Tăceam într-o surditate infernală
ce-mi prelua ființa din piatră cioplită-n scârbă.

Gravat cu lacrimi din marmură
pe poarta adăpostului meu scria
să uiți de speranțe de intri... Dante știa.

Rămâneam fără blesteme pentru zei
când nășteam rugi fără început.

Strigătele altora îmi împungeau tăcerea
și iar alunecam în valuri fără sens de vise.