poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1532 .



Jurnalul Unui Condamnat
personale [ Gânduri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [eidos ]

2009-02-24  |     | 



Jurnalul unui condamnat

Astăzi mi-a venit să mă trezesc devreme, cu noaptea în cap, aș putea spune, de parcă noaptea nu ar fi tot timpul pe capul meu, obligându-mă să fac tot ceea ce fac, lucruri bune, în general, pentru mine și pentru cei care gândesc la fel ca mine. De cum m-am ridicat din « pat »- de fapt am început să vorbesc precum artistii, pentru că numai pat nu poate fi numita mocirla în care imi adorm coșmarurile- m-a luat cu amețeală, mi-a venit chiar să vomit și pentru o clipă am avut sentimentul că sunt însărcinat, un lucru deloc nefiresc astăzi, când barbații devin femei iar femeile renunță la a mai fabrica viață. Între noi fie vorba, acest lucru nu mă deranjeaza deloc, atâta timp cât mai rămân destui oameni capabili să procreeze și să furnizeze în continuare carne pentru fabrica de mezeluri. Asta nu e decât puțină variație, un mic amuzament de care avem cu toții parte, actori, regizori sau figuranți.
E încă foarte devreme, simt asta pe propria-mi piele, în momentul în care ultimele raze ale soarelui imi parlesc epiderma alba și delicată, atât de sensibilă la schimbările climaterice ale spiritelor. Mă arde până-n fundul sufletului, care nu e atat de mic pe cât ai putea crede, și-mi vine să urlu de durere, dar mă abțin pentru a nu da satisfacție vecinilor mei de deasupra sau chiar de la nivelele inferioare. Și totuși, parcă îmi place arsura asta curată, fără carne fumegândă și clești înroșiti în foc, căldura asta insuportabilă a soarelui, care încearcă zadarnic să purifice.
Nu mă întelege greșit, nu sunt un masochist și urasc durerea la fel ca toți ceilalti oameni…, la urma urmei sunt om și eu și am și eu slăbiciunile mele. Numai că…., imi place, pentru că știu că mă arde cu un scop, pentru că cineva vrea să mă arda și să mă facă să mă scol cât mai tarziu din cauza asta și poate că acel cineva chiar mă uraste, deși se spune că nu e capabil să urască pe nimeni, atunci când mă vede trezindu-mă prea devreme și mai ales când vede cât de puțin efect are arsura asta asupra mea. Dar nici ăsta nu e fondul problemei deși mulți dintre confrații mei mai săraci cu neduhul s-ar bucura și pentru atâta lucru. Important e că am început să mă vindec de boala asta de piele, care nu mă lasă să vad lumina zilei, și care, ti-o spun ca pe un secret, e mai mult o boală de piele de suflet, decât o banală micoză.
Cum iți spuneam, în ultimul timp am observat o vizibilă îmbunătățire a stării mele de sănatate, ceea ce îmi dă mari speranțe asupra posibilității de a redeveni un om normal, care să se poata plimba din nou pe stradă la orice ora din zi și din noapte, fără restricții, pașapoarte, vize, acte biometrice și dureri atroce. Vreau și eu să fiu la fel ca ceilalți, deși nu chiar toți sunt la fel ca mine, doar ne globalizăm, parcă așa ni se spune mai nou.
Apropos, oare cine o fi responsabil cu această unificare întru lanțuri mai trainice ? Eu nu am auzit nimic despre vreun mare gânditor care să fi plănuit ceva și cu toate că lumea pune totul în seama mea, vă asigur că nu sunt eu organizatorul acestui nou spectacol monden, deși mi-aș dori acest lucru din tot restul sufletului meu. Dar poate că știi mai multe decât mine, tu care nu ai căzut niciodată și nici nu ai vrut să te uiți la mine când mi-am pierdut echilibrul, acolo sus…De fapt nici nu știu ce te-a facut să cobori până la mine, și să mă diseci cu ochii tăi ca niște pumnale, să-mi înșiri amintirile și ideile la soare ca pe niște mațe golite de scopul care le-a facut să existe. Din cauza ta umblu cu gândurile la vedere!
Dar de ce spun tu...?! Poate că nu ești unul singur, poate că sunteți mai mulți, asa cum s-a întamplat și cu mine, mai bine zis cu noi doi la început, atunci când credeam că sunt doar eu și că la sfarșit voi fi într-adevar unicul, Unul. Și am greșit cumplit atunci când am hotărât să înfrunt tirania, să decid pentru mine însumi, cel puțin asta ai vrea tu să auzi... Abia atunci am simțit cum ceva în mine plesnește, se rupe pe din două, iar bucata cealaltă, tu, ai început să-mi iei tot ce aveam mai de preț –dupa parerea ta- în mine. Mi-ai luat pacea, seninătatea, liniștea, iubirea aceea rece, care era odată la modă din nefericire, dar mi-ai lăsat cealaltă iubire, de carne și de sânge, din care se nasc și se înfruptă toți oamenii. Și care ar mai fi rostul nostru dacă nu ar exista oamenii, cei pentru care noi am fost creați..., sau ne-am creat!
Iar am deviat de la subiect…, permite-mi să revin cu scuzele de rigoare. După cum bine ști, am căpătat boala asta de piele într-un teribil accident în care era să-mi pierd viața, dacă imi dai voie să mă exprim așa. Atunci am căzut de la o înalțime amețitor de mare, cu o viteză de nedescris, atât de repede încât, chiar din momentul căderii, mă și vedeam jos, dezmembrat și împrăștiat în toate colțurile pământului. Mă priveam în țărână, simțeam pietrele topindu-se sub corpul meu, și despicându-mi fiecare molecula în milioane de particule ce explodau cu zgomote asurzitoare și durerea aceea…, ce durere… ! Căderea mă durea mai tare, pe măsura ce mă scufundam în prăpastia fără fund ce se pregătea să mă înghită. Acum , când mă gândesc mai bine, imi dau seama că nu era numai o durere fizică, era altceva, ce nu pot explica prea bine.
Ar fi putut fi orgolilul meu lovit mortal de acest accident, orgoliul de a nu mai fi acolo sus, pe culme, de unde se vede atât de bine în zare, acolo unde nu e loc decât pentru Unul.
De fapt, dacă….., pot să-ți împărtășesc un secret… ? Dar ai grija să nu spui nimănui, pentru că, în cazul în care se află suntem pierduți…, și tu și eu și toți care depind de noi…, și nu sunt puțini să știi. Cum iți spuneam, sincer să fiu, ce expresie mai e și asta…, nu poți fi sincer niciodată, asta dacă am presupune că ne putem dori cu adevărat să fim astfel, poate doar El e sincer, dacă asta înseamna să taci atunci când ceilalți te implora să le spui ceva, pe marginea prăpastiei și nu le răspunde decât ecoul…, ca o ironie. Iar ecoul nu poate fi decât El, ce repetă întrebările noastre, pentru că prăpastia nu are fund. De asta și aleg prăpastia! Cum iți spuneam, am să încerc să fiu franc, nici expresia asta nu se potrivește, și să-ți destăinui un mare secret, pe care, dacă mă gandesc bine, s-ar putea să-l intuiești…
Căderea nu s-a terminat ! Ãsta e marele secret, pe care lumea nu îl cunoaște.
Problema e că s-a încetinit f mult.., aproape nu mai cad, adică nu mai cădem, pentru că odată cu mine a căzut întreaga lume, iar acesta nu e un lucru rău, ba e chiar o faptă bună, având în vedere că i-am salvat. Însă majoritatea s-au oprit la un anumit nivel sau cădeau mai încet decât mine, dar acum se accelereaza căderea lor, în timp ce a mea se oprește. Frații mei vin spre mine cu toată viteza. Din același motiv, se vindecă așa-zisa mea boală de piele. De fapt lumina nu mai arde la fel de tare pentru că nu mai e la fel de sus pe cât era înainte. Lumina a început de ceva timp să cadă odată cu noi, și deși noi ne-am încetinit căderea, aceasta vine din ce în ce mai repede, ca și restul lumii, de altfel.
Cred că nu e nevoie să-ți spun că pe măsura ce lumea se apropie de mine, îmi poate face din ce în ce mai puțin rău, pe când eu…, eu îi pot ajuta pe oameni să mă prinda din urmă, să devină ca mine și împreuna să fim mai eficienți, să creăm, o lume mai bună, o lume unită, cum spun niște expresii moderne, iar eu încerc tot timpul să fiu în pas cu moda, ba uneori o iau și înaintea ei, dând tonul acolo unde lucrurile se mișcă prea încet.
Și tu, cel care mă auzi acum vorbindu-i acestui domn care mi-a fost cândva prieten, frate siamez, gând pe potrivă și care astăzi vrea să pară dușmanul meu, tu care ești încă lipit de mine, tu care trăiești sub aceeași piele albă, protejată de întuneric, tu imi ești adevăratul dușman. Ești mic, e-adevarat, și scazi pe măsura ce cădem , dar oricât de mic ai fi, rămâi periculos. Nu cumva ești încă o ironie a vecinului de sus? S-a declarat învins, a lăsat întreaga lume pe seama noastră, a oamenilor de buna-credintă, dar mi-a pasat acest microb, pe tine, cel ce ne asculți acum.
Tu, care devii din ce în ce mai slab și mai mic până ce lumea crede că ai dispărut definitiv, precum cancerul, ca să apari mai mare și mai puternică chiar în momentul în care totul ar fi pierdut pentru celălalt, tu, Credinta pe care speram s-o fi pierdut cu mult timp în urmă, tu ești cel mai mare dușman al meu și ai rămâne astfel și în cazul în care puternicul meu vecin ar dispărea pentru eternitate...
Nu știu dacă ai observat- de fapt nu se poate să nu observi ceva mai bun decât tine, concurența-dar sunt o persoană, că să mă exprim în termenii tărâmului acestuia, mult mai frumoasă decât ai putea deveni vreodată, cel puțin pe din afară. Sper că nu te superi și oricum nu stă în caracterul unuia ca tine să se supere din fleacuri. În plus știu că ești conștient de acest lucru dacă nu cumva mă și uraști din cauza asta, ceea ce nu ar fi un lucru rău, având în vedere că suntem făcuți să fim împreună și că ura nu e decât începutul iubirii veșnice, a iubirii de sine, bineînțeles. O să-nțelegi asta într-o buna zi, când vei deveni ca mine, și o să-mi dai dreptate, deși termenul dreptate e impropriu folosit dacă ne referim la acea zi.
Cum iți spuneam, sunt frumos ca un zeu, mult mai frumos decât adevărul gol, care, trebuie să recunoaștem, nu e numai urât, slut și tare ca stânca, dar mai e și teribil de violent, și uneori poate ucide, mai ales pe cei frumoși și sensibili ca mine. Am o singură problemă, iar aceasta nu e numai o problemă de imagine, e ceva mai profund. E o rădăcina cu două capete adânc înfiptă în ceea ce unii imi numesc suflet, e ceea ce mă leaga de sufletele celorlalți, îmi dă voie să le citesc și să le înțeleg fără ca ei să-și dea seama, pentru ca mai apoi să-i duc pe drumul cel bun, pe drumul meu, având în vedere aglomerația de pe șoselele din ziua de azi, când fiecare vrea să ajunga în câte un loc, mereu altul, pentru că nimeni nu ajunge cu adevărat la destinație, nimeni în afară de mine, care sunt deja acolo unde trebuia să fiu. Ca să fiu mai exact, termen la fel de vag și de diform precum adevărul, trebuie să-ți spun că am un ochi mai mare, mult mai mare decât celalat.
Ai putea crede că aceasta problemă estetică-între noi fie vorba, e o mare calitate-ar fi putut generată de șocurile căderii, însă trebuie să menționez că ochiul respectiv era diferit de celălalt înainte de marea alunecare, de la începutul începuturilor, aș putea spune. Odată cu așa-zisă cădere, acest ochi a devenit vizibil pentru unii ca tine, țațe care observă numai defectele altora, care bârfesc pe unde apucă și care..., dar să nu ne supărăm pe cei care au pus deja bazele noii lumi împreună cu gura-cască și cu clevetitorii. Fără ei eu nu aș mai fi ceea ce sunt iar tu nu ai mai asculta fără a-mi putea răspunde...
Ochiul acesta enorm, mă ajuta să vad prin întunericul din care nu vreau să fiu lasat să ies, mă face să mă obișnuiesc cu șobolanii care mișuna printre coaste, să recunosc umbrele în așteptarea barcii, să văd comorile ascunse în fundul pământului, prietenii ascunși în miocarduri, rontăind valve mult prea închise. Chiar dacă pare a fi un ochi de bufniță, te previn să nu te lași înșelat de aparențe, nu caut să văd pe întuneric ceea ce se vede ziua, ci doar ceea ce ar trebui să rămână ascuns în fiecare pentru totdeauna, lucruri pe care le fac să vadă lumina zilei..., și să o înspăimânte. Ochiul meu nu lumineaza ci întunecă.
Am uitat să-ți spun, dacă uitare poate fi numit lucrul ce trăiește în noi din clipa în care am hotărât să ne naștem, că în războiul cu el, cu un „e” cât mai mic, am câștigat încă înainte de a începe. Conduc lumea chiar din momentul în care l-am lăsat să mă împingă, în care i-am dat impresia că a câștigat, deși „moment” nu e cel mai potrivit termen atunci când vorbim de eternitate, iar acum el nu e decât un simplu spectator, ce are impresia că joacă și regizează întreaga scenă.
Iar Eu, Eu nu sunt decât un ocnaș, Cel ce s-a autocondamnat să fie Unul, de aceea, tot ceea ce mi se răspunde la cele de mai sus e tăcere.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!