Mama Păianjen țese pȃnze lipicioase

Cȃți dintre noi, după căsătorie, nu s-au confruntat cu situații în care nu ne găseam nicio vină și totuși ne simțeam împovărați cu un disconfort din care nu găseam cale de ieșire ? Ce se întȃmplă atunci cȃnd mama lui și mama ei nu renunță la posesiune și sunt oarbe la orice sentiment de fericire sau satisfacție al lor în care ele nu mai sunt implicate?
Chiar dacă pare caraghios , mulți dintre noi, fără să ne dăm seama, ne pomenim implicați într-un “război” care pȃnă la urmă ne strepezește sufletul ne distruge relația și chiar viața.

Ne-am întȃlnit în sfȃrșit.Ne-am căutat multă vreme și în sfȃrșit ne-am întȃlnit. Eram îndrăgostită de el de cȃnd am știut cum trebuie să fie cel pe care îl așteptam. Altfel cum l-aș fi recunoscut și cum aș fi spus “DA” fără nicio urmă de îndoială , încrezătoare în Paradisul care așteapta să mă primească.M-am văzut în ochii lui ca într-o oglindă. Eram o mireasă superbă,dansȃnd fără să ating pămȃntul, plutind în sărbătoarea sufletului meu și m-am simtit în rochia mea alba , Prințesă pentru o zi, convinsă că de a doua zi voi deveni Regină. Eu Regina lui, el Regele meu pentru o veșnicie fericită.Viața noastră începea cu strălucirea luminii și nu vedeam niciun nor care să umbrească calea ei.

APOI într-o zi,

Ne întoarcem de la un film sau de la o petrecere veseli și bine dispuși.E o oră cam tȃrzie, dar avem grijă să nu facem zgomot. Intrăm tiptil, pășim ușor spre camera noastră și pe cȃnd gȃndim că ne apropiem tot mai mult de propria noastă petrecere în doi, lumina de pe hol se aprinde și ne orbește o” voce” pe care o recunoaștem amȃndoi înainte să vedem și” chipul”, o voce care, parcă ne transformă în infractori și sparge liniștea pe care ne străduisem atȃta să o păstrăm:

VOI CHIAR NU AVEÞI RESPECT PENTRU NIMIC!?

Ne uităm unul la altul, mirați și nedumeriți, aburul bucuriei se împrăștie dintr-o dată,ne simțim vinovați dar nu știm de ce și încercăm să dăm o explicație la o greșeală pe care n-o identificăm ,căutăm niște scuze bȃguind cuvinte fără șir care nu reușesc să se așeze într-o propoziție coerentă.
Oricum, orice am fi spus nu era de ajuns, nu era ce trebuia, pentru că vina noastră era inexistentă, era o vină închipuită a “CHIPULUI CU VOCE”, premeditată de EL, era o vină care nu avea nicio legătură nici cu mine nici cu el dar era îndreptată cu gelozie nejustificată spre mine și spre el care devenisem,“VOI”, răpindu-i astfel ceva ce credea că îi va aparține pe veci.
”CHIPUL CU VOCE” dispare. Nu avea nevoie de un răspuns sau de scuze. Reușise să-și împrăștie veninul și avea să doarmă liniștit.
Cu capetele plecate ne strecurăm spre camera noastră dar, în locul petrecerii visate, ne simțim dintr-o dată obosiți, vinovați și fără cuvinte și stingem lumina din plafon, fără să ne dăm seama că, pentru o clipă ,odată cu ea am stins și lumina din sufletele noastre, închizȃnd ochii din dorința de a uita și întȃmplarea și sentimentul de neputință la care nu îi puteam face față.
Intȃmplarea se repetă de căte ori părem că avem ceva numai al nostru, la fiecare lucru nou pe care ni-l dăruim unul altuia,la fiecare manifestare de bucurie a revederii noastre, la fiecare izbȃndă a noastră. Sentimentul neputinței creștea și ne apasa viața, adunȃnd zi după zi în sufletele noastre și o neînțeleasă supărare alături de bucurie. Zilele se adunau în săptămȃni apoi în luni și în ani.
APOI,într-o zi,
Am devenit și noi părinți,și atunci lumina ochilor noștri dobȃndește alt înteles, viața noastră e bucurată de doi ochișori superbi, și fericirea noastră se dublează cu alții doi.Ore , zile săptămȃni și ani în șir ne-am aplecat în fiecare noapte pentru un cȃte un sărut pe două frunți senine sau să învelim două trupuri care creșteau miraculos, tremuram înspăimȃntați la orice scȃncet de durere care venea de la miracolele noastre și ne lamentam neobosit pentru orice neplăcere pe care trebuiau să o depășească, dar toate astea ne erau răsplătite înmiit cu zȃmbetul lor sau cu rȃsul lor cristalin, pentru dragostea cu care îi vegheam. Oricȃtă oboseală ar fi adunat ziua în noi, cȃnd dădeam de miracolele noastre, ea se risipea.Nopțile, mai mult nedormite, deveneau ceva prețios, spaimele se stingeau în bucuria revederii lor din fiecare zi, în întrebările la care încercam să le dăm cele mai bune răspunsuri în drumurile pe care le alegeam pentru ei, cu încredere și bună credință. Entuziasmul nostru alunga neputința și dăruirea noastră risipea vina.Creșteam și noi și copiii noștri, ne maturizam și nu mai luam în seamă reproșurile nejustificate, găseam în noi îngăduință pentru orice și oricine.Aveam un rost în lume , un sens în viață și toate acestea ne răsplateau din plin dragostea.
Dar” CHIPUL CU VOCE” era tot acolo și a fost tot timpul, pȃndind orice moment în care să pună întrebări la care nu așteapta răspuns și să dea sfaturi a căror menire era una singură, aceea de a împrăștia tot ce ne străduiam noi să ținem la un loc cu dragoste sinceră, de a bagateliza tot ceea ce nu avea nevoie și legătură cu EL, de a desconsidera tot ce reușeam să construim doar noi doi și miracolele noastre.Era atent la orice ezitare a noastră și se oferea, cu voia sau fără voia noastră, să rezolve, să gestioneze orice situație, orice neclaritate,punȃndu-și la dispozitie cu o bunăvoința fățarnică și nesănătoasă “experiența” despre tot și despre toate, cu o încăpățȃnare și agresivitate împinsă pȃnă la isterie, dacă acestea nu erau luate în seamă.Siguranța noastră se transforma în nesiguranță, îndoiala spulbera încrederea în noi, de la un timp ezitam și nu mai știam face alegeri sau nu mai credeam în ele, părerea noastră dispărea, apăreau părerile” CHIPULUI CU VOCE “ care se impuneau cu toată greutatea egoismului din ele.
Cumva, tărziu, ne-am dat seama că suntem prinși într-un război pe care nu l-am dorit niciodată, antrenați într-o luptă pe viață și pe moarte pentru ceva care era de drept al nostru, o luptă la care nu-i găseam rostul ,o mare durere pe care n-o putem alina și cu o pierdere pe care nu o putem stăvili.Viața noastră, pe nesimțite, devenise o luptă în sine .Vocile noastre își creșteau volumul , chipurile noastre se schimonoseau și ne umpleau cu riduri și fețele și sufletele, cuvintele noastre ,calde și șoptite, dispăruseră făcȃnd loc reproșurilor, insultelor, care scoteau la suprafață frustrări neluate în seamă, supărări uitate și crezute iertate.Dintr-o dată aveam de făcut revendicări, dintr-o dată înțelegerile noastre păreau false, alegerile noastre , greșite . Frunțile noastre se încruntau , ochii se înnegurau, umerii ni se aplecau sub o povară derutantă.Ne priveam unul pe altul ca și într-o oglindă și nu ne recunoșteam.
Iar “CHIPUL CU VOCE”
VOI NU AVEÞI RESPECT PENTRU NIMIC?”
Mă surprind întrebȃndu-mă :
Oare chiar asta am devenit? Și oare cum și cȃnd?
Imi strȃng pumnii pȃnă unghiile îmi intră adȃnc în carne întrebȃndu-mă într-una cum de a fost posibil să se întȃmple una ca asta. Și răspunsul îmi apare din senin:
“In timpul celor douăzeci de ani în care am renunțat la mine, la visurile mele, înlocuindu-le cu pretențiile unei străine, înlocuindu-mă pe mine cu o alta pe care n-o cunosc și nici măcar n-o plac.
Risipindu-mi idealurile cu care am pornit pe drumul pe care l-am crezut al nostru, cu omul ales de mine, cu mȃna în mȃna lui și privind încrezători înainte, într-o viață la care eram sigură că avem dreptul.”
Așa li se întȃmplă tuturor oamenilor atunci cȃnd mama încetează să mai fie mamă, cȃnd ea trece dincolo de adevărul iubirii și al bunului simț, cȃnd în egoismul ei își revendică, fără să recunoască, dreptul de a se prelungi în viața fiului sau a fiicei sale în dimensiunea întunecată de proprietar al vieții celor care le-a dat viață.
Abia acum înțeleg ce s-a întȃmplat. Nu am soluții să acopăr prăpastia în care era să cad dar știu că m-am oprit înainte de a păși în gol și că am șansa să sar peste ea, lăsȃnd trecutul acolo unde s-a petrecut , fără să-l uit și chiar dacă nu-l pot ierta.
Scotocesc adȃnc în sacul cu care am pornit pe drumul maturizării mele și de care uitasem, și-mi găsesc visele. Caut și mai adȃnc, cu convingerea că o să o găsesc și pe cea pe care am uitat-o timp de douăzeci de ani.Le iau în brațe și alerg la iubitul meu, conștientă de darul prețios pe care, parcă, l-am primit încă odată.Știu că nu mai am douăzeci de ani , acum am trecut de patruzeci, știu că pe fața mea anii și-au scris trecerea , dar mai știu că simt că sufletul meu nu a obosit și nici nu a murit, doar amorțise ca să nu mai simtă durerea, că mintea mea e mai bogată, și mai știu și că el,iubitul meu, uitȃndu-se de data asta la mine, ca într-o oglindă , o să mă recunoască și în lumina zȃmbetului lui o să mă recunosc și eu.
N-am cum să uit timpul care a trecut de la despărțirea mea de mine, de la despărțirea lui de el și care a dus la despărțirea noastră de noi și n-am nici cum să iert egoismul, lipsa de dragoste și de înțelepciune din “CHIPUL CU VOCE” care a încercat să ne strivească identitatea.Pe drumul pe care mergeam oarbă și obosită riscam să devin și eu tocmai ce ajunsesem să urăsc mai mult pe lume, un ”CHIP CU VOCE” la fel de egoist și lipsit de dragoste și de înțelepciune și să fac un păcat mult mai mare decȃt risipirea vieții mele, să strivesc alte identități, atȃt de scumpe și cu adevărat sfinte pentru mine. Spaima dar și bucuria descoperirii mele mi-au dat puterea să dau timpul înapoi ca să-l încarc cu măreție.Recunoscȃnd și acceptȃndu-mi pierderea ca pe o greșeală a mea, m-am eliberat de povara balastului timpului trecut și care rămȃnea pentru totdeauna pierdut dar am găsit și puterea să-i recunosc valoarea celui care urmează să vină.A fost ziua în care am devenit cu adevărat Regină.