în copilărie, departe, foarte departe
credeam că oamenii mari de treizeci și 5 de ani sunt bătrâni
pentru că au deja părul alb, riduri pe gât și pe chip
și că sunt o idee nebuni
și totuși doream să mă fac mare
ca să nu ne mai jucăm pe furiș
de-a mama și de-a tata sub pături
ca să pot să răspund cu privirea sus
de ce am chiulit de la ora de mate
declanșând războaie
de dimensiuni intergalactice cu caracter bipolar
ca să-mi trăiesc viața după cum vreau eu
fie și-n tălpile goale
ca să am dreptul să tac
și să mă revolt doar în mine
să duc o viață care treptat nu-mi mai aparține
și din care nu pot fugi singură
aș putea oare s-aleg
când și dacă mai vreau să fiu mare
întreb și eu urlând în gând, doar ca să-ntreb
-oglinda se sparge-
pe cine să-ntreb
cu umilință te-ntreb
veșnic trădată de propriile-mi porniri
vrei să mă faci iar copil?
doar pentru o secundă...