Ma dor padurile astrale cu-amurgurile lor de toamna,
Si frunze ruginii prin ramuri, pe care timpu-a-mbatranit,
Poveri de vise printre umbre si ochii tai mirifici doamna,
Mi-au lacrimat pe ridul fruntii si sufletul a tresarit.

Se-ntuneca cand este ziua si ratacesc carari intruna,
Prin lumea gandurilor mele, unde-mfloresc mereu taceri,
Imi este dor de tine doamna si te implor, intide-mi mana,
Si-arata-mi drumul prin padure, in seara zilelor de ieri.

Ne-au blestemat sa fim departe si ne iubim sub pod de stele,
De parca n-ar avea un sens, acest pacat infloritor,
Si recunosc ca port in suflet, povara multora din ele,
De cand te-am cunoscut pe tine, de cand padurile ma dor.

Atat de singura-mi e clipa, in templul stelei cazatoare,
Furtuni impodobesc pamantul si pasii mei s-au ratacit,
De cand visam acest potop, intr-o minune-nfloritoare,
De cand ma dor paduri astrale si-mi amintesc cat te-am iubit.