E noapte afara... si nouri grei de ceata invaluiesc tinutul. E frig... atat de frig si de infiorator! Razele lunii palide, de mult si-au pierdut urma, iar pazitorii iubirii se ascund din fata urgiei.
Incet,incet, fantasme de catifea se desprind din negura...Cutreiera pamantul lasand in urma ocean de tristete. Iar tu, esti acolo...suflet ratacit de viata, de speranta, esti inconjurat de suferinta. Privesti nedumerit la ce se intampla...nu-ti dai seama.Si lacrimi se scurg pe obrazul tau, slabindu-te.Esti pierdut in amintirea timpului si nu te mai poti intoarce...cauti disperat ajutor...
Eu te simt acolo si ma zbat in lanturile vietii ca sa vin sa te ajut...nu vreau sa te pierd...dar e atat de greu...Aici lumea e rea, atat de rea incat mereu trebuie sa fug de ea.Sa ma ascund intre nuferi albi,intre murmure de mare,sa ma topesc in razele soarelui.Dar fara tine, asta nu-mi aduce fericire.Tu chinui acolo si eu aici, pana cand?!"De ce?" este intrebarea care mereu ma framanta,dar niciodata nu primesc raspuns...Cat trebuie sa mai induram? Tu nu mai ai scapare,iar eu am pierdut de mult lupta cu viata...dar ma lupt cu mine insami...pentru o noua sansa.Tu imi dai putere sa razbat mai departe!Tu imi alini tristetea, dar imi inmultesti suferinta.Tu ratacesti prin timp,iar eu ratacesc prin viata. Oare, undeva intre nu exista loc si pentru noi? Sa ne scaldam in iubire si fericire, sa fim stapanii stelelor si ai marii...Sa ne pierdem in jocuri de copil, sa devenim doi copii.Vant de primavara sa ne aline chipul, iar abur de bucurie sa ne ameteasca.
Doar vise,vise,vise...traim amandoi in ele si nu vrem sa ne trezim, sa nu ne lovim de cruda realitate! E atat de frumos sa ne pierdem in ele si dulce-i suferinta pe care ne-o provoaca! Insa soarta a decis sa nu ne completam niciodata, ci doar sa ne zbatem continuu pentru o dorinta arzatoare,spulberata de suferinta!
Doar timpul va mai sti de noi,
Cand ratacind spre veacuri,
Doar amintiri si vant si ploi
Doar noi pierduti in neanturi!