea de psihologie, a venit la noi o doamnă psiholog care ne-a întrebat dacă nu am vrea să mergem la spitalul de psihiatrie pentru a observa anumite tehnici de psihoterapie (era ideea unei completări a aspectului teoretic). Eu m-am înscris pentru a merge, dar am ajuns acolo doar cu un coleg student la o altă secție. Am intrat într-o cameră cu perne pe jos, ca o cameră de joacă, și a trebuit să accept un joc al acelei doamne psiholog, despre ce îmi doresc în viață și altele, ceea ce mă făcea să mă simt eu pacienta judecată de ceilalți. Doamna psiholog m-a imitat apoi, de parcă eu nu aveam control conștient asupra vieții mele, a râs despre dorința sau visul meu de a avea un copil (că nu aveam cu cine) și mi-a imitat și gestul mai puțin elegant, datorat medicației în primul rând, de a ține mâna în buzunar. Când ne-am întors seara cu metroul, colegul meu părea foarte adâncit în gânduri și supărat și eu m-am gândit că este așa din cauza modului în care am fost tratați acolo, dar am încercat în zadar să îl fac să vorbească deschis. După câțiva ani m-am întâlnit întâmplător acea doamnă psiholog la un colț de stradă, chiar în apropierea locuinței mele.

Interiorul pavilioanelor din spital a fost de asemenea în schimbare perpetuă. La prima internare am fost închisă într-un pavilion vechi, încă nerenovat, dar unde a venit odată în vizită cu studenții chiar doctorul Ionescu, care mi-a fost profesor apoi și apoi m-a tratat (cu reticențe inițial) după săritura pe fereastră. Am fost închisă la un salon care avea și o cameră numită rezervă, în care m-au instalat singură. Camera era umbroasă, cu gratii la ferastră, tavan înalt și paturi vechi metalice. Era la etaj fiindcă de vreo câteva ori am fost tratată ca și cum la etaj eram mai bolnavă, la începutul tratamentului, iar mai apoi eram mutată la parter. După un timp am intrat amețită în salonul de alături, unde era o pacientă care m-a invitat la masa din mijloc și mi-a explicat povestea ei pe scurt (era cea anchetată de profesor) și s-a oferit să mă ajute după externare (mulți păcienți mi-au dat numere de telefon -și eu le-am dat- sau chiar adresele lor la internări, dar după externare aceste relații nu au mai existat). Igiena era deficitară desigur, de atunci am avut de exemplu stafilococ foarte rezistent la ureche de la așternuturi și pernele nu cred că merită acest nume. La baie se adunau paciente (a fost și un bărbat atunci) care discutau absurdități sau fumau. În astfel de locuri băile sunt deseori murdare și acolo nu puteam face duș chiar dacă aveam atunci ambele picioare, de spălat pe dinți era dificil din cauza tratamentului. În spital existau noptiere, dar pacientul nu poate să aibă lucruri în siguranță deoarece sunt unele paciente care bântuie să fure. Îmi amintesc că la a doua internare m-au și bătut unele paciente agitate și mi-au aruncat chiar hainele pe fereastră după ce m-au tras de păr (una îmi țipa moarte și mă numea moldoveancă împuțită și eu m-am mirat că "știa" ceva de numele meu), dar am cerut ajutor în zadar, fiind în perioada de început a tratamentului când pacientul nu are voie să comunice nici cu medicul. Îmi amintesc că asta a fost una dintre suferințele din spital, așteptarea adică, și sistemul este astfel organizat încât pacientul vede lumina de afară sau are posibilitatea să vorbească cu medicul sau chiar cu familia uneori numai când devine apatic și își pierde interesul pentru asta...da, așteptam, în a doua fază a tratamentului, înfrigurată, puțină comunicare cu medicul în zadar... În ce privește fumatul, acolo a apărut ideea că fumatul m-ar ajuta să rezist medicamentelor sau efectelor lor secundare (la a treia internare profesorul mi-a explicat că nu trebuie să fumez dacă vreau ca tratamentul să mă ajute) și femeile din spital umblau mereu după mine sau după alții cerând țigări sau chiștocuri, cu degetele lor tremurânde și îngălbenite din cauză că tratamentul se combina cu nicotina probabil (și eu am fost la fel). WC- urile erau dotate și cu oglinzi totuși, îmi amintesc de o pacientă care mereu își aranja funda din păr și se ruja, vorbind de bărbați ca de "lucruri sfinte".

La a doua internare am făcut cunoștință cu sala de mese, unde decorul nu era stabil (la prima internare a venit mama cu mâncare de acasă și am făcut diaree îngrozitoare și personalul medical m-a certat urât, m-au mai certat când am vomat în pat fără să mă pot abține și spuneau că este foarte multă răutate în mine, de aceea fac așa). În spital sistemul de relații cu ceilalți este foarte dur, uneori ca acasă. În sala de mese, unde ne adunam și ca studenți după ce mâncau pacienții, exista și televizor și serile pacienții mai îndrăzneți vizionau ceea ce impuneau anumite persoane internate ca lideri ad hoc, sau fumau și stăteau de vorbă, sau ronțăiau semințe, obicei care era și al personalului medical intermediar (asistente) sau chiar infirmiere.

Odată m-am plimbat cu un pacient și am observat, fiindcă la primele internări erau și destui bărbați internați, că pacienții de sex masculin (în special) jucau table sau șah și unul chiar m-a invitat să joc cu el. Eu am acceptat, deși nu știu șah și mi-a spus că el joacă deschiderea nebunilor. Mi-a propus să fiu amanta lui iar eu (erau medicamente peste rațiunea mea) i-am răspuns că nu știu să fac dragoste (ceea ce era adevărat) și el s-a amuzat poate, răspunzând că orice lucru poate fi învățat.

La a treia internare, după săritură, pavilionul, respectiv secția clinică 1, era oarecum diferit, fiind renovat și cu accent pe curățenie. Întotdeauna am fost amplasată la rezerve. Cândva în ultimele internări am avut nevoia de a face ceva și mi s-a permis să fac curățenie (mai erau paciente care făceau curat) și am curățat destul, inclusiv WC-urile, ceea ce a fost un privilegiu în condiții de spitalizare și singurătate. Aici am intrat și în cabinetul "șefului", respectiv profesorul, cu umila mea cerere de libertate (atunci incipientă). În acel cabinet erau multe produse artistice ale pacienților, incluisv cărți diferite. Am găsit într-o librărie parcă o carte dedicată chiar acelui medic scrisă probabil de un pacient (așa credeam eu) cu mulțumiri, carte despre întâlniri ciudate, coincidențe, aspecte întâmplătoare deosebite, ceea ce atunci m-a mirat. Oricum alt medic mi-a spus că are mulți pacienți cu realizări artistice. Erau flori în ghivece și pe hol și gresie și faianță mai nouă și odată am fost impresionată de razele de lumină alunecând pe scări (praf fluid în aer care îmi crea impresia că starea mea neurofiziologică este modificată). Erau chiar și tablouri pe hol și paturile erau tot cu perne proaste dar erau de lemn și mai joase. Existau și frigidere, dar nu era sigur să ții hrana în ele. Și televizor în sala de mese. Acolo am consumat hrană de la cantina spitalului, unde se preparau la intervale regulate cam aceleași meniuri mereu proaste (unele erau de regim și unele erau comune). Rar ni se aduceau și dulciuri, era la un moment dat o zi anume sau două pe săptămână, dar oricum erau chioșcuri pentru cei care aveau bani și voie să se deplaseze. Când aveam mâncare de acasă mi-a plăcut să împart cu ceilalți. În ultimul timp înființaseră în incintă și o florărie și un chioșc de ziare și reviste aproape de gardul de la intrare.

După a treia internare am cunoscut și camera de gardă a spitalului. Am ajuns acolo poate în 2000-2002, deoarece îmi era altfel de rău, cu implicații fiziologice mai extinse. Odată știu că m-am dus acolo deși părinții nu voiau (când pacientul este internat de familie trece direct în pavilion). Camera de gardă este o clădire micuță amplasată la intrare oarecum. Acolo mi-a fost tare rău de mai multe ori. Programul de consultații sau internări era de luni până vineri, astfel încât dacă mi-ar fi fost rău în weekend nu aș fi avut nici o șansă (și nu aș avea). Adică ajungi eventual la camera de gardă și suferi până luni când eventual te internează. Ani de weekenduri negre. Am ajuns odată cu taxiul și erau acolo multe femei care mi s-a părut că îmi fac de deochi (cum făcea străbunica în copilărie descântece), fiindcă vorbeau mult și cu subînțeles sau accentuau anumite sensuri, unora însă le era rău și abia se mișcau în pat. Într-o dimineață eu am hotărât să nu mă mai internez și a venit mama și m-a luat acasă cu un taxi și pe drum a spus ceva ce m-a șocat și anume "am pierdut puterea" și eu am întrebat-o ușor amețită ce a pierdut.

Totuși viața mea a mers din rău în mai rău, am ajuns din nou la camera de gardă tot prin 2002, când eram studentă la facultatea de medicină, după ce am pățit ceva cu puternice rezonanțe digestive. Erau mulți pacienți internați acolo înt-ro cămăruță mai mică. Mi s-a părut că recunosc pe cineva și că acea persoană murea, așa că m-am dus la el la pat (nimeni nu îi ajuta) și l-am atins, iar el a mormăit ceva. Mi s-a făcut mai rău și am cerut ajutor și cineva de acolo m-a certat că nu am fost cuminte. Altădată am fost doar câțiva acolo și îmi simțeam corpul foarte greu, astfel încât dulapurile bâzâiau la pașii mei. În alte două dăți cred, sau poate numai una, m-au legat de pat pentru a-mi induce rezistență, ceea ce eu nu aveam atunci.(M-au mai legat și în pavilion chiar, dar mai slab).

Ultima oară când mi-a fost rău nu mai m-au primit, probabil fiindcă medicamentele nu mă mai pot ajuta. Am fost și pe la biroul de internări odată pentru anumite lucruri păstrate acolo (carte de identitate) la o internare sau pentru că aveam nevoie de un act care să specifice perioadele de internare și se pare că au mistificat în sensul scurtării lor. Îmi aminteam săptămâni lungi în spital pe care le numărasem și am văzut pe act numai două. Poate m-am înșelat.

Drumurile de acasă spre camera de gardă erau și ele groaznice datorită vârtejului de mașini și cântece la radio care păreau să mă urmărească agresiv, în timp ce eu încercam să supraviețuiesc. La ultima internare, în 2007, am văzut pe culoar o imagine cu Spiderman, ceea ce mi-a amintit de multe lucruri, de pildă faptul că în copilărie mi-era frică de păianjeni (adevărul este că în curte și în grădină erau mulți, de multe culori, dimensiuni și forme dar nici unul nu m-a mușcat vreodată).

II. Oameni din spital

Al doilea aspect la care ar trebui să mă refer sunt oamenii din spital. Societatea se poate împărți în oameni care au legături indirecte sau directe cu spitalul de psihiatrie. Oamenii spitalului sunt mai multe categorii: aparținători sau rude, prieteni, personal medical - medici, asistente, infirmiere, personal administrativ - , pacienți, psihologi, vizitatori, studenți, frizer, vânzători la chioșcuri sau ambulanți. Atâta îmi amintesc. Plus preotul sau personalul bisericii. Am avut contacte directe sau indirecte cu toate categoriile. Îmi amintesc acum de vânzătorii de produse la sacoșă, care au apărut la ultimele internări și în jurul cărora se grupau pacienții dar și infirmierele sau asistentele. Pe măsură ce se prelungea istoricul meu psihiatric, diverse categorii din spital păreau să se apropie între ele, așezându-mă pe mine la mijloc (chiar pacientele jucau în jurul meu un fel de dans ca în vremuri vechi, schimbându-și locurile pe bancă sau în picioare în jurul meu, de parcă țineau sau nu la mine)...Aceasta îmi amintește de jocul din copilărie "Þară, țară vrem ostași", în care erau două echipe-zid și fiecare își trimitea pe rând jucătorii să spargă zidul advers. Ideea era ca o echipă să cedeze când numărul se împuțina, fiindcă dacă se spărgea zidul erau capturați inamicii și dacă nu jucătorul care încerca). Una dintre paciente a început odată să danseze efectiv în picioare în stânga mea, de parcă avea nu știu ce bucurie, și nu a vrut să îmi explice ce.

Medicii spuneau că trebuie să socializez. Îmi amintesc vânzătorii ambulanți (nu toți țigani) și produsele lor. Și eu am cumpărat ceva odată sau am privit. Unii intrau chiar în clădire, îmi amintesc de unul care părea să se refere la mine ca la o prințesă, metaforă care mi-aduce în minte alte lucruri neplăcute, fiindcă totdeauna în viață ceilalți aveau grijă să îmi amintească trecutul întreg, tot drumul vieții. Când eram mică mamaia mă numea prințesa care nu are nimic, în limba germană prințesa de Habenicht, fiindcă ea lucrase, spunea, la o grădiniță bilingvă.
Chiar și infirmiera care spunea că eu sunt rea când am vomat m-a numit odată așa și apoi am văzut că s-a reprofilat, devenind vânzătoare de clătite dulci.

În ce privește familia, contact cu mine acolo a avut în primul rând mama, despre care un pacient (cu care am avut o relație oarecare, nu fiindcă eu eram promiscuă, ci mai ales din cauza medicației și altor suferințe la a doua internare) spunea că ea deține cheia închiderii mele acolo. Nașu m-a vizitat doar o dată, alții deloc. Tata și nașu, care au murit, dar și vărul meu primar au venit să mă scoată cu mașina la a treia internare când nu mă puteam deplasa și îmi amintesc că simțeau nevoia să glumească că eu va trebui să învăț să desfac picioarele (eu nu puteam face anumite mișcări) și vărul era impresionat de faptul că acolo în spital era și o morgă (eu i-am spus).

Am mai intrat cu greu în spital cu anumiți taximetriști tot din motive de deplasare dificilă. La internări vedeam la început medicul, formal, succint, după care eram plasată în rezervă, unde eram în general închisă singură sau cu încă o persoană. După un timp urmau contacte cu infirmiere, asistente și alți pacienți. Apoi din nou medicul, după mai mult timp, și apoi externarea când nu mă așteptam. În ultimul timp îmi spuneau, dar numai cu puțin timp înainte. La ultimele internări au apărut diverse persoane, medici rezidenți femei care veneau în rezervă să comunice cu mine (uneori chiar aveam nevoie, alteori preferam să tac fiindcă oricum nu era un dialog). Și chiar o d-ră psiholog, care încerca să vorbească cu mine. După ce am sărit pe fereastră m-am simțit neplăcut lovită de ideea că eu aș fi « antologică » și de privirile studenților la medicină pentru care eu eram « prea complexă »...etc.

Mama venea la mine. Mă plimba puțin prin curtea spitalului. Îmi amintesc desigur sentimentul de suferință și neputință, ea era foarte sigură pe picioarele ei, în timp ce eu, amintindu-mi tot ce îmi făcuse rău din copilărie, trebuia să accept să merg cu dificultate ca un mielușel după ei și să o aștept uneori cu înfrigurare fiindcă și acolo eram singură și nu prea eram acceptată de pacientele celelalte. Mi-era tare greu să o văd pe mama, dar eram obligată. Odată am chiar aruncat în ea cu obiecte din încăpere fiindcă rugam în zadar să fiu lăsată în pace. După ce am sărit pe fereastră ea a venit acolo la mine la pat și a început să se plângă cu voce tare față de infirmiere, ca și cum ea ar fi suferit mult și nu eu ...atunci îmi amintesc că una dintre infirmiere a luat-o de mijloc sau a atins-o cu un gest prietenos, așa cum fac fetițele la școală, spunându-i « draga mea » și că biata abia este la început și mai are mult de îndurat(! nu știam dacă se referea la mine indirect sau chiar la mama, care a fost mereu veninoasă și mereu îi vorbea de rău pe ceilalți, și în timp ce eu am fost mereu singură ea părea să aibă respectul și simpatia celoralți). Ea venea cu daruri pentru ceilalți ca în copilărie la școală și foarte rapid, pe căi necunoscute de mine, își țesea relații cu cei din jurul meu (vecini ulteriori, personal medical sau pacienți acolo) care în mod straniu păreau nebuni (sau răi?) și jucau teatru necăjindu-mă pe mine și ploconindu-se față de ea, lucru început chiar din copilărie. Una dintre infirmiere, care mi-a spus ulterior că încearcă să îmi intre în grații mie, dar eu nu înțeleg, părea foarte încântată de mama, nu înțeleg de ce, și tot ea avea expresia stereotipă de exemplu "copii nevinovați", referindu-se la copiii ei de față cu mama. Mi-era greu să suport aceste jocuri ale societății care o amplasau pe mama într-o poziție de stăpân agresiv al meu, tratând-o atât de politicos uneori, iar pe mine invers. Ea se purta uneori în spital ca și cum eram un copil micuț pe care îl abuza totuși (trebuia să nu mă împotrivesc defel voinței ei). La ultimele internări, (după ce ea a râs și cu băieții de la camera de gardă, în timp ce mie îmi era rău, fiindcă mă chinuia mult și acasă), încercam să o resping, dar era foarte greu. Odată asistenta șefă i-a cerut în mod absurd față de mine să mă mai lase în pace, să nu mai încerce să mă controleze atâta. Trebuia să o suport după tot ce îmi făcuse fără să o provoc, fiindcă, așa cum spunea tata, era mama mea și era nebună. Ea juca și rolul de a vorbi cu personalul medical în calitate de aparținător, ca și cum mă proteja în viață și ducea acestora diferite cadouri, lucru care pe mine mă îndurera mai mult, fiindcă e un însemn al sclaviei mele și al puterii de control, inclusiv financiar, al celorlalți. Încă o dată pe scurt, ceea ce spitalul făcea era o legiferare a abuzurilor din familie din partea mamei asupra mea. Sincer nu cred că mama a avut vreun rol de protecție a mea vreodată și îmi amintesc clar cum pentru ea eu eram un fel de dușman din 84 mai ales (dar și înainte), cum își declara un fel de ură, de invidie sau gelozie față de mine, (fizic și intelectual) deși eu eram calmă și cu sentimente bune, iertând-o și încercînd să o ajut când cădea în stări de nervi groaznice. Și acum are ades expresia "mă inervezi". (Era înfiorător, cum am mai povestit nici în liceu nu aveam dreptul la intimitate sau liniște defel, părinții îmi cotrobăiau în lucruri, mi le luau - adică mama - și îmi aranjau dulapul de haine cum voiau, iar ușa o scoteau din țâțâni când eu încercam să scap de urgiile lor, încercând să mă retrag în cameră). De mister a rămas pentru mine faptul că până și oamenii din satul bunicilor (din diferite generații, inclusiv tineri) s-au purtat în prezența mea cu mult respect și oarecum cu căldură față de mama , dar nu și cu mine (de parcă ceilalți ar fi fost uneori părți din sufletul meu, fiindcă eu așa eram, caldă și prietenoasă de fapt), iar mama îi vorbea de obicei de rău pe ceilalți acasă, dar vorbea totuși mai mult cu ei decât mine, avea subiecte de discuție.


III Tratamentul


La început, la prima internare, eram complet absorbită de suferința directă, nu de trecut. Venisem acolo într-o stare de oboseală înfiorătoare și mă trezeam îmtr-o altfel de închisoare ca acasă, singură într-un mediu în care alții controlează până și lumina electrică (se stinge sau rămâne aprinsă neplăcut pe culoar noaptea atunci când pacientul stă la supraveghere în spatele ușior cu geam, în funcție de ordinele care se dau). Totuși acasă aveam eu dreptul să sting lumina sau nu. Ușa s-a închis la rezervă și o vreme am rămas singură, față în față cu amenințări și incertitudine apăsătoare față de viitorul imediat, de ceea ce urmează să îmi facă acolo. Apoi am fost forțată să pătrund în lumea neurolepticelor (medicamente utilizate în tratament) și îmi amintesc durerea primului șoc neuroleptic, care mi se părea tot un fel de viol asupra lumii mele. Medicamentele nu se administrează chiar la început, ci numai după câteva ore. Pacientul așteaptă uneori pe culoar. Apoi trece prin acel șoc foarte neplăcut (simțeam plafonarea privirii, efectul extrem de dureros asupra limbii, etc.). Primul astfel de șoc a fost cel mai urât, după care restul au fost de mai mică intensitate. Ulterior am simțit că mă scufund într-o lume din ce în ce mai întunecată, în care gustul vieții (senzații și emoții în special) devenise cu totul altul și aproape insuportabil. Totul se schimba, poezia lucrurilor dispărea, lumina începea să mă rănească, până și sunetele erau altfel față de ce fusese bun înainte. Era atât de oribil încât mi-e chiar dureros să îmi amintesc. La primele două internări am primit medicamente românești (nu știu acum sigur dacă și Haldol era românesc), iar după ce am sărit pe fereastră mi-au schimbat tratamentul și am primit medicamente străine, care în general au avut un efect mai puțin întunecat, dar oricum și ele schimbau percepția mea asupra lucrurilor. Am avut în total 4 medici care m-au tratat plus o rezidentă, care a venit odată la mine acasă (și primul medic a venit în vizită acasă). Eram strivită de medicamente, dar îmi amintesc că la prima internare, când au stins lumina, m-am gândit puternic la iubirea aceea absurdă din tinerețea mea, fiindcă încă credeam în acel bărbat și apoi am încercat, în ciuda distrugerii pe care nu o puteam evita, să îmi mențin memoria, fiindu-mi teamă că mi se spală creierul (tata mereu spunea că așa trebuie, că eu nu am voie să țin nimic în minte, trebuie să fiu tabula rasa etc.) și într-adevăr tratamentul are și astfel de efect de efect asupra amintirilor, în special asupra aspectelor de cultură și combinațiilor intelectuale mai complexe. Partea care se leagă mai puternic de afectivitate este mai protejată, cum ar fi amintirile esențiale din viață, mai ales cele din copilărie. Þin minte că după prima internare știam încă pe dinafară multe cântece cu toate cuvintele (în română și alte limbi), pe care le-am uitat după mai mulți ani, dar m-am simțit jefuită de partea frumoasă pe care o acumulasem prin muncă, aceea de cultură generală sau informații literare, filozofice, istorice. Aproape că îmi venea să plâng, dar medicamentele nu mă lăsau să plâng. Apoi trebuia să suport și efectul rău asupra activității motorii în general. Îmi simțeam trupul rupt de minte, nu îl mai puteam controla, era mai rău ca într-o beție puternică (în viață m-am îmbătat numai de căteva ori, când eram foarte tânără și necazurile erau așa de mari încât nu mai știam ce să fac). Trupul mi-era greu și împiedicat ca într-o mlaștină. Mișcările fine deteriorate și ele: tremurături, imposibilitate de a scrie (a durat vreo doi ani, am dovezi încă) și mișcări stereotipe, care nu pot fi controlate (oamenii de rând, inclusiv tata, au râs de aceste lucruri, nu înțeleg de ce cu atâta cruzime). Profesorii de la facultate îmi puneau întrebări. Singurătate în propriul trup. Hipotensiune ortostatică, amețeli, slăbiciune la ridicarea din pat. Odată am alunecat și m-am lovit cu capul de pardoseala spitalului. Fiind eu forțată de oameni să fiu controlată medicamentos, mă gândeam totuși că nu au dreptate și, deși violența a fost mare, am crezut în dreptate și nu înțelegeam că internarea acolo va fi pentru ceilalți pretextul sau motivația excluderii mele ulterioare din viața "activă". Eu chiar credeam că acest lucru este doar un necaz mare al vieții și că voi trece mai departe și asta nu mă va afecta. Mă străduiam să îmi păstrez memoria și nu voiam să rămân golașă, fiindcă iubeam viața enorm. Poate unii m-au acuzat în mod absurd legat de conduita mea sexuală în timpul tratamentului, mai ales inițial, dar asta înseamnă că ei nu cunosc cât de oribil este așa ceva și ce fel de suferință implică. Adică știu că infirmierele râdeau de mine legat de acel lucru. Senzațiile nu mai erau ale mele, iar senzații sexuale nu puteam avea. Am avut, recunosc, câteva momente în care am acceptat ca un pacient de acolo să mă pupe, să mă atingă. După externare, pe lângă senzațiile oribile, oamenii au început să se poarte mai ciudat, inclusiv colegi și profesori, și eu simțeam și numeroase frustrări dar și imposibilitatea de a controla cât de cât situația, adică mă simțeam total neajutorată, oarecum perplexă și influențabilă și prea maleabilă. Un lucru anume, ca un fel de energie a vieții autonome, îmi fusese smuls și părea să se scurgă în neant zi de zi. Atunci poate înțelegeți că nu am greșit când anumiți bărbați au profitat de slăbiciunea mea și m-au molestat sexual împotriva voinței mele, în timp ce alte necazuri continuau să se producă.

Am luat cuminte medicamentele și după externare, nu mai îmi amintesc când m-am opus prima oară. Consideram acest lucru o datorie, nu stau să explic. La început, în mai 92, am hotărât să fac niște fotografii tip portret la fotograf. Unii mă pot acuza de narcisism, dar atunci eu eram foarte puternic influențată de medicamente și m-am gândit să păstrez amintirile zilelor trecute, să mă împotrivesc unei spălări a creierului, să am o urmă palpabilă din viața mea. După un timp mai îndelungat medicul mi-a permis să nu le mai iau, prin reducere treptată, și apoi am avut acea perioadă mai bună, respectiv 94 -96. La al doilea tratament am început să mă opun, am încercat să ascund medicamentele, să le arunc, parțial fiindcă m-a enervat doamna doctor care insinua nonșalant că eu nu iau medicamentele, în timp ce eu le luam, chiar dacă am avut o discuție ciudată cu colega de rezervă. Eram un om sincer, onest, nu consideram că trebuie să mă împotrivesc deciziei întregii societăți de a mă chinui așa, deși eram nevinovată. În rest am oscilat din multe motive între a le lua și a nu le lua... Când stăteam în propria mea mizerie în pat după amputație am simțit nevoia de a nu le lua și atunci le-am ascuns chiar în fund, după ce-mi făceam nevoile în ploscă, cum făcea Papillon din romanul lui Charrière cu banii, fiindcă nu aveam alt loc și eram și amețită fără să îmi dau prea bine seama că e inutil (un efect al medicației este că slăbește controlul în general, lucru foarte scârbos). Atunci au venit în vizită părinții amândoi la spital și mă controlau dacă le iau, insinuând că nu. Personalul medical verifică pacienții mereu dacă le iau sau nu, controlând sub limbă dar nu lateral, ceea ce iarăși m-a stimulat să mă opun. Până și pacientele mă acuzau că nu le iau sau că nu vreau să îmi văd de tratament, destul de agresiv. De mai multe ori chiar m-au certat că nu le iau, în timp ce eu le luam precis! Administrarea medicamentelor se făcea în spital la ore fixe în general, astfel încât mă trezeau din somn neplăcut chiar dacă mai dormeam din cauza tratamentului. Seara era mai important se pare. Ora era ușor schimbătoare în timp, fiind în general între 9 și 10 seara. Pentru injecții veneau în rezervă, iar pastilele se dădeau uneori în salonul mare, unde se făcea coadă. Îmi amintesc cu durere, dat fiind faptul că am suferit mult din cauza medicamentelor, că pacientele celelalte îmi vorbeau des despre tratament și chiar și ele mă tratau ca pe un copil mic, exprimând idei de genul că tratamentul te ajută să te faci bine (în timp ce mie mi-era mai rău), că te ajută să te simți bine (!) de parcă eram un copil sau puteam crede că mă simt mai bine când mă simțeam mai rău. Vorbeau și despre valoarea medicului tot așa cum unii afirmă despre un preot că are har mai mult decât alții.

Drept concluzie pot spune că aceste condamnări psihiatrice ale oamenilor nevinovați, cum am fost eu, nu știu în ce fel folosesc societății. Oricum sunt ca un blestem, ca o sclavie groaznică. Ca un post scriptum, pe cei care trec prin așa ceva îi sfătuiesc să ia medicamentele mereu dacă medicul indică acest lucru, nu de altele, dar pentru a prelungi efectul lor de apărare în timp (după ani pot avea efect mai slab sau inexistent) asupra stării fizice, fiindcă totuși aceea contează mai mult, psihicul poate fi controlat mai ușor prin voință. Adică dacă nu sunt luate constant omul poate fi victima unor senzații sexuale anormale care îl invadează ca un viol groaznic și aceste lucruri pot duce la tulburări mai grave ale organelor interne, care reduc drastic calitatea vieții, fie ea și în închisoare. Eu încă mai sper libertatea, chiar și după 30 de ani de suferință...Acest lucru însă nu îl mai explic, chiar dacă oamenii ar spune că nu am dreptate, deoarece nimeni nu e liber cu adevărat, toți sunt prizonieri în suferința propriului trup. Eu mă refer la altceva.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!