I


Lasă-mi munții deschiși
să ascund chipul
de aer aurit
în lumea neîndurată
a ploilor rănite
care mănîncă frigul
din fîntînile adîncite
sub răsăritul păsărilor.
Crinii sîngelui meu
bisericesc
ce se plimbă prin cristale
să-și cheme oul
sunetului cosmic
îți scutură pe genunchi
un suspin de semne.
Pot să umplu viata
fără margini cînd
se caută printre săgeți
cu furia purității.
Pot să o dezbrac
fără sfiiciune
în lăcomia grădinii
de cremene
asemenea Andromenei.
E vremea !
mugetul pămîntului
se arcuiește în flăcări
pînă la limbile femeilor
sfîșiate de stele
cît au venit
să nască cu devoțiune
pe fluturii înfrunziți.