cînd nu ai de spus altceva decît spun toți ceilalți...
cînd nu ai de văzut decît ce văd ceilalți...
cînd nu-ți rămîne să auzi decît ce aud ceilalți...

cînd nu poți să visezi decît monștrii celorlalți...
cînd nu-ți dorești mai mult decît își pot dori alții...
cînd nu simți decît ce e în simțul altora...

cînd trăiești doar atît cît îți permit alții...
cînd ești doar pentru ei, pentru ceilalți...
cînd ești ca toți ceilalți...

cînd, de fapt, nici nu mai ești...

atunci să fii cel dintîi paznic al liniștii,
să ai grijă să nu stai în calea luminii,
să asculți atent muzica sferelor cerești,

să veghezi somnul rațiunii,
să-ți înfrunți centaurii proprii,
să te îneci în apa viselor nocturne,

să cîntărești pulberea zilelor,
să te împarți egal cu dușmanii,
să-ți uiți și numele,

și abia atunci poți să regreți...