Îmi curăț pleoapele de tristețe.
Folosesc cel mai bun dezinfectant, teama de tine.
Te port sub tălpi, te simt în umbră, te aud cânt totul tace surd.
Când pășeșc am sentimentul stagnării.
Pentru că mi-am pierdut trupul.
L-am dat pe o bucată de suflet învechit.
De atunci trag cortina.
Simți cum respir prin porii tăi?
Așa mă hrănesc prin tine, așa voi sfârși lângă oasele tale anemice.
Mi-am pregătit meticulos discursul pentru postul de iubită, dar m-am ales doar cu o cafea la capăt de lumină.
Și acum mai simt zațul în rănile buzelor pe care le-am tranșat cu dispreț.
Și acum îmi chinui retina.
Dacă mi-aș putea smulge teama...ți-aș dărui-o. Ca să înțelegi.
Valsează cu sufletul meu!
N-am curajul să vreau mai mult...teama nu mă lasă.
Am să-mi cioplesc rochii din regrete și trup din dorințe.
Atunci ai să mă vrei în pantofii tăi?