Nu-ți fie teamă dacă ninge, dacă nu știi cât ne-am iubit,
Te va-ntreba cândva pustiul, prin repetabile ninsori,
Sub care pleoapă visul nostru, trăiește azi nefericit,
Și-i vei răspunde la-ntâmplare, cum ai făcut de-atâtea ori.

Ne bat troienele-n fereastră și suspinăm cu buze tremurânde,
E totul alb în noaptea asta, și noi la fel de viscoliți,
Împrumutam tăceri când umbra, prin riduri ne pătrunde,
De parcă viața e doar iarnă și lăcrimam în frig, nefericiți.

Îmbrățișează-mă-n zăpadă, rostogolește-mi fulgii în priviri,
De-atâta frig mi s-a răcit în suflet, și-mi sângerează clipa,
Numai noi doi suntem în viață, prin toate-aceste amintiri,
Nefericiții ce și-au frânt în zbor, de bolta cerului aripa.

Aprinde-mi focul între tâmple, să fie visul treaz și fericit,
Cât va mai ninge pe planetă și va fi iarnă peste veșnicii,
Nu-ți fie teamă dacă fulgii, zburând spre noi s-au rătăcit,
Eu îți voi fi mereu aproape, și-am să te strig ca să mă știi.