Te-ntrebi de unde poate să fie atâta apă
Cum din senin, deodată, începe un potop?
De ce, pierdută-n mare, mai suplă ca un strop
Doar tu ești înghețată când marea stă să fiarbă ?

Nori nesfârșiți se scurg, din ce în ce mai rece
Prin pânzele de ploaie, un univers miop
Se’neacă implacabil într-un imens potop
Prin care nici o barcă nu vine și nu trece

Și înecat de mult, te’aștept inert în arcă
Privind în depărtare cu ochiul tot mai gol
Sperând mereu că vii, din ploaie și nămol
Cu ultima mea șansă, cu ultima ta barcă.

Dar plouă și plutesc mai umed și tot singur
Dinspre potop venind, mergând spre alt potop
Fără să am nădejde, direcție și scop
Prin lumea ce se zbate și se îneacă’n jur

Și putrezit la cârmă, privind spre nici o zare
Adio spun acestui ultim și ud blestem
De care sa scăpăm vedem că nu putem
Pe pluta noastră mică, într-o hulită mare.