Sufletul meu se coafează de ore întuneric, privind câș în oglinda spartă din tavan. Eu ascult pașii umbrelor de deasupra, contemplând mucegaiul de sub patul de fier.

Îmi mișc piciorul amorțit de veacuri și sparg ultima ceașcă de speranță de podeaua din marmură. Cu asta, am sfârșit...of, ce necugetare, mi-am spus doar că nu-l mișc până mileniul viitor.
Ciudat. Sub cioburi, marmura se preface neagră. Mi-a murit speranța sub chinuri...

O siluetă speriată apare în colțul carcerei. Ai venit să mă vezi? Stai, nu pleca așa curând!
Ah!Încă o noapte străină va trece peste mine, alergându-mă în vreme ce eu voi alerga somnul să mi te aducă.
N-am mai vorbit de-o lume, vocea incă ți-o simt sub piele, în fiecare por schingiuit. Vocea mea nu mi-o mai aud; de când vorbesc singură a devenit ecoul nopții.

Îmi amintesc lămâia de pe chipul tău orfan și paloarea irisului. Buzele ți le păstrez pe ale mele, unite cu eternitate.

Încă te aștept în colțul carcerei, chiar de-ar fi să-mi ucizi himera de la miezul
Vieții.