Mi-ai atins inima ușor
cu-n fulg de la aripă !
Mi-ai aprins inima de dor
când te-am văzut mai ieri,
în faptul dimineții
doar o clipă !

Purtai polen pe aripi
și-atâta revărsare de lumină,
pe fața cristalină.
Miere albă aveai pe-a Tale brațe,
dar umbra ochiului
purta o tristețe divină!...

O !!... cât de mult am suferit
văzându-te plecând din nou,
Strălucind ca o lumină în Univers
pe calea împărătească-ntinsă
în lumea Ta spre infinit.

Lăsându-mi inima de dor aprinsă !...
Aș fi dorit să zbor în jurul Tău
în Bucuriile mult așteptate
și să ei cu Tine dorul meu !
Acum, rămasă la răscruce,
inima-mi din piept, se frânge.

Și cât de mult acum mă înfior
știind că al Tău zbor
mereu călător,
cu fiecare trecere
rănește a mea inimă,
lăsând un suflet gol.

Oprește-Te și aminește-Þi
că Tu nu vrei să mă iubești !
Tu nici cunoști
ce-i noțiunea cuvântului –amor.

Vino... te chem
nu vii și nici pricepi
ce scurtă îmi este viața ?!
și că amurgul cade roș
sub albe primăveri
și visele se sting în zare
pe a timpului cărare…
iar în pulberea de ieri
se sting atâtea așteptări ?!...