Mi-am sfâșiat viața-n fâsii și-am legat clipele trăite-mpreună,
Ochilor le-am dat cu-mprumut o lacrimă și le-am cerut să plângă,
Dintr-o amintire, am cules gesturile tandre sub cleștarul de lună,
Și te-am strigat sperând, undeva,glasul meu să-l auzi, să te-ajungă.

Cuvinte pustii din amurguri sărace, nerostite-au ramas în trecut,
Pâna unde să vină durerea, să-ți spună că florile au petalele-n doliu,
La ferestre pătate cu stele, o umbră, aevea, cu un gând a bătut,
Și-o asemui cu tine și-o invit să rămână cu mine in același fotoliu.

Am dat zâmbetul meu buzelor tale și ți-am scuturat cerul pe pleoape,
Să fie albastru sentimentul că trăiesc fericit, într-un colț de destin,
Mi-am sfâșiat viața-n fâșii, să leg sufletul tău, să-i fie aproape,
Pentru c-am rătăcit cărarea și numai știu, la tine, din vise să vin.