Dă-mi iarna, dă-mi fulgii, dă-mi totul,
Dă-mi vântul ce fruntea-ți sărută,
Când freamătă-n taină sub gene omătul,
Dă-mi steaua rămasă in noapte pierdută.

Închide fereastra, e frig și mă doare,
Când umbrele albe se-ascund printre ziduri,
Și-așterne-mi în păr ninsori trecătoare,
Iar fulgii să doarmă prin tristele riduri.

Tu știi cât de albă, e iarna în noapte,
Cum șuieră vântul prin suflete ninse,
Mi-e frică iubito când ninge cu șoapte,
Iar palmele mele, de gesturi stau prinse.

Rămâi lângă mine prin noapte să ningă,
Sunt mugur de vis, când tu mă privești,
O singură iarnă, mai las să-mi învingă,
Credința că-n toate, mă vrei și mă crești.