Cobori din gânduri o clipă, cu grijă pleoapa să-ți sărut,
Și să te-ntorci iar între tâmple așa cum ai făcut mereu,
De multe ori îmi pare rău, că timpul care a trecut,
S-a-mbolnăvit de nostalgie și vindecat îi este greu.

Ne-a dăruit singuratatea, ca pe un talisman neprețuit,
Și ne-a-nvățat să fim alături prin alte sfere pământești,
Noi silitori am fost din fire,dar nu știm unde am greșit
Când eu ți-am oferit destinul în două lacrimi să mi-l crești.

Sunt un bolnav nevindecabil, într-un spital în alb vopsit,
Pe stânca visurilor mele, înconjurată veșnic de păduri,
Și nu știu cum să-ți spun iubito, că mâine sunt nefericit,
Decât rugându-te să vii, din propriul suflet să mă furi.

Trăiesc să-ți fiu ție-mplinire pe-ncrucișatele poteci,
Fără să-ți cer răscumpărare, pentru toți anii duși în doi,
Vom plânge unul pentru altul, când iernile vor fi prea reci,
Si ninsi frumos pe lângă tâmple,vom strânge umbrele în noi.