Erau un pix și-o foaie prăfuită
Ce mă pândeau de pe un colț de masă
Și se strângeau pereții-n jurul meu
Într-o-ncleștare surdă, nemiloasă.

Un strop de soare încerca să mă-mblânzească
Pe la un capăt rece, mort de geam,
L-am astupat cu un placaj,
Căci întuneric, asta îmi doream.

Mă săturasem să tot văd orașul plin
De oameni ce-ți zâmbeau ascunși sub măști,
Era un carnaval ce nu se mai sfârșea,
De prădători feroce, furioși.

Vroiam o mare liniștită și-un petec de nisip,
Poate și-o barcă să mă legene hai-hui,
În niciun caz de cineva care s-afirme
Că marea și nisipul și barca-s ale lui.

Erau doar lupi care mușcau din carne vie,
Lăsând impresia c-așa va fi mereu,
Nu-nțelegeam de unde atâta ură,
Căci ne-nchinam l-același Dumnezeu.

Erau un pix și-o foaie prăfuită
Ce m-așteptau să scriu de-o zi sau poate-un an
Și eu așteptam ca lumea să se schimbe,
La nesfârșit cu toții... așteptam.